Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Oana Duşmănescu

Design și ilustrație copertă: Faber Studio

Director producţie:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Vlad Condur

Corectură:

Oana Apostolescu

Duşa Udrea-Boborel

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: The Authenticity Project

Autor: Clare Pooley

O.P. 16, Ghişeul 1, C.P. 0490, Bucureşti

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-0774-2

ISBN (PDF): 978-606-40-1043-8

ISBN (EPUB): 978-606-40-1427-6

Monica

Încercase să înapoieze caietul. De îndată ce-şi dăduse seama că a fost uitat, îl luase şi se grăbise să-l prindă din urmă pe misteriosul ei proprietar, însă acesta dispăruse. Era surprinzător de ager pentru o persoană de vârsta lui. Sau poate că nu-şi dorea cu adevărat să fie găsit.

Era un caiet simplu, pentru exerciţii, verde-pal, la fel ca acela pe care Monica îl lua cu ea la şcoală, plin cu cerinţe pentru teme. Prietenele ei îşi desenau pe cărţi inimioare, flori şi îşi scriau numele celor mai recente amoruri, însă Monicăi nu-i plăcea să mâzgălească. Ţinea mult la produsele bune de papetărie.

Pe copertă erau gravate frumos două cuvinte, cu litere arămii: Proiectul Autenticităţii. Cu un font mai mic, în colţul de jos, era trecută data: Octombrie 2018. Poate că, se gândi Monica, în interior se afla o adresă sau un nume de familie, care s-o ajute să returneze caietul. Deşi modest în aparenţă, acesta părea important.

Îl deschise. Pe prima pagină erau scrise doar câteva paragrafe.

Cât de bine îi cunoşti pe oamenii care locuiesc lângă tine? Ei cât de bine te cunosc? Ştii măcar numele vecinilor tăi? Ai băga de seamă dacă ar avea necazuri sau dacă n-ar ieşi din casă cu zilele?

Toată lumea minte. Ce s-ar întâmpla dacă ai spune adevărul? Dacă ai împărtăşi ceea ce te defineşte, detaliile care fac ca restul lucrurilor care te caracterizează să se aranjeze de la sine? Şi nu pe internet, ci oamenilor adevăraţi care te înconjoară?

Poate că nu s-ar întâmpla nimic. Sau poate că, spunând această poveste, ţi se va schimba întreaga viaţă ori poate viaţa cuiva pe care încă nu l-ai întâlnit se va schimba.

Vreau să aflu răspunsul.

Pe următoarea pagină erau scrise mai multe rânduri şi Monica ardea de nerăbdare să citească mai departe, însă era cel mai aglomerat moment al zilei în cafenea şi ştia că este foarte important să nu rămână în urmă. Lucrurile ar fi luat-o razna. Ascunse caietul între meniurile de rezervă şi pliantele de la diferiţi furnizori. Avea să-l citească mai târziu, când se putea concentra mai bine.

În apartamentul ei de deasupra cafenelei, Monica se întinse pe canapea, cu un pahar mare de sauvignon blanc într-o mână şi cu caietul în cealaltă. Întrebările pe care le citise în acea dimineaţă o bântuiau, cerându-şi răspunsul.

Îşi petrecuse întreaga zi printre oameni, servindu-le cafea şi prăjituri, conversând despre vreme şi despre cele mai noi bârfe mondene. Dar când spusese ultima oară cuiva ceva despre ea, ceva care să conteze cu adevărat? Şi ce ştia ea, până la urmă, despre clienţii ei, în afară de faptul că le plăcea cafeaua cu sau fără lapte, sau ceaiul îndulcit? Deschise la a doua pagină.

Numele meu este Julian Jessop. Am 79 de ani şi sunt pictor. Locuiesc de 57 de ani în Chelsea Studios, pe strada Fulham.

Astea sunt nişte informaţii simple, însă iată care este adevărul: MĂ SIMT SINGUR.

Câteodată trec zile întregi fără să vorbesc cu cineva.

Uneori, atunci când trebuie să vorbesc (pentru că m-a sunat cineva de la asigurări, de exemplu), descopăr că vocea mi s-a transformat într-un mârâit, pentru că n-am folosit-o, şi astfel mi s-a stins în gât.

Vârsta m-a făcut invizibil. E cu atât mai greu pentru mine, fiindcă întotdeauna am fost în centrul atenţiei. Toată lumea ştia cine sunt. Nu trebuia să mă prezint, apăream în prag şi numele meu făcea înconjurul camerei, într-un lanţ de şoapte urmate de priviri furişe.

Îmi plăcea să zăbovesc în faţa oglinzilor şi încetineam pasul când treceam pe lângă vitrine, verificând tăietura hainei sau onduleurile părului. Acum, dacă-mi surprind fără să vreau reflexia, abia dacă mă mai recunosc. Este ironic că Mary, care ar fi acceptat cu seninătate inevitabila îmbătrânire, a murit relativ tânără, la 60 de ani, iar eu sunt încă aici, obligat să asist la propria-mi decădere.

Ca artist, am urmărit mereu oamenii. Am analizat relaţiile dintre ei şi am observat că există întotdeauna o balanţă. Unul dintre parteneri este mai iubit, iar celălalt mai iubitor. Eu trebuia să fiu cel mai iubit. Acum îmi dau seama că am primit dragostea lui Mary ca pe un bun ce mi se cuvenea, împreună cu frumuseţea ei de fată sănătoasă din popor, cu bujori în obraji, şi cu devotamentul şi grija ei constante. Am învăţat s-o apreciez doar după ce am pierdut-o.

Monica se opri ca să întoarcă pagina şi să ia o gură de vin. Nu era convinsă că-l place prea mult pe Julian, deşi mai degrabă îi părea rău pentru el. Bănuia că bărbatul ar fi preferat dispreţul în locul milei.

Citi mai departe.

Pe vremea când Mary locuia aici, căsuţa noastră era întotdeauna plină de oameni. Copiii vecinilor se perindau pe la noi tot timpul, pentru că Mary îi răsfăţa cu poveşti, sfaturi, jeleuri şi chipsuri. Prietenii mei, artişti mai puţin realizaţi, se prezentau neanunţaţi în mod constant la cină, însoţiţi de cele mai noi modele. Mary ştia să joace teatru bine atunci când le primea pe celelalte femei, dar poate că doar eu am observat că nu le oferea niciodată ciocolată la cafea.

Eram întotdeauna ocupaţi. Viaţa noastră socială se rotea în jurul Clubului de Artă Chelsea, a restaurantelor şi a buticurilor de pe bulevardul King şi din Piaţa Sloane. Mary avea un program lung şi greu ca moaşă, iar eu străbăteam ţara, făcând portretul celor care se credeau demni de a fi imortalizaţi pentru posteritate.

În fiecare vineri seară, încă de la sfârşitul anilor ’60, la ora 17, ne plimbam prin cimitirul Brompton care, de vreme ce era la intersecţia dintre Fulham, Chelsea, Kensington Sud şi Earl’s Court, era un punct de întâlnire convenabil pentru toţi prietenii noştri. Ne făceam planurile pentru weekend la mormântul amiralului Angus Whitewater. Nu-l cunoşteam pe amiral, se întâmplase pur şi simplu să aibă o lespede admirabilă de marmură neagră deasupra locului său de veci, care servea perfect drept masă pentru băuturile noastre.

Într-un fel, am murit şi eu atunci când a murit Mary. Am ignorat toate telefoanele şi scrisorile. Am lăsat vopseaua să se usuce pe paletă şi, într-o noapte insuportabil de lungă, mi-am distrus toate pânzele neterminate; le-am sfâşiat în panglici multicolore şi le-am transformat în confetti cu foarfecele lui Mary. Când am ieşit, în cele din urmă, din cocon, vreo cinci ani mai târziu, vecinii se mutaseră, prietenii mă părăsiseră, agentul mă lăsase de izbelişte şi, în acel moment, am înţeles că devenisem invizibil. Trăisem o metamorfoză inversă: din fluture în omidă.

Închin şi astăzi un pahar de Bailey’s Irish Cream, preferatul lui Mary, în fiecare vineri seară, la mormântul amiralului, dar acum nu mai sunt decât eu şi fantomele trecutului.

Aceasta este povestea mea. Eşti liber s-o arunci la reciclat. Sau poate că te vei hotărî să-ţi aşterni propriul adevăr în aceste pagini şi să dai cărticica mea mai departe. Poate că o vei găsi cathartică, aşa cum mi s-a întâmplat mie.

Ce se întâmplă mai departe depinde de tine.

Monica

L-a căutat pe Google, bineînţeles. Pe Wikipedia, Julian Jessop era descris drept un portretist care s-a bucurat de notorietate în anii ’60 şi ’70. Fusese elevul lui Lucian Freud la Slade. Conform zvonurilor, de-a lungul anilor cei doi îşi aduseseră în mai multe rânduri injurii (se subînţelegea că toate conflictele lor plecaseră de la femei). Lucian avea avantajul faimei, însă Julian era cu şaptesprezece ani mai tânăr. Monica se gândi la Mary, extenuată după o tură grea la muncă, unde ajutase mamele să-şi nască pruncii, întrebându-se unde ar putea fi soţul ei. Dacă era să fie sinceră, femeia părea mai degrabă un preş. De ce nu-l părăsise, pur şi simplu? Erau pe lume, îşi repetă, aşa cum o făcea adesea, lucruri mult mai rele decât să fii singur.

Unul dintre autoportretele lui Julian fusese expus, pentru o scurtă perioadă, la National Portrait Gallery, într-o expoziţie intitulată Şcoala londoneză a lui Lucian Freud. Monica atinse imaginea pentru a o mări şi iată-l: bărbatul pe care-l văzuse în cafenea dimineaţa trecută apăru, cu toate ridurile întinse însă, ca o stafidă transformată la loc în strugure. Julian Jessop, un bărbat la vreo 30 de ani, cu părul blond dat pe spate, pomeţi proeminenţi şi un zâmbet uşor sarcastic, cu ochii aceia albaştri, pătrunzători. Ieri, când se uitase la ea, i se păruse că-i scotoceşte prin suflet. Deconcertant, mai ales atunci când încerci să discuţi despre avantajele unei brioşe cu coacăze prin comparaţie cu cele ale unei prăjituri cu caramel.

Monica se uită la ceas. 16:50.

— Benji, ai putea să te mai ocupi de magazin vreo jumătate de oră? îşi întrebă colegul.

Aproape fără să aştepte răspunsul, îşi trase haina pe ea. În drum spre uşă, verifică mesele, oprindu-se să adune o firimitură mare de prăjitură Red Velvet de pe masa 12. Cum de fusese trecută cu vederea? Ieşind pe strada Fulham, o aruncă unui porumbel.

Monica nu stătea decât foarte rar sus în autobuz. Se mândrea cu faptul că respectă regulile de sănătate şi siguranţă, iar urcatul scărilor într-un vehicul aflat în mişcare i se părea un risc inutil. Acum avea însă nevoie de perspectivă.

Monica urmări punctul albastru de pe hărţile Google înaintând încet pe strada Fulham spre Studiourile Chelsea. Autobuzul se opri la Fulham Broadway, apoi merse mai departe spre Podul Stamford. Clubul de fotbal Chelsea, uriaşa Meccă modernă, se contura în zare şi tot acolo, în umbra lui, înghesuit între două intrări separate, pentru fanii echipei şi pentru cei străini, se afla un cartier de garsoniere şi căsuţe, în spatele unui zid inofensiv, pe lângă care Monica trebuie să fi trecut de sute de ori.

Recunoscătoare pentru prima oară în viaţă pentru traficul greoi, Monica încercă să-şi dea seama care dintre aceste case era a lui Julian.