Pentru Ioana

Prolog

De-a lungul vieții am tot înălțat ziduri. La un moment dat, m-am hotărât să construiesc un pod. Unul care servește deopotrivă călătoriei, dar și terapiei. Să-l numim deci podul terapeutic, cu trimitere directă la termenul de alianță terapeutică, termen consacrat în profesia mea, dar la care am renunțat pentru că îl găsesc lipsit de farmecul ambiguității sau al interpretărilor caleidoscopice.

La capetele acestui pod se găsesc, pe o parte, terapeutul, iar pe partea opusă, pacientul; sau, ca să mă exprim în termeni mai apropiați viziunii mele: tămăduitorul și suferindul. Ei pornesc în călătoria terapeutică unul spre celălalt, sperând să se întâlnească undeva, cândva, pe pod, spre a se ajuta reciproc. O singură deosebire le diferențiază pașii. Dacă tămăduitorul pornește pe pod cu fața înainte, avându-l în vizor pe cel ce vine spre el, suferindul pornește pe pod cu spatele. El merge cumva în orb, fără să știe câți pași are de făcut până va ajunge la cel ce îi oferă darul eliberării de suferință sau măcar al ușurării a acesteia. De aici rezultă și multitudinea de opriri, rezistențe, suspiciuni, împiedicări, din călătoria celui ce cere ajutorul „specialistului“.

Am avut puține călătorii în care am trecut unul pe lângă celălalt, eu — terapeutul și el/ea — pacientul/pacienta. De cele mai multe ori ne-am întâlnit foarte repede pe pod, recunoscându-ne reciproc nevoia de a fi împreună în călătoria vieții.

* * *

Pentru mine călătoria pe pod a început atunci când, într-o zi a tinereții mele, am scris cu litere de tipar pe o foaie: „De mâine mă apuc de scris“ și am pus foaia la vedere, sprijinită de oglinda ce căptușea un raft al bibliotecii noastre. În fiecare zi mă uitam în oglindă, dar și la foaia aceea.

Tatăl meu, de câte ori trecea pe lângă bibliotecă, îmi arăta cu degetul foaia și îmi zâmbea complice. Păcat că ne-am mutat din acea locuință și am desființat biblioteca, oglinda și foaia. Cum arăta biblioteca sau mobilierul din cameră? Nu mai știu. Dar cum arăta tata, asta mai știu! Era un bărbat frumos. Întâmplările, visele, dialogurile, în fine, cuvintele au zăcut mulți ani îngrămădite în sertarul virtual al memoriei, până într-o zi când… Mihăiță a deschis sertarul!

Dar cine era Mihăiță? Cum și de ce ne-am întâlnit noi doi pe acel pod terapeutic?

De ce îl numeam în gând băiețașul, deși avea 25 de ani? De ce este atât de important Mihăiță pentru mine, pentru călătoria mea? Vă spun, pe scurt, doar atât: Mihăiță mi-a făcut cel mai important cadou din cariera mea.

Îl cunoșteam de vreo șapte ani, din examinările periodice pe care i le făceam, pentru că așa cerea legea. Legea care îi dădea dreptul la o pensie de handicapat.

„Cadoul“ pe care mi l-a făcut Mihăiță (cum l-am numit în gând la început, iar mai apoi l-am redenumit „Evenimentul“ — cu E mare!) s-a petrecut cu ocazia unicei lui internări în secția de psihiatrie. Fusese adus de părinți. Doi bătrânei cumsecade, care făcuseră la bătrânețe un copil, care s-a dovedit pe parcursul anilor că are un retard mintal moderat, dar îndeajuns de serios ca să nu îi permită școlarizarea decât în regim de școală ajutătoare. Care era urgența pentru care fusese adus?

Tatăl a început precipitat și imprecis să-mi spună care e necazul lor.

— Mihăiță nu mai vorbește sau…

— …Nu mai vrea să vorbească cu noi, a precizat ma­­ma, luându-i soțului vorba din gură.

— Nu știm ce-i cu el! lăcrimau amândoi. Credem că s-a supărat pe noi, pentru că nu îl mai lăsăm în oraș să o viziteze pe iubita lui.

— Nu e iubita lui, a intervenit din nou mama, grijulie la amănunte. Știți, de șase luni mergea mereu la poștă. O funcționară de acolo i-a vorbit frumos și l-a învățat cum să trimită o scrisoare prin poștă.

— O scrisoare? Adresată cui?

— Păi, cui? Nouă!

— După acea întâlnire, ne-a mai trimis aproape în fiecare zi câte o scrisoare. Dimineața ne cerea bani de timbre și pleca la poștă.

— Și ce era în scrisori?

— Nimic. Era foarte mândru că știe să lipească plicul și să pună timbrul pe plic. Apoi venea acasă și ne anunța încă din ușa casei: „Vine scrisoareaaa!“ Trebuia să îi facem pe voie și în fiecare zi să mergem de cel puțin două ori să verificăm cutia poștală. După ce sosea scrisoarea, o lua și pleca cu ea la poștă să i-o arate domnișoarei. După o lună, domnișoara ne-a avertizat. Am rugat-o să îl lase să se mai joace cu scrisorile, că nu e cine știe ce cheltuială pentru noi. Pe ea începea să o deranjeze insistența lui, pentru că, de fapt, ea îi scria adresele pe plic, cea a destinatarului și cea a expeditorului. Am convenit ca să îi permită doar o scrisoare la două săptămâni. Nu știu cum l-a convins, dar nu ne-a mai trimis un timp acele scrisori, adică plicuri goale. Dar Mihăiță tot continua să meargă la poștă. Se așeza pe un scaun și se uita la ghișeu. A început să ia lucruri din casă și să i le ducă domnișoarei. A trebuit să îl închidem și să-i interzicem să mai meargă în vizită. A plâns vreo două zile. Apoi nu a mai vorbit cu noi. Cu nimeni. Asta se întâmplă de vreo trei luni. Bine măcar că mănâncă, și-a încheiat bătrânica povestirea.

În tot timpul acesta, Mihăiță stătea într-un colț al cabinetului, absent, pasiv, fără vreo tendință de a se împotrivi. Era cam palid, iar ochii lui albaștri erau apoși. Când și-a întors capul, am observat că în creștet avea o lipsă de păr, perfect rotundă. (Peladă! am exclamat în gând, cu denumirea medicală de Alopecia areata1*). Oare eram în fața unei boli autoimune? Dar retardul mintal? Dar probabila lui depresie? Ăsta era un diagnostic-bliț de-al meu, luându-mă după faciesul trist și mai ales după acumularea emoțiilor negative legate de interdicția de a o mai vizita pe „domnișoara“. Bâzâiau ipotezele în capul meu, mai ceva ca albinele la stup.

— Să-l internăm? am lansat cu precauție întrebarea către Mihai, dar în același timp și către părinți.

— Da, da, au răspuns într-un glas părinții în locul lui.

— Mihai, rămâi în spital?

M-a privit cu ochii lui albaștri, apoși, din care picurau niște lacrimi mici, și a dat din cap a aprobare. Și așa a urmat o lună minunată (pentru mine) pe care am petrecut-o alături de Mihăiță. Era ascultător. Era primul din salon care se trezea dimineața. Își făcea patul cu meticulozitate, astfel că acesta putea fi prezentat și la o inspecție militară. Apoi aștepta cu răbdare rutina zilei, adică cele trei mese, vizita medicului de salon și convorbirile cu mine.

Mai bine zis neconvorbirile.

Mai întâi l-am anunțat că vom face psihoterapie în fiecare zi, la ora două după-masă. Nu știu ce a înțeles, dar s-a conformat. În fiecare zi venea la două fix la cabinet. Am crezut că, dacă nu mai suntem sub paza și controlul părinților, Mihăiță va începe să vorbească. Dar nu. El rămânea tăcut și mă asculta cuminte, cu privirea fixată pe papucii de spital. Văzând că nu îmi răspunde la întrebări — deși uneori se uita în direcția mea —, am început să-i povestesc o serie de întâmplări copilărești. Apoi am trecut la citirea unor povești de Creangă, Andersen, Petre Ispirescu. Seara, acasă, mă documentam pentru a doua zi, recitind poveștile copilăriei. Am început cu cititul povestirilor lui Creangă: Punguța cu doi bani, Fata babei și fata moșneagului, Povestea porcului. Mă urmărea și nu prea. Se mai foia pe scaun, se uita la unghii, se uita pe fereastră. Atunci am schimbat macazul. Am decis să-i povestesc eu acele basme. A început să fie mai interesat. La ora două după-masă, se înființa pe coridor, la ușa cabinetului meu. Acum mă urmărea cu mai mare atenție și parcă participa la povestire. Eu, stimulată de atenția pe care, în fine, mi-o acorda, începeam să joc personajele. Uneori, în mijlocul povestirii îi mai puneam câteva întrebări, despre cum se simte, dacă îi mai iubește pe tata și pe mama, dacă mai vrea să o întâlnească pe „domnișoara“, dacă, dacă…

Dar dialogul nu se pornea. Se uita la mine lung, și apoi punea ochii în pământ. Oricum, după fiecare poveste, modificată în așa fel încât să aibă un happy-end, îi declaram persuasiv: „Vezi, Mihai, că până la urmă binele a învins răul!“

L-am epuizat în cinci–șase ședințe pe Creangă și, întrucât am constat că nu era chiar atât de optimist pe cât îmi doream eu, l-am schimbat cu Andersen. Dificilă și greșită mi-a fost alegerea! Întortocheate, anxioase, ciudate, chiar tragice poveștile lui pentru copii! Totuși, m-am încumetat să interpretez, cu variațiuni ad-hoc pe firul narativ vreo trei povești: Domnița și bobul de mazăre, Hainele cele noi ale împăratului, Rățușca cea urâtă. Nu s-a arătat prea interesat, așa că am trecut din nou la climatul cultural românesc, apelând la Petre Ispirescu. Am început cu Aleodor Împărat. A mers bine. Am continuat cu Cele douăsprezece fete de împărat și palatul fermecat. Mihăiță a părut destul de apatic pe parcurs, dar s-a înviorat la sfârșitul întrevederii noastre, când am rostit sentința devenită, de acum, stereotipie: „Vezi, Mihai, până la urmă binele a învins răul!“

De astă dată Mihăiță a aprobat de trei ori din cap și m-a privit drept în ochi de parcă ar fi vrut să-mi spună ceva.

Deși aveam pe listă încă vreo trei–patru povești culese de Petre Ispirescu, un gând neobișnuit, dar oricum îmbârligat m-a făcut să atac Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Era a 25-a zi de internare. La ora două după-masă, Mihăiță rezema deja tocul ușii cabinetului meu. Am ezitat pe moment să-i interpretez această poveste. De fapt, intenționasem ca în ziua aceea să-i prezint (cu adaptările de rigoare) păcălelile sadice pe care le aplicase ciobănașul cel isteț fiilor de boieri. Dar titlul poveștii (Ciobănașul cel isteț sau țurloaiele blendei) m-au pus într-o așa de mare nedumerire, încât am amânat reprezentarea acelei povești până mă documentam mai serios asupra regionalismelor folosite în subtitlul poveștii. (Nici azi nu știu prea bine ce înseamnă, de fapt, „bleandă“**. Cu „țurloaiele“, m-am lămurit pe parcurs.)

Așadar, în ziua a 25-a de internare, i-am interpretat lui Mihăiță Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Nu pot să descriu câte slalomuri și modificări de conținut am făcut. Totuși, am rostit cu blândețea cuvenită unui tată iubitor cuvintele care au adus alinare beizadelei ce nu voia să iasă în lume din pântecele mamei sale: „Taci, fătul meu, că ți-oi da tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte“. Am depășit cu succes faptele de vitejie ale tânărului prinț duse pe tărâmuri ostile, am descris frumusețea domnițelor din palatele de dincolo de timp și apoi am descris dorul de părinți ce l-a cotropit brusc pe prinț când îi era lumea mai dragă. Apoi am mințit cu nerușinare și am deviat grosolan mersul narativ al poveștii, încheind călătoria prințului într-un limbaj de lemn foarte optimist, prin descrierea întoarcerii triumfale în țara natală. Am accentuat faptul că toți cetățenii, dar mai ales părinții l-au primit cu mare bucurie și cu brațele deschise în casa părintească.

A doua zi, Mihăiță nu s-a prezentat la micul-dejun. Oare i se întâmplase ceva? Am dat fuga în salon. Era 10 dimineața și el încă nu se trezise.

Nu se trezi nici la zgomotul intrării mele furtunoase în salon. M-am apropiat tiptil de patul lui, ba chiar m-am aplecat spre fața lui ca să-i aud respirația. Era clar. Dormea liniștit, cu un zâmbet angelic pe fața lui marcată de semnele retardului mintal. L-am atins ușor și i-am șuierat prelung în ureche:

— Mihăițăăăăă!

A deschis ochii, mi-a zâmbit și mi-a adresat cu o voce clară, baritonală, această propoziție memorabilă:

— Eeeeeeeeei! Medita-o-aș, dragă nană, la condiția umană.

M-am cutremurat, în timp ce eram iluminată de o viziune. Trăiam un Eveniment! Eram la apogeul putinței mele de înțelegere a psihicului uman, înțelegere devenită posibilă prin acest om minunat. Fragila personalitate a lui Mihăiță descoperise un condițional-optativ. Ar fi meditat la ceva important. Formularea lui era pur ardelenească, după vorbirea celor din Dej. Cu atât mai nealterată și mai sinceră***.

Trec cumva sub tăcere partea a doua a propoziției lui Mihăiță, în care mi se adresează cu „dragă nană“, furnizându-mi o oglindă în care să mă încadrez, fie ca dadă, fie ca lele, fie ca mândră (iubită?!), după originea de proveniență bulgară, croată sau albaneză a cuvântului.

În schimb partea a treia a enunțului m-a dat pe spate. La ce ar fi meditat el, dacă ar fi putut? (Dacă i-ar fi permis mintea lui oprită din dezvoltare?) La CONDIȚIA UMANĂ!

Ce era important, era faptul că Mihăiță mă transportase în domeniul de reprezentare a conceptului de condiție umană. O reprezentare curată, precum psihicul lui curat, nepervertit de artificiile civilizației umane.

Ajutați-mă repede cu trei definiții clare și pure, precum sufletul lui Mihai, ale condiției umane!

Eu până acum nu am reușit să-i prind definiția. M-am încurcat mereu în stereotipuri culturale, în convenții sociale sau prețiozități filosofice. Dar să nu credeți că voi abandona căutarea, deja mi-am făcut o listă cu subiecte la care să meditez în continuare…

Mi-am promis să descopăr adevărul pe care îl conțineau vorbele sale. Adevărul lui? Sau adevărul meu? Oricum îmi dăruise ceva. Îmi dăruise o cheie (chiar un șperaclu) cu care să deschid, din când în când, ușa spre psihicul celuilalt.

Mihăiță mă lansase într-un spațiu al epifaniei, care pentru moment îmi crease un fel revelație divină. Pentru acest rol catalizator al lui îi sunt și acum profund recunoscătoare. De atunci, mi-am promis să nu părăsesc niciodată culoarul pe care mi-l indicase angelicul „băiețaș“. El îmi șoptise un secret prin care poți să transformi greul în ușor și depărtarea în apropiere!

Acea stare de epifanie, apropiată de cea descrisă de Murakami****, a produs în ființa mea o iluminare a ungherelor, a înțelesurilor până atunci neînțelese sau, mai pe scurt, mi-a produs o mare dumireală. E ca atunci când te lovește o minge în moalele capului și pe moment nu mai știi unde ești, cine ești, departe sau aproape de propria persoană. Dintr-odată m-am hotărât să împușc doi iepuri dintr-un foc, realizând că a sosit, și pentru mine, momentul de înțelegere intuitivă a adevărului. Cu primul iepure am purces la această călătorie de străpungere a oglinzii amintirilor.

Cu al doilea iepure, am ajuns să îmi țin promisiunea făcută mie și implicit tatălui meu, scrisă pe foaia de hârtie pierdută în febra mutărilor. Pe foaia de hârtie, scrisesem îndemnul: „De mâine mă apuc de scris“. Dintr-odată, peste zeci de ani, constat cu uimire că azi e mâine! Ridic ochii spre cer și întrezăresc printre nori un zâmbet complice.

---