1.png

Editori

Silviu Dragomir

Magdalena Mărculescu

Director

Crina Drăghici

redactare

Raluca Hurduc

Design Copertă: Darren Haggar Ilustrație Copertă: BMike, bazată pe o fotografie de Brian Bowen Smith

Director producţie

Cristian Claudiu Coban

Dtp

Mihaela Gavriloiu

Corectură

Oana Apostolescu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Lifestyle Publishing House SRL.

Copyright © 2021 by Treyball Content LLC

„Just the Two of Us“ (Will Smith Rap Version)

Versurile și muzica: Ralph MacDonald, William Salter, Bill Withers, and Will Smith

© 1998 BMG Ruby Songs (ASCAP) / Antisia Music Inc. (ASCAP)

Toate drepturile administrate de BMG Rights Management (US) LLC.

Utilizat cu permisiune. Toate drepturile rezervate.

„Yvette“ de Grandmaster Caz, © 1985 Curtis Brown

„La Loba“ din Women Who Run with the Wolves de Clarissa Pinkola Estés, Ph.D.,

copyright © 1992, 1995 by Clarissa Pinkola Estés, Ph.D. Utilizat cu permisiunea Ballantine Books, un imprint al Random House, o divizie a Penguin Random House LLC și Clarissa Pinkola Estés, Ph.D. Toate drepturile rezervate.

„Go See the Doctor“

Versurile și muzica: Mohandas Dewese

Copyright © 1986 by Universal Music — Z Songs

Copyright internațional protejat. Toate drepturile rezervate.

Retipărit cu permisiunea Hal Leonard LLC.

„Hold It Now Hit It“

Versurile și muzica: Rick Rubin, Adam Horovitz, Adam Yauch, și Michael Diamond

Copyright © 1986 AMERICAN DEF TUNE, UNIVERSAL — POLYGRAM INTERNATIONAL PUBLISHING, INC. și BROOKLYN DUST MUSIC

Toate drepturile pentru AMERICAN DEF TUNE controlate și administrate de UNIVERSAL MUSIC CORP.

Toate drepturile pentru BROOKLYN DUST MUSIC controlate și administrate de UNIVERSAL — POLYGRAM INTERNATIONAL PUBLISHING, INC.

Toate drepturile rezervate. Utilizat cu permisiune.

Retipărit cu permisiunea Hal Leonard LLC.

„My Adidas“

Versurile și muzica: Darryl McDaniels, Joseph Simmons, și Rick Rubin

Copyright © 1986 PROTOONS, INC.

Toate drepturile controlate și administrate de UNIVERSAL MUSIC CORP.

Toate drepturile rezervate. Utilizat cu permisiune.

Retipărit cu permisiunea Hal Leonard LLC.

Creditele ilustrațiilor apar la pp. 387–388

DESIGNUL CĂRȚII: LUCIA BERNARD

Some names and identifying characteristics have Unele nume și caracteristici de identificare au fost schimbate pentru protejarea identității persoanelor implicate.

Titlul original: Will

Autori: Will Smith cu Mark Manson

Copyright © Lifestyle Publishing, 2021, pentru prezenta ediţie

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.lifestylepublishing.ro

ISBN (print): 978-606-789-281-9

ISBN (epub): 9786067892864

zidul

Zidul din față al magazinului tatălui meu aproape că se năruia. Când aveam unsprezece ani, a decis că trebuia unul nou. Un zid mare: aproximativ patru pe șapte metri. Tata făcea totul cu mâinile lui. Așa că, în loc să angajeze vreun om sau o firmă de construcții, s-a gândit că ar fi un proiect numai bun pentru mine și Harry, fratele meu mai mic.

Daddio s-a ocupat de demolare. Îmi amintesc că priveam gaura tot mai mare din perete cu o neîncredere absolută. Eram cât se poate de sigur că acolo nu va mai exista niciodată un perete.

Timp de aproape un an am mers cu fratele meu la magazinul tatălui nostru ca să muncim la peretele ăla, în fiecare zi după școală. Am făcut totul singuri. Am săpat fundația, am amestecat mortarul, am cărat fiecare găleată. Încă îmi amintesc formula: două părți ciment, o parte nisip, o parte var. Harry se ocupa de furtunul cu apă. Amestecam mormanul cu lopețile afară, pe trotuar, după care umpleam gălețile de zece litri și ne puneam pe așezat rânduri de cărămizi. Lucram fără armătură sau vreun cadru din lemn, doar cu o nivelă din acelea cu o bulă de aer la mijloc.

Cine știe câtuși de puțin despre construcții, a înțeles deja că metoda noastră era ridicolă. Și, ca să fim sinceri, asta era un fel de muncă de sclavi în zeghe. Azi ar fi de competența Protecției Copilului. O muncă îngrozitor de istovitoare și inutil de lungă, ce a ajuns să consume mare parte dintr-un an de viață pentru doi copii, în timp ce pentru o echipă de adulți ar fi fost o treabă de cel mult câteva zile.

Am lucrat împreună cu fratele meu și weekenduri, și sărbători, și vacanțe. Am lucrat toată vara. Tata nu își lua niciodată vreo zi liberă, prin urmare nici noi. Îmi amintesc atâtea momente în care am privit descurajat la golul care trebuia umplut, complet descurajat. Nu vedeam cum s-ar fi putut sfârși vreodată. În mintea mea, dimensiunile au devenit nemaipomenit de mari. Construiam parcă Marele Zid din West Philly — miliarde de cărămizi roșii întinse până în depărtări abstracte. Eram sigur că voi îmbătrâni și chiar voi muri amestecând ciment și cărând găleți. Pur și simplu sigur.

Dar Daddio nu ne-a lăsat să ne oprim. Am mers acolo în fiecare zi, am amestecat ciment, am cărat gălețile, am pus cărămizile. Indiferent că ploua, că era caniculă, indiferent dacă eram furios, supărat, bolnav sau dacă aveam test a doua zi — fără scuze. Și eu, și fratele meu am încercat să ne plângem și să protestăm, dar pentru el nu a contat; eram prinși în capcană. Peretele ăsta a devenit o constantă; a devenit permanență. Au trecut anotimpuri, prietenii au venit și au plecat, profesorii au ieșit la pensie — dar peretele a rămas. Peretele a rămas dincolo de toate.

Într-o zi, eu și Harry eram într-o pasă foarte proastă. Ne târâiam picioarele și mormăiam „imposibil“ și „aiurea“ la tot pasul.

— De ce, mă rog, să construim un perete? E imposibil. Nu vom termina niciodată.

Daddio ne-a auzit, a lăsat din mână sculele cu care lucra și a venit mărșăluind spre noi. Mi-a smuls cărămida pe care o țineam în mână și a ridicat-o în fața noastră.

— Nu vă mai gândiți la perete!, ne-a spus. Nu există niciun perete. Există doar cărămizile. Sarcina voastră este să așezați cât mai bine cărămida asta. Apoi următoarea. Apoi cărămida aia. Și următoarea. Nu vă mai gândiți la perete. Singura voastră grijă este cărămida asta.

După care a intrat înapoi în magazin. Eu și cu Harry ne-am uitat unul la celălalt, am dat din cap amândoi — tipul ăsta e scrântit — și ne-am întors la amestecat cimentul.

Unele dintre lecțiile cele mai importante din câte am primit a trebuit să le învăț împotriva voinței mele. Am opus rezistență, le-am negat, dar greutatea adevărului lor a primat în cele din urmă. Cărămida tatălui meu e una dintre lecțiile astea.

Zilele au trecut una după cealaltă și, oricât îmi displace să recunosc, am început să înțeleg ce voia să spună. Când mă concentram pe perete, sarcina părea imposibilă. Fără de capăt. Dar când mă concentram pe câte o cărămidă, totul devenea mai ușor — știam că pot pune cum trebuie cărămida aia…

Pe măsură ce treceau săptămânile, cărămizile se înmulțeau și gaura devenea parcă un pic mai mică. Am început să văd că diferența dintre o sarcină care pare imposibilă și o sarcină rezonabilă e o chestiune de perspectivă. Îți concentrezi atenția pe perete? Sau pe cărămidă? Că a fost vorba de testele pentru admiterea la facultate, despre impunerea ca unul dintre primii artiști hip-hop globali, ori despre clădirea uneia dintre cele mai de succes cariere din istoria Hollywood-ului, în toate situațiile, obiective ce păreau imposibil de mari au putut fi descompuse în sarcini individuale fezabile — ziduri insurmontabile compuse din serii rezonabile de cărămizi așezate unele peste celelalte.

Am fost absolut neabătut în toată cariera mea. M-am dedicat unei etici a muncii de o intensitate fără compromisuri. Secretul succesului meu e complet plictisitor și nesurprinzător: am mers și a doua zi să mai așez câteva cărămizi. Plin de nervi? Mai pune o cărămidă. Eșec de public la lansarea unui film? Mai pune o cărămidă. Au scăzut dramatic vânzările de albume? Ridică-te și mai așază o cărămidă. Ți se destramă mariajul? Mai pune o cărămidă.

La fel ca noi toți, am avut și eu parte în ultimii treizeci de ani de eșec, pierdere, umilință, divorț și moarte. Am fost amenințat cu moartea, mi-au fost luați banii, mi-a fost invadată intimitatea, mi s-a dezintegrat familia — chiar și așa, am continuat să mă trezesc în fiecare zi, să amestec cimentul și să pun următoarea cărămidă. Indiferent ce ți se întâmplă, există întotdeauna încă o cărămidă care așteaptă să fie pusă la locul ei. Singura întrebare este — te vei ridica și o vei pune?

Am auzit oameni care spun că personalitatea unui copil este influențată de numele său. Păi, mie tatăl meu mi-a dat numele meu, mi-a dat numele lui și odată cu acesta cel mai mare avantaj pe care l-am avut în viața mea: capacitatea de-a rezista adversității.

Mi-a dat voință1.

O zi rece, întunecată, la aproape un an după ce eu și fratele meu începuserăm să lucrăm la perete. Peretele devenise atât de mult parte din viața mea deja, încât gândul de a-l termina vreodată era o fantasmă. Adică și dacă l-am fi isprăvit vreodată, o nouă gaură ne-ar fi așteptat, tragic, după asta, trebuind acoperită de îndată. Dar în dimineața aceea seacă de septembrie, am amestecat ultima movilă de ciment, am umplut ultima găleată și am așezat ultimele cărămizi.

Daddio ne-a urmărit în timpul ăsta. Cu o țigară între degete, stătea și ne admira munca. Am poziționat împreună cu Harry ultima cărămidă, după care am rămas tăcuți. Harry a ridicat din umeri ca și cum ar fi vrut să spună: Acum ce? Sărim în sus, ne bucurăm, sărbătorim? Ne-am dat sfioși câțiva pași înapoi și ne-am așezat de-o parte și de cealaltă a lui Daddio.

Priveam toți trei noul zid al familiei.

Daddio a aruncat chiștocul țigării jos, l-a răsucit sub bocanc, a scos ultimul fum din plămâni și, fără să-și ia privirea de la zid, a spus: „Bun, să nu-mi spuneți mie vreodat’ că e ceva ce nu puteți face“.

Apoi a intrat în magazin și s-a reapucat de treabă.


1 Joc de cuvinte intraductibil între numele Will și will, care înseamnă voință. (N.t.)

unu

FRICĂ

Am crezut dintotdeauna despre mine că sunt laș. Majoritatea amintirilor din copilărie implică frica de ceva — frică de ceilalți copii, frică să nu fiu rănit sau umilit, frică să nu fiu văzut drept slab.

Dar mai ales frică de tata.

Când aveam nouă ani, l-am văzut lovind-o pe mama cu pumnul în cap atât de tare, că a căzut la pământ. Am văzut sângele pe care l-a scuipat după asta. Momentul ăsta din dormitor l-a definit, probabil, mai mult decât oricare alt moment din viața mea, pe cel ce sunt azi.