Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Mihaela Stan

Design copertă: include imagini de pe Getty Images (siluete dreapta jos)
și Trevillion (siluetă stânga jos)

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Ofelia Coșman

Corectură:

Rodica Crețu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: The Storm We Made

Autor: Vanessa Chan

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2222-6

ISBN (EPUB): 978-606-40-2263-9

Bunule cititor,

În Malaysia, bunicii ne iubesc fără prea multe vorbe. Mai precis, nu ne vorbesc despre viața lor dintre 1941 și 1945, perioada în care Armata Imperială Japoneză a invadat Malaya (așa cum se numea Malaysia înainte de independență), i-a alungat pe coloniștii britanici și a transformat un popor liniștit într-o nație aflată în război cu sine însăși.

Ideea e că bunicii devin guralivi când vine vorba despre orice altceva. Ne povestesc despre copilăria lor — despre vecinii și prietenii cu care obișnuiau să se joace, despre profesorii pe care îi iubeau sau îi detestau, despre fantomele de care se temeau. Ne povestesc despre anii lor de maturitate — fluturii primei iubiri, teroarea de a fi părinte, momentul în care ne-au atins prima dată chipurile, ale noastre, ale nepoților. Însă ne vorbesc foarte rar despre cei patru ani ai Celui de-Al Doilea Război Mondial, dar și atunci, doar ca să ne spună cât de rele au fost vremurile și cum au supraviețuit. Apoi ne îndeamnă să ne luăm tălpășița și să nu mai fim băgăcioși.

Înainte să scriu Furtuna pe care am dezlănțuit-o, puteam să număr pe degetele de la o mână lucrurile pe care le cunoșteam despre ocupația japoneză. Știam că japonezii ne invadaseră ingenios dinspre nord, prin Thailanda, cocoțați pe biciclete, în timp ce britanicii își aveau privirea ațintită spre mare. Mai știam că japonezii au fost brutali și ne-au omorât fără milă. Cât a ținut invazia, au împrăștiat fluturași roșii de propagandă despre o „Asia pentru asiatici“, atât ca avertisment, cât și ca o chemare la arme.

Fiind prima nepoată a bunicilor din partea tatei, mi-am petrecut un timp excesiv alături de ei, punându-le prea multe întrebări, la care ei mi-au răspuns plini de adorație. În urma acestor interogatorii din copilărie, am strâns câteva informații suplimentare de la bunica: cum să te ferești de un atac aerian („te lipești de pământ și nu te ridici decât când avionul a dispărut, deoarece inamicii aruncă bombele când trec de poziția ta pe diagonală, și nu când se află deasupra“). Cum să devii preferatul mamei („să fii un băiat frumos ca fratele meu, să fii răpit de japonezi în timpul războiului, să te întorci și să te porți de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic“). Cum să-ți faci soțul gelos („să primești prin poștă un calendar în fiecare an, timp de 25 de ani, de la un japonez amabil, specie rară, care a lucrat cu mine la căile ferate, în timpul războiului“).

Când am mai crescut, smulgerea adevărului de la bunica despre adolescența ei în Kuala Lumpur cea ocupată a semănat cu o vânătoare de comori verbală. Ori de câte ori o întrebam cum a fost viața în timpul ocupației, îmi răspundea: „Obișnuită! Ca a tuturor“.

Într-un târziu, peste ani, pe o voce neutră care comunica doar fapte, am aflat mai multe de la ea — că oamenii s-au chinuit să-și hrănească familiile, că școlile au fost închise și că membrii violentei poliții secrete japoneze, Kenpeitai, i-au aruncat în închisoare pe administratorii britanici din Singapore și au înăbușit rebeliunile chineze în junglă.

Am ignorat aceste informații ani la rând. Consideram că am alte lucruri de făcut și alte locuri în care să fiu. Aveam servicii de păstrat, bani de câștigat și propriile povești de depănat. Până când, în 2019, întoarsă acasă întrucâtva, m-am apucat să scriu poveștile Malaysiei.

La un curs de scriere creativă de la sfârșitul lui 2019, am așternut pe hârtie o poveste pe care credeam că o voi arunca ulterior, fiind doar o simplă temă — despre o adolescentă care se zbate să ajungă acasă înainte de ora stingerii, înainte ca soldații japonezi să ia cu asalt străzile. Îmi amintesc comentariile profesoarei: „Păstrează aproape de inima ta acest lucru prețios“, mi-a notat ea pe foaie, „și continuă să scrii“.

Așa am făcut. Am trecut prin pandemie, prin moartea prematură a mamei și prin singurătatea profundă provocată de neputința de a mă întoarce în Malaysia, scriind în micul meu apartament. Am scris despre durerea moștenită, despre feminitate, mame, fiice, surori și despre cum alegerile făcute de noi se răsfrâng peste generații în familiile și comunitățile noastre în feluri pe care, adesea, nu le putem prezice. Am scris despre cum e să porți în propriul trup moștenirea colonizării, despre cum e să fii atrasă de un bărbat primejdios, despre relații de prietenie complicate, despre cum e să trăiești o viață fragmentată și despre ambiguitatea noțiunilor de bine și de rău când miza este supraviețuirea. Tema aceea pe care intenționam s-o arunc la gunoi a devenit acum al patrulea capitol al romanului meu.

Sper să te încânte Furtuna pe care am dezlănțuit-o și felul în care Cecily, Jujube, Abel și Jasmin își croiesc drum prin viață. Nădăjduiesc că vei simți iubire, mirare, tristețe și bucurie pe parcursul lecturii. Dar cel mai mult sper că nu vei uita niciodată poveștile lor.

Îți mulțumesc pentru că citești.

A ta,

Vanessa

CAPITOLUL UNU

CECILY
Bintang, Kuala Lumpur
februarie 1945
Malaya ocupată de japonezi

Băieți adolescenți începură să dispară.

Mai întâi Cecily auzi de unul dintre băieții Chin, mijlociul dintre cei cinci frați mătăhăloși, cu frunți înguste și umeri lați — Boon Hock, Boon Lam, Boon Khong, Boon Hee și Boon Wai, dar pe care mama lor îi striga pe toți Ah Boon. Numai ei erau în stare să ghicească la cine se referea ea. În timpul ocupației britanice, toată lumea îi știa pe băieții Chin drept bogați și cruzi. Era o regulă să-i vezi adunați în cerc, în spatele casei lor cu aspect țipător, în nuanțe maronii și aurii. Obișnuiau să stea aplecați peste un servitor. Unul dintre băieți ținea un baston în mână, iar ochii celorlalți sclipeau de entuziasm când bastonul atingea pielea servitorului. Când japonezii sosiseră înaintea Crăciunului din 1941, băieții se purtaseră sfidător: le aruncaseră priviri mânioase soldaților Kenpeitai care patrulau și îi scuipaseră pe cei care îndrăzniseră să se apropie de ei. Mijlociul, Boon Khong, cel dispărut, pierise într-o zi de pe fața pământului, de parcă n-ar fi existat niciodată. Și, uite-așa, din cei cinci frați Chin rămaseră doar patru.

Vecinii lui Cecily se întrebară ce se întâmplase cu băiatul. Pur și simplu fugise de-acasă, își dădu cu presupusul doamna Tan. Puan Azreen, mereu mohorâtă ca un nor întunecat, se îngrijoră că băiatul se bătuse cu cineva și acum zăcea prin cine știe ce viroagă, lucru care îi împinse pe vecini să cerceteze toate șanțurile de câte ori ieșeau din case, neștiind ce vor găsi. Alte mame clătinară din cap; așa se întâmplă cu hărțuitorii, spuneau ele, poate că vreuneia dintre victime îi ajunsese cuțitul la os. Cecily o urmări pe mama băieților Chin, curioasă să vadă dacă doamna Chin stă încremenită lângă ușă în așteptarea unei vești sau dacă se isterizează ca o adevărată mamă îngrozită, însă doamna Chin și restul familiei își păstrară cumpătul. În rarele ocazii când părăseau casa, cei patru băieți își înconjurau părinții palizi și trași la față, formând un soi de zid masiv din mușchi și tendoane, ascunzându-i de privirile lumii.

O singură dată o întâlni Cecily pe doamna Chin, dis-de-dimineață, la magazinul universal. Doamna Chin se holba la o pungă de snackuri din calamar, cu fața strălucind de lacrimi. Cecily se minună de calmul situației. Fără suspine, fără tremurături, doar obraji și ochi umezi.

— Stă așa de cinci minute, rosti mătușa Mui, soția proprietarului, încântată că-și poate împărtăși descoperirea.

După câteva săptămâni, fiindcă nu mai apărură alte semne de angoasă expuse în public și nici alte bârfe de răspândit, oamenii încetară să-și mai pună întrebări despre soarta băieților Chin. Curând, vecinii uitară până și care dintre ei lipsea.

Următoarele dispariții se petrecură în succesiune rapidă. Băiatul subțirel care lucra ca măturător la cimitir și despre care Cecily era convinsă că fura florile lăsate de familii pe pietrele funerare, pentru ca mai apoi să le vândă la piață. Băiatul grăsun din spatele magazinului universal, care își mânjea fața cu noroi și se prefăcea că e șchiop, legându-și strâns pantalonii în talie, pentru a cerși câțiva bănuți de la trecători. Băiatul cu ochii duși în fundul capului, care fusese prins când încerca să tragă cu ochiul în toaleta fetelor de la școală. Băieți răi, murmurară Cecily și vecinii ei. Poate că primiseră ce meritau.

Dar pe la mijlocul anului începură să dispară și fiii unor oameni pe care Cecily îi cunoștea personal. Nepotul unui cuplu care locuia în casa lipită de a lor, un băiat cu o voce baritonală de invidiat și care câștigase toate concursurile de retorică de la școală. Fiul doctorului orașului, un băiat tăcut, care avea mereu asupra lui o mică tablă de șah, oriunde mergea, pe care aranja piesele imediat, ori de câte ori cineva voia să joace o partidă cu el. Băiatul spălătoresei, un adolescent silitor care curăța toate uniformele soldaților japonezi și a cărui mamă se vedea acum nevoită să-i preia munca, deoarece japonezii nu aveau timp pentru jelanii.

Doar cu un drum principal care tăia orașul în două, o farmacie, un magazin universal, o școală pentru băieți și una pentru fete, Bintang era prea mic pentru ca îngrijorarea să nu capete proporții. Zvonurile porniră din nou, privirile se pironiră asupra familiilor care pierduseră fii, iar vocile șoptite se interesară de soarta lor. De fapt, disparițiile băieților se petreceau discret, de parcă ei ar fi plecat pe furiș de-acasă, temători să nu jignească pe cineva.