Prolog

Pe 1 iunie 2004, un om de afaceri maghiar cu o capacitate de argumentare peste nivelul obișnuit primi un apel pe telefonul fix din birou. Discuția putea fi încadrată în domeniul analizei de piață. Nimeni nu se aștepta să se discute ceva semnificativ sau decisiv. Însă analistul care sunase în ziua aceea avea o viziune clară asupra lucrurilor — cu excepția situației din Irak —, vorbea întruna despre te miri ce, iar la un moment dat îl pomeni pe profesorul Hans Rekke.

— Am auzit că Rekke se interesează de moartea lui Claire Lidman.

Atât. Și a fost destul ca omul de afaceri maghiar să simtă că lumea întreagă își schimbă culorile.

Iar povestea începuse, bineînțeles, cu multă vreme înainte.

Unu

Hans Rekke avea pe atunci doar 12 ani.

Ningea mai tare ca oricând atunci când cineva a sunat la ușa vilei lor din Viena. Înăuntru a pășit doctorul Brandt, profesorul de matematică al lui Hans, cu o căciulă de blană mult prea mare pentru el. Lângă el era un băiat de vârsta lui Rekke, cu păr ondulat și ochi negri, cu o privire intensă. Doctorul Brandt i l-a prezentat pe băiat drept Gabor, iar Hans îi întinse mâna.

Însă mâna i-a rămas suspendată în aer.

Băiatul a trecut pe lângă el, ușor, elegant și agil ca o felină. Hans nu înțelegea prea bine ce se întâmplă, dar detecta la el un aer amenințător. Avea o privire cu sclipiri verzi și fiecare mișcare trăda precauție, stare de alertă. S-au așezat amândoi la biroul mare de lângă biblioteca pe care trona bustul lui Beethoven. De-abia atunci lucrurile au început să se clarifice.

Gabor era pesemne vreun mare talent și ideea era să intre în competiție și să-și măsoare priceperea. Doctorul Brandt a împărțit sarcinile — despre demonstrația lui Cantor privind infinitul matematic — și atunci au simțit o încordare intensă. Gabor tremura de nerăbdare și a început imediat să lucreze. Hans a rămas însă nemișcat, ca paralizat, fixând cu privirea umerii și mușchii băiatului.

— De ce nu scrii? întrebă doctorul Brandt.

— O să scriu.

Dar rămăsese căzut pe gânduri, captivat de o enigmă care îl atrăgea mai mult decât matematica. Uimit, urmărea cum băiatul calcula cu viteză fulgerătoare, aproape ca un maestru, și se gândea: să-l las pe el să câștige. Ce contează? Cu toate astea, ceva din el voia să riposteze și încet-încet s-a pus și el pe treabă. Apoi a constatat că se descurcase destul de bine, nu excelent, doar binișor. Însă când a ridicat privirea, în ochii lui Gabor strălucea triumful.

— Sunt impresionat, băieți. Ce ziceți de o pauză de 20 de minute ca să vă cunoașteți mai bine? le-a propus doctorul Brandt vădit mulțumit, iar Hans și Gabor s-au îmbrăcat și au ieșit în curte, unde zăpada scrâșnea sub pașii lor.

Ningea cu fulgi mari și era frig, iar Hans a sesizat dintr-odată un șuierat vag, un sol înalt în patru timpi care se auzea la fiecare a treia sau a patra expirație. Era un fel de vulnerabilitate, care contrasta cu strălucirea explozivă din atitudinea băiatului.

— La ce te antrenezi?

Gabor părea să se gândească.

— Autoapărare.

Era prea vag pentru Hans.

— Cum adică?

— Pot să-ți arăt.

Gabor s-a încordat și șuieratul vag al vocii lui a coborât cu un semiton, la fa diez, distrăgându-i atenția lui Hans. Asta-l chinuia pe-atunci: când se schimba o amprentă sonoră, analiza compulsiv sunetele din jur. De-asta n-a fost în gardă când Gabor l-a înhățat hotărât.

Parcă ar fi fost prins într-o cursă. S-a răsucit violent și s-a lovit de pământ, iar pentru câteva secunde n-a văzut nimic. Apoi a intuit privirea lui Gabor undeva deasupra, felul în care îl măsura satisfăcut, ca un animal de pradă care primise ce voia.

După aceea, dus a fost, iar Rekke a rămas cu o durere persistentă în ceafă și numai după a treia sau a patra încercare a reușit să se ridice în picioare și să meargă, poticnindu-se, până în casă. A rămas mult timp pe jos, lângă cadă, cu părul lipicios și ud, încercând să-și oprească sângerarea. Trecuseră 15–20 de minute când și-a adunat forțele ca să se întoarcă în bibliotecă.

Doctorul Brandt era la birou, exprimându-și, cu gesturi ample și o privire profund dezamăgită, regretul că Gabor fugise acasă. De aceea nici nu observase că Rekke era rănit și palid, cum de altfel nu observase nici mama lui. Își dedicase toată seara căutării unor bijuterii care dispăruseră brusc.

Doi

Polițista Micaela Vargas din Husby se mutase la profesorul Hans Rekke, pe Grevgatan, într-un cartier mai elegant din Stockholm, fapt ce provocase multă agitație în anturajul ei și îi făcuse pe toți să înceapă să bârfească. Acum însă voia să plece de acolo.

Rekke era deprimat și imposibil, de-abia ieșea din dormitor. De îndată ce-și mai aduna puterile, Micaela avea de gând să meargă să-și împacheteze lucrurile. Dar înainte de toate își dorea să finalizeze cazul la care începuseră să lucreze împreună. Era vorba de o femeie declarată decedată, dar care se pare că fusese văzută într-o fotografie de vacanță recentă, făcută în Veneția. Deși era destul de sceptică, povestea avea ceva care i se părea incitant.

Și de aceea luase mașina până la secția de poliție de pe Bergsgatan, ca să stea de vorbă cu inspectorul Kaj Lindroos, care investigase cazul cu 14 ani în urmă. Kaj Lindroos se lăsa așteptat, lucru care de altfel nu o mira, pentru că păruse cam îndărătnic și supărat la telefon. Micaela stătea acum cam fără chef la recepție, privind spre stradă, pe unde trecea o camionetă cu studenți gălăgioși. Era 5 iunie 2004, o zi de vară însorită, și tocmai se pregătea să plece când auzi o voce din spate:

— Să fie colega mea, detectiv particular?

Se întoarse și dădu mâna cu el. Era mai tânăr decât își închipuise, probabil sub 50 de ani, cu ochi mari căprui și păr blond pieptănat pe spate, dar arăta și cam neîngrijit. O privea de parcă era 2:55 noaptea, iar Micaela își strânse pe ea geaca de blugi.

— Sunt recunoscătoare că mă primești.

— Claire Lidman e moartă, zise Kaj Lindroos.

— Posibil. Dar tot cred că e ceva interesant aici. Promit să nu te plictisesc, insistă ea ducând mâna la buzunarul interior.

Inspectorul Lindroos îi cerceta în continuare corpul.

— Poți să mă plictisești cât vrei. Dar eu tot nu cred.

Micaela își dori să aibă la îndemână ceva ce să-i îndese pe gât.

— Poate ai putea să te uiți la poza asta înainte să te hotărăști, răspunse ea urmându-l în lift.

Kaj Lindroos urma să se uite la poză, bineînțeles. Era de-a dreptul ridicol că se simțea deranjat să aibă de-a face cu o polițistă atât de tânără, și imigrantă pe deasupra. Pe de altă parte, nu era așa de ușor să-și înfrunte prejudecățile, mai ales când era vorba de ancheta în cazul Lidman. Era marea pată a carierei sale și fără îndoială că povestea avea ceva ciudat. O femeie frumoasă, cu o bună pregătire profesională, care negociase cu oameni importanți din lumea afacerilor, dispăruse fără urmă acum 14 ani — ca să apară după câteva luni moartă, carbonizată într-un accident rutier în sudul Spaniei. Evident că se gândise de mii de ori la asta. Dar de fapt… La naiba, era o poveste veche, iar acum era vineri după-amiază. Trebuia să ajungă repede acasă, să se îmbete și poate să se dea un pic și la fata asta. Merita măcar să încerce.

— Deci lucrezi cu delincvența juvenilă, începu el.

— Încerc să mai fac și altceva în timpul liber.

— E ceva la modă?

— Foarte la modă.

— Îmi închipui. Îmi place geaca ta de blugi, remarcă el.

Dar voia să spună mai degrabă pieptul, și o cercetă din nou din cap până în picioare. Ar putea avea picioare mai lungi și n-ar strica să zâmbească mai mult. Dar ar fi fost păcat să se plângă.

Intrară în biroul lui, unde el făcu un pic de ordine pe masă, ca să facă loc. Dinspre fereastra deschisă se auzeau strigătele tinerilor din camionetă, iar el vru să spună ceva disprețuitor la adresa lor, dar se abținu, să nu pară bătrân.

— Petrecere, remarcă el. Mai că ai vrea să participi.

— Mai că da.

— Și tu strigai așa când ai terminat școala?

— Din tot sufletul.

— N-a fost foarte demult, nu-i așa? întrebă el și regretă imediat.

Era din nou aceeași iritare, același mod inconștient de a spune că era prea tânără și lipsită de experiență ca să emită teorii stranii despre învierea din morți a lui Claire. Dar nu mai putea da înapoi.

— Ai vrut să spui ceva cu asta sau…? îl repezi ea.

— Nu, nu! Dar pe vremea mea, pălăriile alea albe erau considerate reacționare. Brusc, toată lumea poartă așa ceva.

— Aha! făcu ea fără interes.

— Se pare că nu mai e la modă să fii rebel.

— Nu mai e?

— Îți place Ulf Lundell?

— Cine?

Ale naibii dame de suburbie, nu știu nimic despre Suedia, își zise el.

— Dar ce voiai să-mi spui? Nu mai bine terminăm cu asta? continuă el pe un ton din care nu reuși să elimine iritarea.

Micaela încuviință și scoase din buzunarul interior o folie de plastic cu o fotografie.

Inspectorului i se făcu teamă o clipă. Nu putea înțelege de ce. Dar nu, se calmă el, era imposibil. Exista un certificat de deces și o probă ADN, iar pe deasupra văzuse cadavrul cu ochii lui. Nu, era clar, Claire Lidman n-avea cum să mai hoinărească prin lume cu paltoanele ei roșii, elegante.

Trei

Hans Rekke cânta la pianul cu coadă adagioul din Pathétique. S-a oprit după numai câteva minute. Piesa nu îi mai vorbea, dar probabil că nu din vina lui Beethoven. Nimic nu îi mai vorbea.

Se ridică în picioare și se întrebă în ce parte s-o ia. La dreapta sau la stânga? În momentul acela, viața lui consta în astfel de decizii. Să se culce sau să mai stea? Afară urla alarma unei mașini, iar ceasul de perete ticăia, tic și tac, ca să arate câte secunde se risipeau fără niciun sens.