Cuvânt-înainte

Această carte este alcătuită din scenariile unei serii de emisiuni pentru televiziune, difuzate în primăvara anului 1969. A scrie pentru televiziune este fundamental diferit de a scrie o carte, nu doar în ceea ce privește stilul și prezentarea, ci prin întreaga abordare a subiectului. Oamenii care iau loc seara în fața televizorului se așteaptă să fie distrați. Dacă se plictisesc, schimbă programul. Sunt distrați în egală măsură de ce văd și ce aud. Atenția lor trebuie întreținută printr-o serie de imagini atent construită și, de multe ori, șirul de imagini dictează șirul ideilor. Alegerea imaginilor este în sine determinată de anumite împrejurări materiale. Unele locuri sunt inaccesibile, altele sunt prea zgomotoase pentru înregistrarea sunetului, unele clădiri sfidează camera de filmat. Toate acestea trebuie să fie luate în considerare de scenarist încă de la început, modelându-i sau dirijându-i argumentația. Dar și mai important este că orice temă care urmează să fie prezentată în mai puțin de o oră trebuie simplificată. Doar câteva clădiri sau opere de artă remarcabile pot fi invocate, doar câțiva oameni importanți pot fi numiți, iar ce se spune despre ei trebuie, de obicei, să fie spus renunțând la orice detaliu. Generalizările sunt inevitabile și, pentru a nu plictisi spectatorii, trebuie să fie un pic curajoase. Nu e nimic nou în asta. Așa vorbim și când ne relaxăm acasă, povestind una sau alta după ce luăm cina. Televiziunea trebuie să păstreze expresivitatea cuvântului rostit, cu ritmurile vorbirii firești și chiar cu unele dintre improvizațiile stângace care împiedică conversația să devină pompoasă.

Trecând din nou prin scenarii și comparându-le în minte cu emisiunile, îmi dau seama, din păcate, cât de mult s-a pierdut. În aproape toate, impactul cel mai puternic ținea de factori ce nu pot fi transpuși în cuvinte. Să luăm exemple dintr-un singur episod, „Amăgirile speranței“: muzica Marseillezei și corul prizonierilor din Fidelio și minunata imagine a Burghezilor din Calais a lui Rodin — ele au transmis tot ce am vrut să spun despre subiect cu o forță și vivacitate imposibil de reprodus în pagina tipărită. Nu pot să separ gândul de simțire și sunt convins că o combinație de cuvinte și muzică, de culoare și mișcare poate amplifica experiența umană într-un fel în care cuvintele singure nu reușesc. Acesta este motivul pentru care mă încred în televiziune ca mijloc de comunicare și am fost dispus să renunț doi ani la scris ca să văd ce se poate face în acest domeniu. Grație unor regizori talentați și creativi și unei echipe de filmare profesioniste, sunt convins că anumite momente din film sunt cu adevărat emoționante și înălțătoare. Într-o carte, ele se pierd.

De ce am fost atunci de acord cu publicarea acestei cărți? Parțial din slăbiciune — urăsc să spun nu, iar în acest caz ar fi trebuit să refuz oameni, verbal sau în scris, de sute de ori. Parțial din vanitate — puțini oameni ratează ocazia de a-și difuza opiniile. Pe măsură ce seria înainta, m-am trezit rostind unele lucruri pe care poate altfel nu le-aș fi spus niciodată. Așa cum burghezul gentilom a fost încântat să afle că vorbește în proză, și eu am fost uimit să descopăr că am un punct de vedere. Și apoi mi se va îngădui, poate, să-mi găsesc un motiv mai puțin rușinos: recunoștința. În timp ce treceam prin scenarii, mi-am dat seama că ele au fost o cale de a-mi exprima recunoștința pentru întreaga experiență însuflețitoare de care m-am bucurat în ultimii cincizeci de ani. Nu știu de ce se consideră demn de laudă să-ți exprimi mulțumirile în public, dar se recomandă în aproape toate liturghiile, așa că presupun că este un fapt scuzabil.

Evident că inițial m-am gândit să completez scenariile sumare și să le dau o formă mai literară. Mi-am dat seama în scurt timp că dezvoltarea fiecărei aluzii și justificarea fiecărei generalizări mi-ar lua un an de muncă și ar priva cartea de o vioiciune și un ritm care ar putea veni în ajutorul ei. Nu puteam decât să accept limitările impuse de mediu, schimbând și eliminând doar pasajele care n-ar fi avut niciun sens fără imaginile însoțitoare. Firul unei argumentări hotărâte în principal de mărturii vizuale nu poate compensa carențele de logică sau exhaustivitate, iar în seria de documentare acest lucru a dus la o grămadă de omisiuni cu care mă rușinez. Chiar și cea mai rapidă survolare a civilizației ar fi trebuit să spună mai multe despre drept și filosofie decât am făcut-o eu. Nu am găsit nicio cale de a le face mai interesante vizual. Acest neajuns este valabil mai ales în cazul Germaniei. Vorbesc mult despre rococoul bavarez și de abia îi menționez pe Kant și Hegel. Goethe, care ar fi trebuit să fie unul dintre eroii principali ai acestei serii, este doar o prezență trecătoare, iar romanticii germani nu sunt nici măcar pomeniți. Alte omisiuni se datorează, pur și simplu, timpului limitat. Inițial, am intenționat să fac un episod despre tradiția clasică de la Palladio până la sfârșitul secolului al XVII-lea. Mi-ar fi permis să-i includ pe Corneille și Racine, pe Mansart și Poussin și ar fi fost poate unul dintre cele mai reușite din serie. Dar treisprezece este un număr canonic pentru programele de televiziune și a trebuit să renunț la el. Prin urmare, barocul este supralicitat în detrimentul clasicismului.

Muzica a jucat un rol important (prea important, au crezut unii) în serie. Poezia a fost citată mai rar și nu sunt împăcat cu felul în care am tratat Anglia elisabetană. Să-l invoci pe Shakespeare, figura care încununează o jumătate de secol de îndoială necesară, ca pe marele pesimist și doar atât este în mod evident absurd. Dar să împănezi finalul episodului cu niște locuri comune despre Visul unei nopți de vară sau Romeo și Julieta ar fi fost și mai rău.

Unele dintre cele mai supărătoare omisiuni au fost dictate chiar de titlu. Dacă aș fi vorbit despre istoria artei, ar fi fost imposibil să las Spania pe dinafară; însă când te întrebi ce anume a făcut Spania pentru extinderea facultăților umane și pentru a ajuta umanitatea să urce câțiva pași la deal, răspunsul este mai puțin evident. Don Quijote, marii sfinți, iezuiții din America de Sud?! Ar fi însemnat să mă opresc, pur și simplu, asupra Spaniei și, din moment ce am dorit ca fiecare episod să se concentreze pe noile evoluții ale gândirii europene, nu îmi puteam schimba criteriile, vorbind despre o singură țară.

Iar asta mă aduce la problema titlului seriei de documentare, pe care l-am păstrat și pentru carte. A fost o întâmplare. Cei de la BBC doreau să facă o serie de emisiuni color despre artă și s-au gândit că eu i-aș putea consilia. Dar atunci când David Attenborough, responsabil pentru BBC 2 la vremea respectivă, a venit cu propunerea, a folosit cuvântul „civilizație“, iar rostirea acestui cuvânt, numai și numai el, m-a convins să accept. Nu știam prea bine ce înseamnă, dar credeam că este de preferat barbariei și mi-am imaginat că aceasta era o ocazie bună s-o spun. În doar câteva minute, în timp ce prânzul de curtare continua vesel în jurul meu, m-am gândit la o modalitate de a trata subiectul și m-am abătut foarte puțin de la planul inițial. Avea să fie doar despre Europa Occidentală. Nu puteam, evident, să includ vechile civilizații ale Egiptului, Siriei, Greciei sau Romei, pentru că asta ar fi presupus cel puțin încă zece episoade; același lucru era valabil în cazul Chinei, Persiei, Indiei și lumii musulmane. Și așa mă înhămasem la prea multe, Dumnezeu mi-e martor. În plus, în opinia mea, n-ar trebui să încerci să evaluezi o cultură fără să îi cunoști limba. Spiritul ei depinde mult prea mult de limbajul cotidian și, din păcate, nu vorbesc nicio limbă orientală. Ar fi trebuit atunci să renunț la titlul Civilizația? Nu doream să fac asta, pentru că acest cuvânt declanșase ceva în mine de la bun început și a rămas ca un fel de stimul. Dincolo de asta, am presupus că nu există pe lume un om atât de obtuz încât să creadă că am uitat de marile civilizații din epoca precreștină sau din Orient. Mărturisesc, totuși, că titlul m-a îngrijorat. Ar fi fost mult mai simplu în secolul al XVIII-lea: Considerații asupra naturii civilizației reflectate de etapele evolutive ale vieții civilizate în Europa Occidentală din Evul Mediu până în prezent. Din păcate, acest gen de titluri nu se mai folosește.

„Aș dori să le mulțumesc“: în acest punct, de obicei, oamenii sar peste paragraf, dar recunoștința datorată regizorilor mei Michael Gill și Peter Montagnon și regizoarei-cercetătoare Ann Turner este diferită de cea cuvenită bibliotecarilor, fotografilor, secretarilor și altor destinatari obișnuiți ai mesajelor de mulțumire. Discuțiile care au precedat planificarea fiecărui episod au mers dincolo de alegerea locurilor de filmare și alte probleme de producție. Ele au fost o sursă de inspirație și, așa cum se întâmplă adesea când oamenii lucrează strâns împreună, nu ne mai puteam aminti la final cine a dat primul lovitura cu vreo idee inspirată. Obstacolele tehnice întâmpinate au fost în sine un stimulent al inventivității. Am văzut cât de adevărate sunt bine-cunoscutele cuvinte „adesea o rimă dificilă naște un gând frumos“. Aceasta este doar o parte din ceea ce datorez BBC-ului. Nimeni nu a avut niciodată niște patroni mai generoși, mai eficienți și care să dea dovadă de mai multă încredere, iar, la final, mi-au propus un editor pentru acest volum, Peter Campbell, care, prin inteligența vie și energia de nesecătuit, s-a dovedit visul oricărui autor leneș.

Catherine Porteous a fost secretara mea, iar membrii echipei cu care am lucrat aproape doi ani m-au ajutat în multe feluri și numele lor ar trebui să apară în cartea ce însoțește seria de documentare: A.A.