Mamei mele și bunicilor mele,
care au ales să nu spună

Când se statornicește tăcerea într-o casă e greu să o mai scoți de acolo.

Marguerite Yourcenar,
Alexis sau Tratat despre lupta zadarnică1

1

Eram singură cu Flavia, pe o limbă de pământ care înconjura o groapă mare, plină cu apă murdară. O mocirlă în care se zbăteau patru câini negri. I-am numărat, de-aia știu câți erau, și i-am zis Flaviei: stai cu mama, să nu te atingi de ei, să nu te sfâșie! De undeva, o femeie a apărut în fugă, cu brațele deschise ca niște aripi și a dat să se așeze lângă noi. Purta o rochie roșie cu mâneci căzute și semăna cu mama, dar și cu asta de-a doua a lui taică-meu. Nu! i-am strigat. Să nu te apropii! Femeia s-a tras mai încolo, s-a întins pe spate, cu mâinile sub cap, și a început să privească cerul. Soarele nu se vedea pe nicăieri. Câinii, cu priviri hăituite și limbile atârnând, dădeau disperați din labe, afară era cald și se auzeau mierlele. Flavia era mai mică decât o știam, iar părul ei blond devenise aproape alb, ca al lui Galadriel, zâna elf din Stăpânul inelelor. O luasem în brațe și o legănam pe picioare, sperând s-o adorm, cum făceam demult, în primii noștri ani împreună, când din liniștea mea ajungeam să-i dau și ei.

Acum neliniștile s-au umflat între noi ca vânturile și ne-au aruncat pe fiecare pe un alt mal al aceleiași insule. Azi-noapte aș fi vrut să-i spun că o iubesc, dar javrele alea negre și ude lătrau și schelălăiau așa de tare că nu reușeam să ne-auzim. Și nimeni care să ne apere. Nimeni.

Când a sunat telefonul, m-am ridicat cu greu din pat. Eram înțepenită și mă dureau coapsele pe interior, de parcă aș fi stat toată noaptea cu ele desfăcute. Uitasem mobilul la încărcat pe măsuța unde se adună periodic fel de fel de mărunțișuri pe care nu mă îndur să le arunc. E o masă joasă, trasă la perete, cu blat zgâriat și picioare arcuite între care se cască gaura unei prize.

La telefon e maică-mea. Nu e nevoie s-o aud ca să știu că e ea. O simt, așa cum simt că urmează să plouă. Ceva greu plutește în aer.

— Ei, hai, nu-mi spune că dormeai la ora asta!

Nici prin cap nu-i trece să-și ceară scuze, preferă să se supere. Cuvintele sunt reci, lame de cuțit puse direct pe piele, să nu se umfle.

— Te-am sunat să-ți aduc aminte să nu care cumva să speli azi, că e sărbătoare.

De partea cealaltă a geamurilor, orașul se trezește încet. O mașină își turează motorul în parcarea din fața blocului, tramvaiele uruie pe bulevard, un copil se smiorcăie, o voce răgușită, de bărbat nemulțumit, ridică de la pământ vrăbiile gălăgioase. Din spatele jaluzelelor închise ca niște pleoape, o lumină crudă, de început de zi, se strecoară cu greu, lăsând o dâră pe parchetul de lemn ceruit. Sprijinită cu un umăr de perete, apuc la întâmplare de pe măsuță un evantai de plastic ieftin, cu o spiță ruptă, pe care îl deschid și-l închid aiurea, cu o singură mână. N-am chef de discuții, ci de cafea.

— Ce sărbătoare zici că e?

Vocea mamei se animă, semn că a ajuns pe teren cunoscut.

— E duminică, iar duminica nu se fac lături.

— Bine, mamă, bine, răspund plictisită și așez evantaiul pe jumătate desfăcut înapoi pe masă, lângă un breloc în formă de crocodil, cu agățătoarea ruptă.

De când a îmbătrânit, vorbim la telefon destul de des și ne certăm de fiecare dată. Dar dacă trece prea mult timp fără s-o aud e ca și cum aș uita să mănânc. Mă roade stomacul și se simte gol.

— Asta e tot. Să mă ierți că te-am deranjat cu prostiile mele, îmi trântește pe un ton mușcător și scoate un oftat prelung, cu care blochează orice replică din partea mea, așa cum altădată, la țară, bloca poarta dinspre grădină cu un pietroi, să nu mi-o trântească vântul peste degete.

Oftez și eu, însă ea se grăbește să închidă, mai mult ca sigur rănită că a vrut să facă bine și iar a ieșit prost. „Ție nimic nu-ți convine“, îmi repetă. „Nici ție“, îi repet, și-ntre noi nemulțumirea prinde să curgă în fir subțire, ca o apă subterană îngropată sub straturi de tăcere.

În camera ei, Flavia doarme. Crește și doarme. În timpul ăsta eu mă închid în bucătărie și mă pregătesc de sărbătoare. Îmi trec degetele peste butoanele mașinii de spălat rufe — în baie nu am avut loc de ea — și mă duc mai departe spre cuptor, acolo unde duminica, așezat în tăvi de friptură, în vase yena, în oale de lut sau în forme de pandișpan, spiritul de familie crește încet, la foc domol, răspândind în jur miros de mâncare bună și de iubire. După care urmează o nouă săptămână și doar bătrânii și copiii mai au vreme să se adune în jurul mesei și să mănânce pe-ndelete.

Îmi propun ca timpul petrecut cu Flavia să iasă în evidență, să fie învelit în hârtie colorată, să fâșâie, să lucească și, mai ales, să rămână în mintea ei ca fiind cel mai frumos timp din lume, iar pentru asta cel mai simplu e să-i astup gura cu ceva bun de mâncare, doar să nu-i mai scape vorbe. De la o vreme, vorbele fetei mele se fac talpă de bocanc, mi se așază pe gât și apasă, oasele îmi trosnesc, mă doare, totul mă doare, rămân fără aer, mă zbat și mă lupt cu disperare. Când mă lupt, uit că sunt mamă și vreau să câștig. Luptăm cot la cot și câștigă cea care plânge prima.

O aștept să se trezească și-i propun un brunch afară, pe balcon. Aduc două farfurii colorate, din setul pus deoparte pentru musafiri, un castron cu salată de roșii cu mozarella și cimbru uscat și omleta mea cu ceapă verde. „Ce bine miroase!“, îmi spune și, cât așteaptă să se răcească, se ridică și se apleacă nițel peste balustradă, s-o salute pe doamna Șandor, vecina de la patru, ieșită într-un trening ponosit să-și plimbe beagle-ul bătrân. Mai demult, am avut și eu un câine. Îl primisem cadou de la un coleg de școală care locuia la câteva străzi distanță și pe care-l tot lăsam să copieze după mine. Îi fătase cățeaua și mi-a adus și mie un pui. A sunat la ușă, în dimineața aia tot cartierul moțăia sub un strat nou de zăpadă, băiatul avea mâinile înroșite de ger și cățelul ascuns într-o căciulă de lână cu moț. Când a dat ochii cu el, mama și-a pus mâinile-n cap, a luat o cârpă, a întins-o pe fundul unei cutii și l-a dus cu tot cu cutie în baie, „Să nu mi se pișe mie pe covoare“ a zis, apoi a înșfăcat telefonul așezat pe un scaun înalt, sub oglinda din hol — „Ia s-o sun eu pe tanti Flori, că asta e suficient de nebună să se urce acum în mașină și să vină de la Brașov să și-l ia“. „Da’ de când are Flori mașină?“, a întrebat tata din sufragerie. „Nu e a ei“, s-a rățoit mama și a mormăit nemulțumită: „Las’, că nu e momentul să-ți povestesc ție acum“.

În timpul ăsta, eu plângeam și mă țineam prin casă după ea. Promit c-o să duc gunoiul în fiecare zi, spuneam, c-o să șterg praful și acolo, în dulapul cu vitrină, c-o să iau numai zece. Dar ea se apucase de-acum să caute prin agendă, își umezea cu limba vârful arătătorului și urmărea așa, cu degetul plin de salivă, numele scrise acolo în ordine alfabetică. I-am strigat atunci „reao ce ești“ și ea a țipat la tata care stătea pe canapea, cu coatele sprijinite pe genunchi și se uita la televizor, că tocmai intrase Rapidu’ pe teren: „Bă, Sorine, tu o auzi pe fii-ta cum vorbește cu mine? Ce naiba faci, nu zici nimic?“ Și tata n-a zis nimic. Doar la un moment dat, cât stăteam în genunchi pe gresia din baie și mângâiam cățelul, l-am auzit strigând „gooool“! Apoi liniște. Și din nou vocea mamei.

*

Locuim într-o casă mică. Eu, Flavia și frica. Bărbați nu avem. Au plecat cu toții. Rând pe rând, i-am dat deoparte ca pe niște haine de iarnă în plină arșiță. Ne-am dezbrăcat de ei. Noi, femeile din familia noastră. „De-acu’, el doarme liniștit pe lumea ailaltă, iar eu în patul meu!“, a zis bunica. Mama mamei. Ea a rămas prima despuiată la noi în familie. Victoria o chema. Căsătorită cu Marin. Tras la față, brunet, c-un picior beteag și cu palma grea. A murit într-o seară, lângă calea ferată. Sărise sau căzuse din tren, naiba știe. Când l-au găsit, duhnea a vin stătut și avea părul năclăit de sânge. Nimeni n-a știut să spună ce căuta el în tren la ora aia, de unde venea. Deși toată lumea bănuia. „Are el pe una, altfel nu s-ar tot duce pe drum“, șușoteau oamenii. Bunica se prefăcea că nu-i pasă. „Ducă-se!“, zicea cu năduf și înălța ochii spre cer, acolo unde credea ea că se întâmplă toate lucrurile.

Apoi a venit rândul mamei să se dezbrace de tata. Tata avea mâini delicate, de pianist. Așa îl alesese ea. După mâini. Și după picioare, să le aibă la fel, să n-o mai știe lumea de Nina a lu’ Schiopu, „cum strigau copiii, pe uliță, după mine“, povestește și-și trece palma deschisă peste față, să adune ce urme or mai fi rămas acolo, cine știe de unde. Într-o zi, tata a coborât scările în fugă și a plecat. Avea o haină de iarnă, o căciulă de blană cu urechi, legată în vârful capului, și o valiză. Arăta oropsit. Probabil că așa și era, dar atunci devenise foarte vizibil.

Eu de Vlad am divorțat la câțiva ani după căsătorie. Îl cunoscusem pe strada Ciurea, ziua în amiaza mare. Ieșisem de la Mega cu o ditamai plasa cu portocale care a cedat în dreptul intrării în părculeț, cea dinspre gang. Eliberate, fructele au luat-o la vale și s-au oprit în rigolă. L-am văzut cum se apropie în grabă, cu soarele venindu-i din spate, era înalt, cu mâini frumoase, îmi plăcea să le simt pe mine, deși de cele mai multe ori era nevoie să-i arăt eu unde să și le așeze. „Voi nu faceți odată copii, să apuc și eu să mă bucur de ei?“, ne pisa mama. Facem, facem, răspundeam în capul meu, acolo unde fericirea mamei este mai importantă decât toate fericirile din lume și se ridică în valuri de peste doi metri.