Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Cezar Petrilă

Director producţie:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Mirela Voicu

Corectură:

Irina Botezatu

Irina Mușătoiu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

This translation of PRINCE PHILIP’S CENTURY 1921 – 2021:

The Extraordinary Life of the Duke of Edinburgh is published by arrangement with Ad Lib Publishers Ltd.

Titlul original: Prince Philip's Century: The Extraordinary Life of the Duke of Edinburgh

Autor: Robert Jobson

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1288-3

ISBN (epub): 9786064017208

Viața va continua și după mine, însă m-aș bucura să pot face viața

mai ușoară și mai suportabilă pentru cei care vor veni

după mine sau chiar pentru cei de acum.

ASR Prințul Philip,

duce de Edinburgh

Putere și stăruință

Nimic nu influențează mai mult moralul decât să ți se aducă aminte că anii trec — din ce în ce mai iute — și că din vechea imagine încep să se desprindă bucăți. Însă e plăcut să vezi că nu ești uitat.

Răspunsul lui Philip cu ocazia decernării în 2011

a premiului „Oldie of the Year“1

Pe parcursul vieții sale îndelungate și pline de evenimente, prințul Philip a fost un maniac al preciziei și detaliilor militare. Și a jurat că nu se va întâmpla altfel nici în privința aranjamentelor legate de moartea sa și de funeralii. Nu suporta agitația și debandada. Le detesta la fel de mult cum detesta să primească elogii personale. La urma urmei, deviza lui în viață fusese „Pur și simplu mergi mai departe“.

Philip privea moartea cu același pragmatism de care dăduse dovadă în viață. Prima sa cerință a fost să nu moară la spital, ci acasă, la Castelul Windsor. Alte instrucțiuni detaliate legate de înmormântarea sa, cunoscute sub numele de cod „Operațiunea Forth Bridge“, trebuiau îndeplinite ad litteram și erau incontestabile. A decis să nu se desfășoare funeralii de stat la Westminster Abbey, deși avea dreptul, ca soț al reginei, și nici nu dorea ca sicriul să-i fie depus pe catafalc în biserică. În schimb, a preferat o ceremonie militară de înmormântare la Capela St. George de la Windsor, o Royal Peculiar2 în stilul gotic al Evului Mediu clasic, care este totodată și capela Ordinului Jartierei, amplasată în curtea inferioară a castelului construită în 1475. În plus, ducele a cerut ca niciun oficial de la palat să nu confirme sau să infirme știrea morții sale până când lacheul desemnat pentru aceasta, îmbrăcat în livrea, nu va pune anunțul înrămat pe poarta Palatului Buckingham. Atunci și numai atunci echipa de comunicare a familiei regale de la biroul de presă al palatului va avea voie să rupă tăcerea. Toată lumea care juca un rol în această ultimă piesă de teatru solemnă știa exact ce are de făcut și când, pentru ca totul să se poată desfășura, așa cum planificase Philip, fără prea mare tevatură. Când a izbucnit pandemia de COVID-19 în martie 2020, iar el și regina au fost siliți să se mute și să se izoleze la Windsor, a fost de acord să simplifice și mai mult desfășurarea funeraliilor, în caz că avea să i se întâmple ceva în această perioadă. Nu-i plăcea să lase nimic la voia întâmplării.

Un personaj robust și controversat, prințul Philip a avut inevitabil detractori. Aceștia preferau să se concentreze asupra așa-ziselor lui „gafe“, pe stângăciile aparente și replicile ursuze, și nu pe realizările sale impresionante. Philip își merită pe deplin locul în istorie. Reducerea lui la o caricatură este o denaturare grosolană a imaginii unuia dintre marile personaje, marii lideri și inovatori ai vremurilor noastre, ceea ce îi aduce un mare deserviciu. De multe ori făcea comentarii necuviincioase pur și simplu pentru a înveseli ceremoniile monotone, iar la multe evenimente oficiale plictisitoare făcea publicul să râdă spunând: „Și acum îl veți vedea în acțiune pe cel mai experimentat dezvelitor de plăci omagiale din lume.“ În 1969, pe când se afla în vizită în Canada, a stârnit hohotele de râs ale mulțimii când a zis: „Declar în mod oficial deschisă chestia asta, orice ar fi ea.“ Le spunea consilierilor săi că atunci când intra într-o încăpere, se uita în jur și își alegea o persoană pe care își propunea apoi să o facă să râdă.

În calitatea mea de corespondent regal și autor, am avut șansa să îl întâlnesc de mai multe ori pe ducele de Edinburgh, atât cu ocazia unor evenimente publice, cât și în particular. A fost președinte al clubului londonez din care fac și eu parte, Naval and Military Club (cunoscut și sub denumirea de In & Out), din St. James Square nr. 4. De altfel, toată viața a fost pasionat de istoria navală. În 1948 a fost numit administrator al Muzeului Maritim Național. A avut un rol esențial în salvarea cliperului Cutty Sark — acum navă-muzeu staționată în Greenwich — și înființarea organizației Maritime Trust.

Era amuzant, uneori îndrăzneț și mereu caustic. Nu ezita să-i jignească pe adepții corectitudinii politice și nu-și pierdea vremea să le răspundă atunci când îl criticau. Cu atât mai mult în cazul reprezentanților presei — pe care, deși în tinerețe avusese prieteni jurnaliști, a început să-i numească „Reptilele“. În 1983, în Bangladesh, regina și ducele primeau oaspeții la un cocktail organizat în grădina unei clădiri guvernamentale. Ashley Walton, pe atunci corespondent regal pentru Daily Express, aștepta la rând împreună cu mai mulți reporteri itineranți. Fără să-și dea seama că poate fi auzit, Philip s-a întors spre regină și, cu o grimasă, a spus: „Uite și afurisitele de reptile!“

Când a fost întrebat dacă presa este nedreaptă cu el și îi deformează imaginea, a răspuns: „Presupun că da, uneori, dar cred că presa are propria sa agendă, așa încât asta e, trebuie să ne obișnuim cu ea.“ Nu-i cruța niciodată pe reporteri, după cum nici reporterii nu-i cruțau pe membrii familiei regale. De fiecare dată când intra în contact cu un ziarist, se juca cu prada — dar, la fel ca pisica și șoarecele, în realitate nu se juca.

În 1948, când a fost la Londra oaspete de onoare la aniversarea a 60 de ani a Foreign Press Association, i-a descris pe jurnaliști ca fiind „ambasadori ai oamenilor“, dar a adăugat apoi, caustic: „De multe ori aș vrea ca oamenii să nu-și dorească să știe chiar atât de multe.“ În 1956, când Galeria Presei din Parlament l-a invitat ca oaspete de onoare și a fost întrebat ce părere are despre jurnaliști în general, a spus: „Este foarte tentant, dar cred că ar fi mai bine să vă răspund după ce voi mai fi îmbătrânit puțin.“

De fapt, de ani buni făcea glume pe seama presei. În 1950, pe când admira macacii de pe Stânca Gibraltarului însoțit de un grup de reporteri, a glumit: „Care sunt maimuțele și care sunt reporterii?“ Nu erau în siguranță nici măcar jurnaliștii experimentați pe care-i invita la el acasă. Îmi amintesc că la o recepție pentru presă organizată la Castelul Windsor în 2002 pentru a marca Jubileul de Aur al Reginei, la care am participat și eu, era în plină formă.

— Cine sunteți dumneavoastră? l-a abordat el pe Simon Kelner.

— Sunt redactorul-șef de la The Independent, Alteța Voastră.

— Și ce căutați aici? l-a întrebat ducele.

— Dumneavoastră m-ați invitat.

— Păi, nu erați obligat să veniți!

Următoarea victimă a fost Martin Townsend, redactorul-șef cu ochelari și amabil de la Sunday Express.

— Ah, Sunday Express, a spus Philip. Îmi plăcea foarte mult de Arthur Christiansen.

— Da, publicația noastră a avut numeroși redactori-șefi iluștri, a răspuns Townsend.

— N-am spus asta! a replicat fără menajamente Philip, după care i-a întors spatele.

La aceeași recepție, stăteam de vorbă cu doi distinși jurnaliști irlandezi, în timp ce membrii familiei regale discutau cu diverși invitați. Ca din senin a apărut ducele. S-a uitat la ecusoanele pe care le purtam la rever și, dându-și seama că cei doi erau irlandezi, s-a apucat să spună un banc cu irlandezi total nepotrivit. „O știți pe aia cu pilotul irlandez care a luat legătura cu turnul de control pentru a semnala că are o problemă?“ Era clar că știau gluma, dar i-au făcut jocul, din politețe. „Turnul de control i-a permis să aterizeze“, a continuat Philip, „dar i-a cerut înălțimea și poziția“.

„Păi, am un metru șaptezeci și mă aflu în carlingă, în partea din față a avionului“, a spus ducele, încântat că e primul care râde la poanta propriului banc. Am râs și noi, din politețe. Apoi a citit ce scria pe ecusonul meu: Robert Jobson, corespondent regal, The Sun. A văzut că port cravata de la Naval and Military Club și, pufnind dezaprobator, a spus: „În ziua de azi nu-și mai selectează membrii“, după care s-a îndepărtat în căutarea următoarei victime, cu entuziasmul unui școlar obraznic.

Însă ducele mai avea o latură, rareori vizibilă, chiar și atunci când interacționa cu presa. Era îndrăgit și de personalul său. De fiecare dată când organiza o petrecere pentru echipa sa, avea grijă să fie invitați toți cei care îl susținuseră în activitățile sale, de la personalul de curățenie până la secretarul personal. Cerea întotdeauna o loialitate extraordinară.

De multe ori era nesuferit și nerăbdător cu fotografii. Pe 19 iulie 2015, în cadrul unui eveniment organizat pentru aniversarea a 75 de ani de la Bătălia Angliei, l-a înjurat pe un fotograf nefericit în timpul unei ședințe foto, după el interminabilă. Și-a ieșit din fire în timp ce fotograful oficial se moșmondea: „Fă dracului poza aia!“ Pe când se afla la o ediție a spectacolului de echitație Windsor Horse Trials, a acceptat ca o femeie din public să-i facă o poză cu fiica ei.