Prefață
Bolile cronice

Progresele în medicină au început odată cu fragmentarea cunoașterii științifice. Înaintea lui Descartes, două cauze principale erau invocate pentru a explica suferința. Una venea dinspre cer: Dumnezeu ne-a pedepsit pentru că am păcătuit. Cealaltă venea dinspre pământ: un străin a fost văzut aruncând o pulbere în apă. Odată cu acceptarea experimentelor, metoda lui Descartes ne-a permis să înțelegem că mai întâi trebuie să găsim cauza directă a unei tulburări, pentru ca ulterior să o integrăm într-un ansamblu. Acest progres ne-a condus astăzi într-un blocaj. Dacă însă ne străduim să avem o perspectivă sistemică, potrivit căreia un efect este produsul unei convergențe de cauze, vom descoperi că suferința noastră se poate datora unei amprente lăsate în noi de presiunea mediului în care am evoluat, ca și de reprezentările pe care ni le-am făcut în legătură cu el.

Există o vârstă când creierul nostru se înfierbântă și se dezvoltă cu mare viteză, iar copilul trăiește o perioadă de maximă sensibilitate și preia extrem de ușor amprenta mediului în care trăiește. Atunci când mediul acesta este armonios, copilul găsește în jurul lui tot ce îi este necesar pentru a se dezvolta fără probleme. Se spune că acest copil este „fără probleme“, însă experimentele pe marginea teoriei atașamentului ne spun că mediul a făcut din el un „copil fără probleme“.

Din această perspectivă evoluționistă, înțelegem faptul că un mediu alterat lasă o amprentă timpurie într-un creier în plină dezvoltare. La multă vreme după aceea, această urmă se poate exprima sub forma unei boli cronice. Foametea din 1943 de la Leningrad ilustrează această idee. Când armata nazistă a încercuit orașul, iarna era aprigă. Marea Baltică era înghețată la minus 50 de grade și alimentele nu mai puteau fi aduse pe mare. S-au înregistrat într-un singur an 800 000 de morți din cauza foamei. Cu toate acestea, 80 de femei însărcinate au reușit să aducă pe lume 80 de copilași. Când viața a revenit la normal, acești copii și-au reluat dezvoltarea, însă la vârsta de 18 ani toți sufereau de tulburări cognitive și au dezvoltat un diabet cronic.

Un raționament bazat pe cauzalități lineare ne spune că explicația este simplă: femeile însărcinate trebuie să se hrănească corect pentru ca dezvoltarea copiilor lor să nu cunoască alterări ascunse. Este un lucru necesar, dar nu și suficient, deoarece viața nu poate fi scutită de suferințe. Un copil fără probleme la naștere poate suferi mai târziu din cauza unei nișe senzoriale alterate în urma unei dificultăți parentale: moartea sau boala unui părinte, conflict conjugal, manifestarea unei nevroze dobândite de tată sau mamă în cursul propriei lor copilării și, în special, condiția socială precară care face ca orice eveniment cotidian să fie un stres: „Frigiderul este gol, trebuie să plecăm din casă, nimeni nu ne ajută…“ Copilul este deformat de suferința părinților lui lipsiți de siguranță și, prin urmare, incapabili să-i ofere siguranță.

Când aterizează în lumea cuvintelor pe la trei ani, acest copil își continuă dezvoltarea în strânsă legătură cu capacitatea de verbalizare a familiei sale, a cartierului său și a culturii acestora. Dacă părinții lui nu au avut posibilitatea să progreseze, copilul va trăi într-o lume săracă în cuvinte. Va ajunge la grădiniță cu un bagaj de 200 de cuvinte, în timp ce capitalul unui copil care trăiește într-o familie structurată de ritualuri și verbalizare este de 1 000 de cuvinte atunci când merge la grădiniță. Nu este greu de ghicit care dintre aceștia vor fi elevii buni. Copiii care dispun de 200 de cuvinte nu vor înțelege nici măcar indicațiile care li se dau. Umiliți și nefericiți, aceștia vor percepe educația de la grădiniță ca pe o permanentă agresiune. Stresul cronic secretă substanțe, cum este cortizolul, care alterează circuitul limbic al memoriei și emoțiilor, sau cum sunt catecolaminele, care provoacă anomalii vasculare: aritmii cardiace, hipertensiune. Aceste anomalii cronice cerebrale și cardiace sunt consecința unor probleme în dezvoltarea afectivă și socială. Când copilul va ajunge la 6 ani și va intra în lumea poveștilor, insultele și comentariile devalorizante vor avea același efect cerebral și vascular.

Existența acestor traume ascunse care distrug corpul nu exclude traumele violente care macină sufletul, cum sunt violul, exilul sau rușinea, toate acestea împiedicând exprimarea de sine și scindând astfel psihicul într-o parte care se străduiește să pară normală, în timp ce cealaltă parte suferă în secret.

Cyril Tarquinio analizează aceste situații evidente sau invizibile care, deteriorând corpul și sufletul, pot sfârși prin a provoca tulburări organice sau psihice cu rădăcini în interacțiunile din trecut. Din fericire, raționamentele sale evoluționiste vin și cu propuneri de asistență menite să repare. Reziliența este definită drept capacitatea de reluare a dezvoltării după un șoc traumatic. Nu există o definiție mai logică și mai simplistă, însă cei care s-au format în spiritul unei epistemologii care separă net corpul, de o parte, sufletul și societatea, de cealaltă parte, nu acceptă ușor aceste raționamente integratoare. Cunoștințele pot fi fragmentate într-un laborator sau într-o publicație profesională, cum ar fi o teză științifică sau un articol specializat, ceea ce este lăudabil, însă ele trebuie să poată fi folosite și de către practicieni, așa cum propune Cyril Tarquinio în cursurile sale de la Universitatea Lorraine din Metz și la Centrul Pierre Janet.

Tot ce este viu evoluează: clima, plantele, animalele și condiția umană. Prin urmare, toate studiile noastre reprezintă adevăruri de moment. Un copil abandonat sau maltratat nu poate ieși din cercul repetiției atunci când rămâne singur și este prizonier al alterărilor; însă dacă este susținut, va putea începe un nou ciclu de dezvoltare și nu va mai fi condamnat la repetiție. Trebuie totuși să recunoaștem că, deși este incredibil de plastic, creierul devine tot mai rigid odată cu vârsta. Decidenții politici ar trebui deci să ne permită intervențiile timpurii. Și statul ar avea de câștigat deoarece o persoană care are suferințe psihice sau boli cronice presupune cheltuieli din banii publici, în timp ce o persoană care se dezvoltă echilibrat este un factor de mulțumire pentru cei din anturajul său.

Într-un limbaj clar, Cyril Tarquinio ne invită la dialog în legătură cu aceste idei umaniste care ne permit să acționăm asupra unui mediu care acționează asupra noastră.

Dr. Boris Cyrulnik,

Ianuarie 2022

Cuvânt-înainte

Problema legăturii dintre evenimentele negative sau chiar traumatice din viața noastră și problemele de sănătate este de domeniul intuiției și al evidenței pe care, din lipsă de dovezi, cercetarea a întârziat să o confirme la nivel științific. Trebuie să admitem că interesul cercetării pentru această problematică este recent! De câțiva ani, publicațiile pe această temă sunt tot mai numeroase, iar accentul este pus pe faptul că evenimentele trăite la modul negativ în perioada copilăriei și adolescenței (de la naștere — și, cu siguranță, chiar înainte — până la vârsta de 18 ani) nu sunt probabil străine de starea de sănătate fizică și psihică a adulților care suntem astăzi.

Încă de la începuturile psihologiei moderne de la sfârșitul secolului al XIX-lea, cu toții știm că există o legătură între experiențele noastre trecute și suferințele sau problemele pe care le avem când devenim adulți. În schimb, ideea că ar putea exista o legătură de cauzalitate între acest trecut și faptul că la vârsta adultă suferim de boli cronice, cum sunt tulburările cardiovasculare, cancerul, durerile cronice, diabetul, obezitatea sau dependențele de toate felurile, este de natură să ne ia prin surprindere! Medicina modernă nu pare prea interesată de acest aspect și este regretabil… În primul rând, de altfel, pentru persoanele vizate! Și e trist mai ales pentru că se pare că, dacă am fost confruntați cu încercări și evenimente nefericite, șansele noastre de a trăi mult se pot reduce… Prin urmare, e de două ori regretabil! Rele tratamente, lipsă de respect, violență verbală, agresiune sexuală (sau amenințări în acest sens), abandon sau teamă de abandon, violență la școală, dar și despărțirea părinților, conflicte parentale, doliu, boala unuia dintre părinți etc., toate sunt forme ale unor adversități, de prea multe ori banalizate, ale căror consecințe se repercutează în planul sănătății fizice în perioada vieții adulte.

Or, când mergem la medic, acesta nu își pune niciodată problema că ar putea exista vreo legătură între problemele noastre de sănătate care ne aduc în sala de așteptare a cabinetului său și trecutul nostru. Cu toate acestea, bolile nu apar chiar din senin! Iar acest lucru pare să fie neglijat într-o perioadă în care ideologia dominantă este cultul sănătății și al stării de bine! Într-o perioadă în care chiar și mâncatul a devenit un nou laborator — nu mai mâncăm din plăcere, ci pentru că este bun pentru sănătate! Într-o perioadă în care își fac apariția cele mai ezoterice abordări, care ne încurajează să medităm, să mergem pe jos, să îmbrățișăm copacii sau să postim, toate pentru sănătatea noastră! Într-o perioadă, în sfârșit, în care ne dăm seama că este bine pentru sănătate să respirăm; ca să vă convingeți de această idee revoluționară, țineți-vă respirația zece minute în prezența celui mai bun prieten, acesta putând la terminarea testului să depună mărturie în legătură cu caracterul vital al fenomenului respirator — pentru că, da, aveți toate șansele să nu mai fiți pe lumea asta ca să o confirmați singur! Într-adevăr, într-o perioadă în care ne interesăm de tot ce se află în afara noastră ca să ne sporim sănătatea fizică și sănătatea psihică, ar fi poate firesc să ne intereseze ce se află înăuntrul nostru, în memoria noastră, ca și în ADN-ul nostru.

Trecutul nostru și încercările mai mici sau mai mari pe care am fost nevoiți să le înfruntăm de-a lungul vieții pot spune multe despre capacitatea noastră de a trăi sănătoși, ca și despre speranța noastră de viață.

Dar care este responsabilitatea noastră de adulți? Suntem responsabili de acțiunile noastre în fața generațiilor viitoare. Se vorbește mult în media despre climă și despre starea în care vom lăsa planeta copiilor noștri. Ar trebui cu siguranță să fim la fel de interesați și să ne punem întrebări în legătură cu integritatea psihologică și sănătatea generațiilor viitoare, cu referire în primul rând la educația pe care am știut să le-o oferim și la felul în care copiii noștri își trăiesc copilăria și adolescența. Ca educatori și părinți, avem o mare responsabilitate de la care ar fi bine să nu ne sustragem! Violențele, neglijările, separările, problemele de atașament, violențele sexuale sunt încă prea des titluri de primă pagină în media.

Ce fel de generații suntem noi pe cale să pregătim pentru ziua de mâine? Ce fel de moștenire suntem noi pe cale să acumulăm sau să risipim pentru sănătatea fizică și psihologică a copiilor și nepoților noștri? Vor fi oare aceste „bagaje“ în măsură să le afecteze creierul sau chiar patrimoniul genetic? Totul este oare scris dinainte sau fiecare are resurse, unele chiar nebănuite, care îi permite de multe ori să treacă prin aceste momente dificile mai puțin afectat decât era de așteptat? Odată scăpați din infern, putem oare spera că ne vom reface? Cartea de față va încerca să răspundă la toate aceste întrebări. Este prin urmare o invitație la o călătorie științifică, pe care o propun cu gândul de a face mai clară psihologia umană și de a prezenta bilanțul unei discipline care ne poate învăța atât de multe lucruri. Alternând rezultatele pe care ni le oferă cercetarea în domeniu cu reflecțiile personale, această lucrare ne dă posibilitatea să ne întrebăm ce au făcut din noi viața pe care am avut-o, educația pe care am primit-o și propriii noștri părinți. Însă mă voi strădui și să vă destind și, cine știe, poate să vă fac să râdeți, povestindu-vă întâmplări care vor ilustra, uneori cu malițiozitate, tandrețe și umor, unele din problemele abordate, deoarece este preferabil să nu luăm viața prea în serios, mai ales atunci când aceasta nu ne menajează!