Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Cezar Petrilă

Design copertă:

Ai Weiwei

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Gabriela Anghel

Corectură:

Irina Mușătoiu

Oana Apostolescu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

This translation published by arrangement with Crown, an imprint of Random House, a division of Penguin Random House LLC

Titlul original: 1000 Years of Joys and Sorrows: A Memoir

Autor: Ai Weiwei

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1346-0

ISBN (epub): 978-606-40-1623-2

Capitolul unu

Noapte străvezie

Un râs furtunos izbucneşte pe cărare

O ceată de beţivi iese împleticindu-se din satul adormit

Se îndreaptă huruind spre câmpurile adormite

În această noapte, această noapte străvezie

— Versuri din „Noapte străvezie“, scrisă de tatăl meu într-o închisoare din Shanghai în 1932

M-am născut în 1957, la opt ani după întemeierea „Noii Chine“. Tata avea patruzeci şi şapte de ani. Pe când creşteam, el vorbea rareori despre trecut, fiindcă totul era învăluit în ceaţa deasă a naraţiunii politice dominante şi orice iscodire a faptelor implica riscul unei reacţii ostile prea urâte ca să te poţi gândi la ea. Pentru a îndeplini cerinţele noii ordini, poporul chinez îndura o veştejire a vieţii spirituale şi îşi pierdea putinţa de-a povesti lucrurile aşa cum se întâmplau de fapt.

A trecut o jumătate de secol înainte să încep să mă gândesc la asta. Pe 3 aprilie 2011, pe când mă pregăteam să decolez de pe Aeroportul Internațional din Beijing, un roi de poliţişti în haine civile s-a abătut asupra mea, iar pe durata următoarelor optzeci şi una de zile am dispărut într-o gaură neagră. Cât timp am fost închis, am început să reflectez asupra trecutului: m-am gândit îndeosebi la tata şi am încercat să-mi imaginez ce fel de viaţă avusese în spatele gratiilor dintr-o închisoare naţionalistă cu optzeci de ani mai devreme. Mi-am dat seama că ştiam foarte puţin despre calvarul lui şi că experienţele prin care trecuse nu mă preocupaseră niciodată în mod activ. În epoca în care am crescut, îndoctrinarea ideologică ne expunea unei lumini intense, invazive, care făcea ca amintirile noastre să dispară ca nişte umbre. Amintirile erau o povară şi cel mai bine era să scapi de ele; n-a trecut mult şi oamenii nu şi-au pierdut doar voinţa, ci şi puterea de a-şi aduce aminte. Când ieri, astăzi şi mâine se amestecă într-o pâclă de nestrăpuns, amintirea nu numai că e teoretic periculoasă, dar aproape că nu mai are niciun sens.

Multe dintre primele mele amintiri sunt fracturate. Când eram băieţandru, lumea era pentru mine un ecran împărţit în două. Într-o parte, imperialiştii americani mergeau ţanţoş în smoching şi joben, cu bastonul în mână, urmaţi de căţeluşii lor linguşitori: englezi, francezi, germani, italieni şi japonezi, la un loc cu reacţionarii din Kuomintang gata să apere Taiwanul. În partea cealaltă stăteau Mao Zedong şi tulpinile de floarea-soarelui care-l flancau, adică popoarele din Asia, Africa şi America Latină care căutau independenţa şi voiau să se elibereze de sub colonialism şi imperialism; noi eram cei care reprezentau lumina şi viitorul. În filmele de propagandă, conducătorul vietnamez, „Unchiul“ Ho Și Min, era însoţit de tineri vietnamezi neînfricaţi cu pălării de bambus şi cu armele aţintite spre avioanele de luptă americane care se vedeau deasupra lor pe cer. În fiecare zi eram răsfăţaţi cu poveşti eroice despre victoriile lor împotriva bandiţilor yankei. Între cele două tabere se căsca o prăpastie peste care nu se putea construi niciun pod.

În acea perioadă lipsită de informaţii, opţiunea personală era ca lintiţa: fără temei şi fără consistenţă. Refuzându-i-se hrana intereselor şi ataşamentului personal, memoria, stoarsă cât se putea de mult, se rupea şi se destrăma: „Proletariatul trebuie să elibereze întreaga omenire înainte să se elibereze pe sine“, aşa se spunea. După toate convulsiile prin care trecuse China, emoţiile autentice şi amintirile personale erau reduse la mici rămăşiţe şi înlocuite cu uşurinţă de discursul luptei şi al revoluţiei continue.

Partea bună este că tatăl meu era scriitor. În poezie, el consemna sentimente care i se cuibăriseră adânc în inimă, cu toate că pârâiaşele de onestitate şi candoare nu se puteau vărsa firesc în numeroasele ocazii când inundaţiile politice cărau totul la vale. Astăzi, tot ce pot să fac este să culeg fragmentele împrăştiate pe care le-a lăsat în urmă furtuna şi să încerc să reconstitui un tablou, oricât ar fi de incomplet.

În anul când m-am născut, Mao Zedong a declanşat o furtună politică — Campania Împotriva Dreptei, menită să-i epureze pe intelectualii „dreptişti“ care criticaseră guvernul. Vârtejul care mi-a înghiţit tatăl mi-a răsturnat şi mie viaţa, lăsând o urmă pe care o am şi în ziua de azi. Ca „dreptist“ de prim-plan printre scriitorii chinezi, tata a fost exilat şi silit să aibă parte de „reeducarea prin muncă“, punându-se capăt abrupt vieţii relativ comode de care se bucurase după instalarea noului regim în 1949. Alungaţi la început în sălbăticia de gheaţă a nord-estului îndepărtat, am fost transferaţi ulterior în oraşul Shihezi, la poalele lanţului muntos Tian Shan din Xinjiang. Ca o bărcuţă care încearcă să se adăpostească din faţa taifunului, am rămas acolo până când vântul politic şi-a schimbat din nou direcţia.

Apoi, în 1967, „Revoluţia Culturală“ a lui Mao a intrat într-o fază nouă, iar tatăl meu, văzut acum ca furnizor de literatură şi de artă burgheză, a fost pus iarăşi pe lista neagră a ţintelor ideologice, laolaltă cu alţi troţkişti, apostaţi şi elemente antipartinice. Eram pe punctul să împlinesc zece ani, iar evenimentele care au urmat au rămas cu mine pentru totdeauna.

În luna mai a acelui an, unul dintre principalii radicali revoluţionari din Shihezi ne-a făcut o vizită acasă. Tata dusese o viaţă prea cocoloşită, a spus el, iar acum aveau să-l trimită într-o unitate de producţie paramilitară îndepărtată pentru „remodelare“.

Tata n-a dat niciun răspuns.

— Te aştepţi cumva să-ţi organizăm o petrecere de adio? a ricanat bărbatul.

Nu mult după aceea, un camion pe care scria „Eliberare“ a oprit în faţa uşii noastre de la intrare. Am încărcat în el câteva piese simple de mobilier şi o grămadă de cărbuni, peste care ne-am aruncat aşternuturile de pat — nu prea aveam altceva de luat cu noi. A început să burniţeze când tata s-a aşezat în cabină; Gao Jian, fratele meu vitreg, şi cu mine ne-am căţărat în spatele camionului, în remorcă, şi ne-am ghemuit sub prelată. Locul spre care ne îndreptam se găsea la marginea Deşertului Gurbantünggüt; în regiune era cunoscut drept „Mica Siberie“.

În loc să meargă cu noi, mama s-a hotărât să-l ia pe fratele meu mai mic, Ai Dan, şi să se întoarcă împreună la Beijing. După zece ani în exil, nu mai era tânără şi nu rezista în faţa perspectivei de-a trăi în condiţii şi mai primitive. Mai departe de Shihezi nu era dispusă să meargă. Familia nu mai putea fi ţinută laolaltă. N-am implorat-o pe mama să rămână şi nici n-am încercat s-o conving să ni-l lase pe frăţiorul meu. Mi-am ţinut gura, fără să-mi iau rămas-bun sau s-o întreb dacă o să se întoarcă. Nu mai ţin minte cât le-a trebuit până să se facă nevăzuţi, în timp ce noi plecam cu camionul. În ce mă priveşte, rămasul pe loc era totuna cu plecatul: oricum ar fi fost, decizia nu ne aparţinea.

Camionul se hurduca violent pe un drum de pământ care părea nesfârşit şi care era plin de gropi şi crăpături, iar eu a trebuit să mă ţin bine de cadru ca să nu fiu aruncat în aer. O rogojină de lângă noi a fost luată de o pală de vânt şi a zburat în câteva secunde, dispărând în norul de praf pe care-l lăsam în urmă.

După câteva ore în care ne-au tremurat oasele, camionul s-a oprit în cele din urmă undeva la marginea deşertului. Ajunseserăm la destinaţie: Unitatea de Construcţie şi Producţie a Cartierului Militar din Xinjiang, Divizia pentru Agricultură 8, Regimentul 23, Unitatea 3, Compania 2. Era una dintre numeroasele unităţi de acest tip înfiinţate în regiunile de graniţă ale Chinei în anii 1950 şi având două scopuri. Pe timp de pace, muncitorii de la Unitatea de Construcţie şi Producţie pregăteau suprafeţele de pământ pentru cultivare şi se implicau în producţia agricolă, contribuind la consolidarea economiei. Dacă izbucnea un război cu vreunul dintre vecinii Chinei sau dacă se semnalau tulburări în rândurile minorităţilor etnice, muncitorii îşi asumau rolul de militari şi dădeau o mână de ajutor pentru efortul naţional de apărare. După cum urma să aflăm direct de la sursă, uneori anumite unităţi mai aveau o funcţie — cazarea delincvenţilor alungaţi din casele lor din alte zone ale Chinei.

Se înserase, iar sunetul unui fluier plutea către noi dinspre un şir de căsuţe joase; câţiva muncitori tineri stăteau afară şi ne priveau curioşi. Ni s-a repartizat o cameră care avea un pat dublu şi nimic altceva. Tata şi cu mine am vârât înăuntru măsuţa şi cele patru scăunele pe care le aduseserăm din Shihezi. Podeaua era din pământ compactat, iar pereţii din chirpici, cu paie de grâu ieşind din ei. Am făcut o lămpiţă turnând petrol lampant într-un borcan gol de medicamente, făcând un orificiu în capac şi trecând o bucată de şiret prin el.

Tata avea nevoie de puţine lucruri în viaţă, cu excepţia timpului pentru citit şi scris. Şi nu avea multe responsabilităţi. Cea care se ocupa de gospodărie fusese dintotdeauna mama, care nu se aşteptase niciodată s-o ajutăm.