Ana Dragomir

Ilustrații de

Ionuț Robert Olaru

Familiei mele și tuturor Copacilor din lume,

inclusiv Copacului meu.

Întotdeauna vei rămâne Copacul meu,

Copacul amintirilor.

Familiei mele și tuturor Copacilor din lume,

inclusiv Copacului meu.

Întotdeauna vei rămâne Copacul meu,

Copacul amintirilor.

Copacii simt. Copacii văd. Copacii trăiesc.

Sunt un copac...

Iar asta e povestea mea.

Copacul

7

M-am născut dintr-o sămânță mică și ovală, ca majoritatea copacilor din lume. Nu aveam nimic special. Nicio ramură întortocheată sau fructe gustoase. Eram un copac obișnuit, într-un câmp galben, plin cu grâu. În depărtare se vedea o casă mică și sărăcăcioasă din lemn, iar în spatele ei, la mare depărtare, se afla un mic castel, unde lucrau părinții lui Thomas.

Thomas era un băiețel foarte special pentru mine, deoarece, vedeți voi... el m-a plantat, iar fără el nu aș fi existat și nu aș fi putut povesti ce s-a întâmplat. Thomas era înțelegător, aventuros și inventiv. Asta era el. Înțelegere, aventură și inventivitate.

În data de 17 noiembrie 1558 s-a întâm-plat ceva foarte important în istoria mea și

Ana Dragomir

8

a Angliei. Eu m-am născut și Elizabeth I a fost încoronată regină a Angliei. Thomas m-a plantat ca semn de respect și de lungă domnie pentru noua lui regină, Elizabeth. Și a fost o domnie lungă: 44 de ani.

Copacul

9

Mă aflu într-un câmp. Un câmp galben de grâu. În jurul lui sunt dealuri și în depărtare se află castelul unde lucrează părinții mei. Mă întind pe spate și mă afund în lanul înalt. Privesc în sus, la cer. Astăzi e soare și totul e minunat.

Ana Dragomir

10

Sunt păsări și mici viețuitoare care mișună de colo-colo, încercând să supraviețuiască, la fel ca noi. Norii se mișcă alene, par pufoși, albi și probabil moi, dar cine știe cum sunt ei cu adevărat?

Nimeni nu i-a atins sau nu a stat vreo-dată pe ei. Cred că ar fi minunat să stai pe nori, acolo sus, sus, sus unde nu te poate vedea nimeni, dar tu vezi tot. Să observi și să visezi. Mă ridic încet și mă apropii de casă. Nu știu cât timp am stat acolo, cufundat în lanul de grâu și

Copacul

11

în propriile gânduri. Mama mă cheamă la masă și intru, ascultător, în casă.

— L-am auzit pe Conte vorbind cu Contesa, spune tatăl meu.

— Serios? Ceva interesant de care ar trebui să știm și noi? întreabă mama.

— Ceva extrem de interesant. Regina Mary a murit.

Ce? îmi spun. A murit? Și mă aud între-bând cu voce tare:

— De ce? Cum? Cine va fi rege acum?

Mama și tata, care nici nu mă băgaseră în seamă până acum, adânciți în propriile gân-duri, se uită deodată la mine și mă prind ne-pregătit.

— Fiule, asta e o treabă de oameni mari. Nu trebuie să te gândești la moarte acum, ai înțeles? Ești prea mic pentru asta, spune mama.

Nu sunt prea mic. Am zece ani. Parcă îmi vine să o contrazic, să încerc să aflu mai multe detalii despre ce se întâmplă. Până la urmă, vorbim despre viitorul nostru.

— Pe noua regină – și accentuează ultimul cuvânt – o cheamă Elizabeth, spune tata.

— Elizabeth?

Ana Dragomir

12

— Da, este cea de-a doua fiică a regelui Henry, îmi răspunde tata.

— Dar credeam că Regina Mary nu avea frați și surori.

— Scumpule, este complicat. O să înțelegi când o să fii mai mare. Acum fii bun și du-te să aduci niște ouă, zice mama.

Oare de ce face asta? Mă protejează? Sun-tem cumva în pericol? Gândurile mele încep să o ia razna, să se răsucească în toate părțile, ca și când ar fi niște animale sălbatice care fug și fug și se agită non-stop. Spun:

— Bine, mamă, sigur!

Mama zâmbește și mă pupă pe obraz, apoi se întoarce cu spatele și continuă să frământe aluatul de pe masă.

Ies din casă și mă îndrept spre cotețul găi-nilor. Iau trei ouă, destul pentru trei persoane, dar mai zăbovesc puțin prin curte fiindcă îi aud pe părinții mei vorbind despre moar-tea fostei regine și despre ce ar trebui să îmi spună și ce nu. Îi las să discute, fiindcă veștile astea sunt foarte importante și știu că o să se oprească imediat ce intru în casă.

Mă uit în jur, locul este destul de pus-tiu. Simt că ar mai avea nevoie de ceva. De

Copacul

13

ceva mare, verde și stufos. O pată de cu-loare în peisajul simplu și galben. Un Copac! Îmi vin atât de multe idei în minte. Atât de multe întâmplări care ne vor rămâne în minte. Îmi spun: O să am grijă de el, îl voi vizita cât de des cu putință. Mă voi urca în el și o să fie ca și când aș sta pe nori! Ca și cum aș zbura și nimeni nu m-ar vedea. Doar eu și el, el și cu mine! Vom fi prieteni de nedespărțit și ne vom spune toate se-cretele. Oh, va fi minunat! Alerg în casă și scap ouăle pe jos, din greșeală. Părinții mei sunt în mijlocul unei discuții aprinse, dar mie nu îmi pasă. Strig cât mă ține gura:

— Pot planta un copac?!

Mama și tata mă privesc uimiți, cu gurile căscate.

— Un copac? se miră tata.

— Scumpule, ți-e bine? mă măsoară mama din priviri, din cap până în picioare, unde stau ouăle sparte.

— Da, mi-e bine, doar vreau să plantez un copac.

— Păi, din punctul meu de vedere n-ai de-cât să plantezi un copac, zice tata.

— Îl poți planta în semn de respect pentru noua domnie a reginei, adaugă mama.

Ana Dragomir

14

— Oh, super! Pot să îl plantez acum?

Mama se uită puțin ciudat la mine.

— Acum? Nu e cam târziu? În jumătate de oră e gata masa...

— Dacă îl plantăm în aceeași zi în care începe domnia reginei, va fi și mai bine și mai plin de respect, adaug eu, încercând să par convingător.

— Băiatul are dreptate... mă ajută tata.

— Bine, atunci. Du-te cu el, Roger, nu îl las singur afară seara.

— Bine, zice tata. Hai să mergem, copile.

Sunt așa de fericit! O să am un prieten adevărat, care n-o să mă judece niciodată. Ies din casă împreună cu tata și mergem în atelier. Are o grămadă de ustensile și semințe și alte chestii interesante acolo.

Copacul

15

Se ridică pe vârfuri și deschide un dulă-pior mic din lemn, de unde scoate o punguță de piele maro. O deschide și în palmă îi cad niște semințe.

— E o perioadă bună pentru plantare. Ar trebui să răsară repede.

Iau câteva dintre ele și mă duc afară. Alerg în locul unde am stat și am visat cu ochii des-chiși și le pun cu grijă pe pământ. Tata mă ajunge din urmă și se lasă cu grijă în genunchi lângă mine. Ne uităm unul la celălalt și zâm-bim larg, apoi ne punem pe săpat. Plantăm semințele.

Ana Dragomir

16

Thomas venea la mine în fiecare zi și îmi vor-bea, povestindu-mi despre părinții săi și despre viața lor. Despre cum se împrietenise cu Rosie, fata Contelui pentru care lucrau părinții lui, și cum se strecura în secret alături de ea ca să se ducă pe malul lacului, să pescuiască.

Într-o zi a adus-o pe Rosie la mine și au făcut un picnic.

— Rosie, el e Copacul, a spus Thomas.

— Copacul!? Ce nume mai e și ăsta? Foarte inspirat! a remarcat ea, râzând.

— Aha! Ca și când tu știi un nume mai bun. E un copac.

— Dar nu e un copac oarecare, din câte mi-ai povestit. Este prietenul tău. Tu l-ai plantat. Ține minte, Tom, toate ființele au

Copacul

17

suflet. Mare sau mic, nu contează. Este acolo. Așa că hai să îi dăm un nume demn de el.

Așa era Rosie. Plină de imaginație și de iubire. Avea o inimă mare-mare în trupșorul ei de copil. Era greu să nu îi dai dreptate sau să nu râzi împreună cu ea. Era specială. Chicoteli, zâmbete și iubire. Asta era.

— Deci, ce nume să îi dăm? întrebă Thomas.

— Păi, hai să ne gândim... ce zici de Înțeleptul? Sau Gânditorul?

Eu îmi spuneam că numele nu mi se potri-vesc și, sincer să fiu, nici nu îmi plăceau, așa că mi-am scuturat ramurile cât de tare am putut și

Ana Dragomir

18

o tornadă de frunze a picat în capul lor. Copiii au țipat surprinși, apoi s-au prăpădit de râs.

— Deci nu Înțeleptul sau Gânditorul! au spus amândoi râzând.

— Nu prea te pricepi! a zis Thomas.

— De parcă tu ești mai bun. Numele lui este Copacul. Adică nu are niciun nume, a co-mentat Rosie.

— Dar poate că îi place. Poate că nu vrea să îi schimbăm numele.

Și în acel moment am stat să mă gândesc: voiam să îmi schimb numele sau nu? Era greu să nu îi dai dreptate lui Rosie. Cum am spus, era chicoteli, zâmbete și iubire. Dar poate că Thomas avea dreptate. Poate că nu voiam să îmi schimb numele. Chiar dacă asta însemna că nu aș fi avut un nume, în inima mea și a lor aș fi fost întotdeauna Copacul. Înțelept și Gân-ditor. Și atunci așa a rămas. Numele meu este Copacul.

După câteva zile, Rosie și Thomas au venit din nou la mine. Au jucat leapșa și apoi s-au întins pe iarbă, ca să se uite la cer.

— Am o idee! a zis Thomas.

— Tu și ideile tale! Pun pariu că este vorba despre Copacul nostru, nu?

Copacul

19

— Cum ai știut?

— Eu știu totul. Deci care e ideea ta?

— Hai să ne scrijelim numele pe trunchiul lui!

— Nu crezi că o să îl doară? a întrebat încet Rosie.

— Păi, nu știu... Dar dacă o facem nu ne va uita niciodată.

Copii prostuți, mi-am spus. Cum aș putea să vă uit vreodată?

— Nu cred că o să ne uite. Dar putem încerca.

— Bine, atunci! Uite, ia cuțitul ăsta și scrie ROSIE, iar eu voi scrie THOMAS și dedesubt putem scrie ȘI COPACUL NOSTRU.

Ana Dragomir

20

— Bine, a zis Rosie. Sper să nu te doară, Copacule.

A durut. Dar a meritat, pentru că acum ei sunt tot timpul cu mine, peste timp. Sunt în-tipăriți în istorie și asta mă ajută mult, fiindcă îmi este dor de ei.

Copacul

21

Întotdeauna am iubit natura și animalele. Să mă duc afară și să alerg, să mă cațăr în co-paci, să pescuiesc... doar că viața mea e foarte strictă, din cauza poziției mele sociale. Părinții mei sunt Conte și Contesă, așa că primesc o educație aleasă. Trebuie să vorbesc despre cele mai noi modele de rochii, de coafuri și de căsă-torii. Să mă asigur că sunt o fată cuminte și as-cultătoare, care face tot ce i se spune. Părinții mei m-au numit odată „o dezamăgire“, fiindcă nu sunt băiat. Asta înseamnă că practic nu am drepturi, trebuie să fac tot ce spun bărba-ții. Dacă nu mă căsătoresc cu cineva cu avere sau dacă refuz să mă duc la curtea regală să o slujesc pe regină, atunci de ce mai trăiesc? Asta îmi spune mereu mama. Doamna mama

Ana Dragomir

22

este foarte strictă și conservatoare. Și-a dorit un băiat, dar m-a avut pe mine. Nu prea mă lasă să mă joc afară, fiindcă trebuie să învăț să brodez sau cum să amuz pe cineva cu o glumă anostă.

Nu am avut prieteni până când l-am cu-noscut pe Thomas și apoi pe Copac. Părinții lui Thomas lucrează pentru părinții mei. Într-o zi, Thomas a venit la bucătăria castelului să o ajute pe mama lui. Chiar atunci eu am coborât fiindcă o pierdusem pe Emmy, pisica mea. Mă mir că mama m-a lăsat să o iau de pe dealul pe care am găsit-o. Era rănită și abandonată, iar eu tocmai îmi terminasem lecțiile de călărie și am văzut-o, un mic ghemotoc, singur și spe-riat. Am luat-o și mama m-a lăsat să o păstrez. Poate că s-a gândit că oricum nu aveam niciun prieten și s-a înduioșat. Sunt recunoscătoare că am putut-o păstra pe Emmy, dar se plimbă prin castel destul de des și prin urmare o pierd mereu. În fine... în ziua aia o pierdusem din nou și coborâsem în bucătăria castelului, unde l-am găsit pe Thomas cu Emmy în brațe. Am zâmbit și am alergat spre el, luând-o pe Emmy și strângând-o tare la piept.