Eveniment

Tipuri psihologice este al şaselea volum, în ordinea ediţiei Gesammelte Werke ale lui C.G. Jung, apărut la Editura Trei în excelenta traducere a Vioricăi Nişcov. Este prima operă de maturitate deplină a lui Jung. Aici apare pe deplin, dacă nu eliberat, cel puţin diferenţiat de influenţa lui Freud, de care se desprinsese cu opt ani în urmă.
Matură, da; finală, nu. Şi lipsesc lui Jung – cel din anul 1921 – contactul cu corpusul alchimic, investigaţia aprofundată a culturilor extraeuropene, experienţa vie a călătoriilor peste mări. Mintea lui este încă influenţată de psihologia asociativă care-i marchează începuturile. Exemplificările se referă, cu precădere, la controversele teologiei creştine, la literatura antichităţii clasice şi europene, culminând într-o descriere a tipurilor psihologice şi a combinaţiilor pe care variantele lor le pot genera.
Puţini sunt azi cei care, folosind în limbajul curent opoziţia extraversie – introversie, ştiu cui se datorează ea, şi încă mai puţin numeroşi cei care au citit Tipuri psihologice. Cu toate acestea, ele sunt, dintre conceptele lansate de Jung, cele mai populare şi fac parte din bagajul curent al discursului cultivat.
Prin extraversie, Jung înţelege o atitudine bazală a individului datorită căreia lumea exterioară, obiectele sunt preponderente în determinarea destinelor lor; în timp ce introversia este, dimpotrivă, o determinare constantă a insului de către fiinţa sa lăuntrică. Aceste tipuri fundamentale sunt complicate de faptul că la unii simţirea domină gândirea sau invers; după cum senzaţia poate precumpăni asupra intuiţiei (dintre toate conceptele, acesta din urmă e cel mai greu de sesizat, în perspectiva psihologiei analitice, însemnând „o funcţie care mijloceşte percepţii pe cale inconştientă"). Dacă adăugăm faptul că aceste caractere se pot combina două câte două, dar în configuraţii diferite, după cum este vorba despre bărbat sau despre femeie, ne dăm sema de complexitatea tipologiei propuse.
Jung atrage atenţia asupra faptului că includerea unei persoane într-una dintre rubricile acestei clasificări nu poate fi rezultatul unei priviri superficiale sau rapide. Apartenenţa la unul dintre tipuri devine manifestă doar ca rezultat al travaliului analitic. Caracterizarea tipologică este îngreunată şi de faptul că individul manifestă o continuă tendinţă la compensarea calităţilor mai slab reprezentate, a „unilateralităţii" lui. Prin urmare, trăsăturile cele mai vizibile nu sunt cu necesitate şi cele mai tipice; Jung însuşi se întreabă în acelaşi paragraf dacă, în faţa complexităţii, nu ar trebui să renunţăm la tipologie.
încercările de a tipiza caracterul uman au fost numeroase. Poate că succesul întreprinderii jungiene nu ar fi existat dacă exemplele pe care le furnizează nu i-ar fi prilejuit o incursiune plină de interes în istoria culturii. Aceasta-i îngăduie să introducă în haina tipologiei sale conceptele opuse, reluate de el, promovate de Nietzsche, ale apolinicului şi dionisiacului, sau distincţia între poezia naivă şi cea sentimentală, a lui Schiller.
Aşa cum se întâmplă cu orice distincţie bazată pe tipuri, putem să ne întrebăm dacă autorul nu forţează întrucâtva lucrurile pentru a le înghesui în tiparele pe care le-a format. Oricare dintre aceste incursiuni reprezintă prilejul unor explorări aprofundate în istoria culturii. Drept exemplu poate fi dată „controversa euharistică" dintre reformatorii Luther şi Zwingli. Pentru Luther, care este o fire extravertită, dominantă e prezenţa reală a trupului lui Hristos în cuminecătură; în timp ce pentru reformatorul zürichez Zwingli, care este un cerebral, privirea se îndreaptă spre interior, prezenţa cristică este, în primul rând, concept.

Tradiţie şi fantezie creatoare
Subtilitatea distincţiei jungiene rezultă şi din faptul că există o cheie de boltă a lui psyché, procesul vital care face din activitatea psihică un „act creator neîntrerupt". Această activitate este numită fantezie. „Fantezia", afirmă Jung, „este tot atât de mult sentiment pe cât este gând, tot atât de mult intuiţie pe cât senzaţie". Activitatea mentală care i se asociază este, în egală măsură, extraversie şi introversie, locul (geometric) al ambelor. Din ce motiv, se întreabă psihanalistul, oamenii şi culturile lasă un loc mai mare sau mai mic producţiilor inconştientului, fanteziei? – răspunsul este remarcabil, întrucâtva surprinzător: motivul este de natură istorică. Predominanţa raţionalismului frânează expresia fanteziei. Creştinismul este o formă „închisă" de religie, oferind „viziuni simbolice cu relief solid… despre lucrurile ultime". Fondatorilor de religii le este dat să lase exprimării fanteziei întreaga ei forţă genuină fără a o îngheţa în forme rigide. Exemplul dat este semnificativ: ispitirea lui Hristos de către Satana, relatată în Evanghelia după Matei: „în relatarea ispitirii, vedem cum ideea de regalitate se ridică din inconştientul lui Hristos sub forma vedeniei diavolului care îi oferă puterea peste împărăţiile lumii. Dacă Hristos ar fi înţeles greşit, concretisic, această fantezie, interpretând-o în sens propriu, am fi avut un nebun în plus pe lume. Dar el şi-a respins concretismul fanteziei şi şi-a făcut intrarea în lume ca un rege căruia îi sunt supuse împărăţiile cerului… nu a fost un paranoic, cum s-a văzut, de altfel, din chiar succesul său. Opiniile exprimate ocazional în acest sens din direcţie psihiatrică nu sunt decât ridicole palavre raţionaliste, străine de înţelegerea unor astfel de fenomene apărute în istoria omenirii".
Dar: „Forma sub care Hristos a înfăţişat lumii conţinutul inconştientului său a fost prelucrată şi declarată universal obligatorie. Toate fanteziile individuale şi-au pierdut astfel valabilitatea şi valoarea, devenind chiar obiect de persecuţie, aşa cum o dovedesc destinul mişcării gnostice, ca şi acela al ereticilor de mai târziu…".
Ceea ce acest pasaj nu spune, dar sugerează cu putere (şi, în această măsură, rămâne mereu actual) este că, între tradiţie şi fantezia creatoare, există un soi de circuit care se autoîntreţine. Alături de plăsmuirile inconştientului colectiv, tradiţia însăşi e furnizoare de arhetipuri. Este rolul inconştientului de a le sesiza şi de a le prelucra în mod creator împiedicând sufletele vii să se prefacă în suflete moarte, să vehiculeze o simbolică veştedă.
Nu am reprodus acest citat numai pentru interesul lui în interpretarea fenomenului religios, ci şi rămânând în linia directă a raportului introversie-extraversie, cu scopul de a arăta că tipologia jungiană nu are nimic rigid, ţine seama de jocul dialectic, de caracterul fluctuant al tendinţelor care se învecinează şi se contrazic în psihism. Cu atât mai mult ne putem da seama că nu e vorba de caracterizări polare la îndemâna oricui. Deşi materialul pe care se sprijină totalitatea operei jungiene nu a fost încă parcurs în momentul redactării Tipurilor psihologice, concepţia este deja conturată.

Simbolicul la Jung
Dificultăţile nu-i scapă nici autorului. Una dintre ele este aceea că, prins de valul supraabundent al demonstraţiei, textul poate să apară lipsit de claritate. De aceea, Jung a simţit nevoia să adauge la finele volumului o secţiune intitulată „Definiţii"… Acestea, propuse în ordine alfabetică, sunt valabile nu numai pentru Tipuri, ci constituie chiar o bună introducere în ansamblul operei. O bună exemplificare, care reprezintă, în acelaşi timp, o aprofundare a tezelor cărţii este capitolul despre Simbol. Se ştie că, începând cu Aristotel, trecând apoi prin scolastică şi filosofia Renaşterii, conceptul de simbol nu a însemnat mereu acelaşi lucru. Romantismul a afirmat că simbolul, spre deosebire de alegorie, este un organism viu; că are proprietatea, atunci când apare şi se exprimă, de a produce o adevărată mutaţie spirituală. Actul de naştere al acestei descoperiri pare a fi momentul, descris de Goethe în prima parte a tragediei, când doctorul Faust deschide marea carte a Magiei şi, privind semnele Macro- şi Microcosmului, exclamă: „Dar altfel ah! Mă zguduie-acest semn!" „Viu", explică Jung, „este un simbol doar atunci când pentru observator el exprimă în chip suprem un fapt simţit, dar încă nerecunoscut. În aceste condiţii el provoacă o participare a inconştientului"… Suntem încă o dată preveniţi de caracterul de revelaţie al proceselor simbolice, împotriva perceperii lor ca forme pietrificate, definitive ale minţii. Pentru a explica fenomenul psihic al simbolizării, Jung introduce conceptul de atitudine simbolică, disponibilitatea perceperii caracterului simbolic al unui obiect din realitate sau al manifestărilor propriei fantezii creatoare: vise, viziuni. În parte, această dispoziţie izvorăşte dintr-o anumită „concepţie de viaţă care atribuie un sens oricărui eveniment… conferă acestui sens o valoare mai mare decât realului pur". A te situa într-o atitudine simbolică, ipostază proprie poetului şi psihanalistului, misticului dar şi omului pur şi simplu, care caută să se apropie de esenţele arhetipale, este a asigura contactul cu izvoarele înnoitoare ale inconştientului, un acces la descoperirea-de-sine şi la originalitate. În acest context, trebuie să remarcăm că viziunea jungiană despre simbolic este apropiată de aceea a curentului simbolist în poezie, căruia îi urmează nu de departe, în timp, şi contemporanei filosofii a formelor simbolice a lui E. Cassirer.
În fond, care este interesul tipologiei propuse de C.G. Jung? întrebarea poate fi pusă de vreme ce caracterul dinamic, relativitatea ei ne sunt date în acelaşi timp cu teoria care o constituie. Principalul interes stă în chiar natura procesului psihoterapeutic. Avem tendinţa, ca analişti, să-i judecăm pe pacienţi tocmai în funcţie de propriile noastre trăsături de caracter. Vom manifesta toleranţă sau, dimpotrivă, intoleranţă faţă de un anumit tip de reacţie a pacientului în funcţie de propriile noastre reacţii, după cum avem, mai mult sau mai puţin, tendinţa să ne dezaprobăm sau să fim mulţumiţi de noi înşine. Acceptarea tipologiei îmi permite să sezisez diferenţa dintre mine şi celălalt, un apel la toleranţă, la o cunoaştere mai liberă de subiectivism. Şi, de la psihologia analitică, travaliul se poate extinde la ansamblul raporturilor omeneşti. Şmi pot imagina că, pentru un introvertit, maniera expansivă, spontană a extravertitului pune o problemă de relaţie greu de depăşit. Speranţa este că, luând cunoştinţă de diferenţele noastre, putem deveni mai înţelegători, în toate sensurile: cu o privire mai largă, dar şi mai tolerantă asupra realităţii.

Extraversie şi interioritate
Urmând distincţiile propuse de Jung nu ne vom lipsi de posibilitatea de a face câteva observaţii privind cultura contemporană, marcată – aşa cum unii dintre noi au văzut-o, în prefacerile ei de câteva decenii încoace – de extraversie. Persistă şi nu vor dispărea niciodată deosebiri de caracter între indivizi. Totuşi, orientările sociale încurajează anumite trăsături contrazic altele. Cultura de masă, prin preponderenţa vieţii exterioare, cu stadioanele ei, cu marile defilări populare, impuse de dictaturi sau liber consimţite, de tipul love parade, facilitează expresia exterioară a emoţiilor. Nimeni nu e prins pe veci în manifestaţii, dar o viaţă colectivă puternică reduce amploarea vieţii interioare. În ultimul timp se adaugă omniprezenţa mass-media şi a celei mai invazive dintre ele, televiziunea. Impresia mea este că televiziunea este un puternic dizolvant al vieţii interioare. Insul se înşurubează în colectivitate chiar dacă e singur. Viaţa colectivă pătrunde în locuinţă, chiar şi în intimitatea omului solitar. Pe de altă parte, intensitatea senzorială a semnalului televizat este atât de intensă încât determină, chiar la nivelul psihofiziologic, un blocaj al reflecţiei interioare. Efectul fascinant al emisiilor de televiziune poate fi dovedit prin apetenţa cvasitoxicomanică (nevoia crescândă de a privi). Se creează o condiţie care determină eşecul vieţii interioare. Aproape oricine poate să verifice că, după ce a privit ore în şir televiziunea, pofta de a reflecta la sine, de a acorda atenţie interiorităţii devine minimă. Insul e redus la starea de atom social, iar interiorul lui este supus unui soi particular de golire. Ipoteza este că, în aceste condiţii, din ce în ce mai mult, tipul introvert va fi împărtăşit de o „elită" patologică, a unei anumite categorii de bolnavi mintal, schizofreni pe care condiţia lor îi sustrage masificării. Sau de un număr de caractere puternice care-şi vor continua propria lor explorare interioară.
Să intrăm în domeniul utopiei pure! Să ne imaginăm un grup de oameni cu influenţă, preocupaţi de viitorul omenirii, intervenind nu numai pentru protecţia ecosistemelor, ci şi pentru o „ecologie umană" (Gr. Bateson). Acest adevărat directoriu secret, cu autoritate mondială, ar putea preconiza crearea unui soi de pensionate sau ordine cavalereşti dedicate vieţii interioare. Apartenenţii ar fi selecţionaţi cu grijă după aptitudinea de a privi lăuntric. Cultura mass-media ar fi prohibită. Şi, lucru absolut împotriva curentului, s-ar acorda cea mai mare atenţie şi cinstire lecturii. Cei ce şi-ar dovedi capacitatea de a trece de numeroasele şi dificilele etape ale iniţierii prealabile ar putea să fie lăsaţi să intre în lume, unde li s-ar oferi poziţii conducătoare pe care totuşi nu le-ar exercita decât prin intermediul unei serii de servanţi experimentaţi în tehnicile extraverte.
Iată un mijloc bun pentru a readuce în actualitate elitele, serios decimate de condiţia modernă. C.G. Jung nu ar fi fost, probabil, reticent faţă de un asemenea proiect.
Ion Vianu Sursa: nr. 4 (334), aprilie 2005, pag 20 psihanaliza < inapoi