Pentru June

Este zadarnic să căutăm acel lucru care ar fi putut fi o cauză în cadrul unei societăți monolitice. Numai acea societate în sine rămâne cauza.

Theodor Adorno, Dialectica negativă

Prolog

În Vest, cu toții trăim într-o cultură țesută din fantezii perfecționiste. Asemănătoare în multe privințe cu o simulare holografică a unei realități exagerate, este un loc în care imagini și reprezentări video ale unor vieți perfecte radiază din panouri publicitare, ecrane de cinema, televizoare, reclame și pagini ale rețelelor de socializare. În interiorul hologramei, particule de iluzie sunt lansate la întâmplare. Fiecare dintre acestea ne învață că, dacă am fi perfecți, am duce o viață fericită și plină de succes și că totul s-ar prăbuși dacă ne-am îndepărta prea mult de acest ideal. Această idee este una reală, vie și copleșitoare, care a pătruns atât de adânc în interiorul nostru, încât perfecționismul s-a instalat acolo sub forma unei nesiguranțe persistente și de nezdruncinat. O nesiguranță legată de ceea ce nu avem, de felul în care nu arătăm și de ceea ce nu am realizat.

Și totuși, în ciuda acestor gânduri paralizante de insuficiență, aparent ne place să ne pedepsim în felul acesta. În interviurile pentru obținerea unui post, candidații spun că perfecționismul este cea mai mare slăbiciune a lor. Liderii din mediul de afaceri, politicienii, sportivii și artiștii îi atribuie acestuia succesul lor. Celebritățile și specialiștii în life coaching ne ghidează cu privire la numeroasele moduri în care îl putem valorifica pentru avantaje personale. De fapt, o mare parte din ceea ce considerăm virtuos în privința activității profesionale, banilor, statutului și „vieții bune“ într-o societate modernă constituie cel mai puternic catalizator pentru perfecționism: obsesia pentru creșterea nesfârșită și dorința neobosită de a avea mai mult, cu orice preț.

Acest cost pe care am ajuns să îl plătim a crescut exponențial. Ne sufocăm în propria nemulțumire, ajungând să ne afundăm tot mai mult în convingerea că nu suntem suficienți, și căutăm mereu să atingem perfecțiunea fiindcă ni se pare că toți ceilalți sunt deja perfecți fără să depună vreun efort. În adâncul sufletului nostru, știm că acesta nu este un mod normal sau natural de a trăi. Înțelegem, în virtutea faptului că suntem oameni, că nimeni nu este perfect și nici nu ar putea fi vreodată. Și recunoaștem, măcar cu inimile, dacă nu cu mințile noastre, că armura grea a perfecționismului ne apasă greu.

Dar o purtăm oricum. Pentru că a da jos armura și a accepta persoana frumoasă, dar imperfectă care este fiecare dintre noi este cu atât mai greu de realizat, cu cât înseamnă în același timp și să ne confruntăm cu prezumțiile noastre cele mai elementare despre ceea ce este considerat „grozav“ și „bun“ în societatea modernă și să renunțăm complet la ideile noastre despre cum ar trebui să existăm în lume. Când a fost ultima dată când ați surprins o persoană, ca să nu mai vorbim de o întreagă populație, făcând o astfel de introspecție?

Totuși, acest nivel de introspecție este exact ce trebuie să atingem dacă vrem să scăpăm împreună de capcana perfecțiunii. Această carte, intitulată Capcana perfecțiunii, urmărește drumul care m-a adus la această concluzie. A început ca un fel de meditație, ca o nevoie de a-mi satisface o dorință ce nu-mi dădea pace, dar în curând a devenit un arc narativ dramatic, străbătut de un singur fir: perfecționismul este psihologia definitorie a unui sistem economic care se încăpățânează să depășească limitele umane. Ideea centrală a acestui argument este țesută în treisprezece capitole care explică ce este cu adevărat perfecționismul, cum ne afectează, cât de repede și din ce motive evoluează în prezent și ce putem face pentru a ne elibera de el.

Pentru a-mi susține punctul de vedere, am folosit deopotrivă surse de date formale și informale — de exemplu, rezultatele unor studii psihologice, însemnări ale unor cazuri clinice, date de ordin economic și teorii psihanalitice și sociologice. M-am bazat, de asemenea, pe dovezi anecdotice din viața care se desfășoară în jurul meu, într-o măsură ceva mai mare decât ne-am putea aștepta de la un psiholog social. Iar pentru aceasta, nu vă cer scuze. Sunt, fără echivoc, un om al cifrelor. Iubesc statisticile. Îmi petrec o mare parte din viață predându-le studenților și asigurându-mă că le învață. Dar o idee nu își poate găsi validitatea în lumea reală purtând doar greutatea datelor. Ea trebuie să suporte și greutatea experienței trăite, altfel devine o simplă abstracțiune — un număr, o direcție, o estimare în jurul unei serii de multe alte posibile estimări.

Așadar, de la bun început, permiteți-mi să subliniez câteva lucruri despre această carte. În primul rând, cititorul va găsi multe idei din spectrul psihologic, economic și sociologic nu atât de mult direct exprimate, cât intercalate, aplicate și testate prin experiențe concrete din viața mea și a altora. În al doilea rând, și poate cel mai important, cititorul trebuie să știe că, în demersul meu de a povesti aceste experiențe, am mascat identități și circumstanțe. Acest lucru a însemnat schimbări ale numelor și, uneori, ale genurilor, modificări de loc și timp, inventarea unor locuri și, ocazional, combinarea mai multor voci distincte într-una singură sau declinarea uneia singure în mai multe. Îmi dau seama că aceste identități ascunse și feluritele deghizări vă solicită nespus de mult încrederea, dar nu mai mult, sper, decât ar face-o intriga bine pusă la punct a unui scenarist. Intenția mea este de a descrie sensul și semnificația lucrurilor pe care le-am văzut, auzit și trăit, dacă nu chiar circumstanțele exacte în care au avut loc aceste experiențe.

Pentru că da, sunt un perfecționist. Iar dacă mi-aș dori ca această carte să fie un lucru, acela ar fi un suvenir de consolare de la un perfecționist la altul. Cu cât am petrecut mai mult timp învățând atât despre perfecționismul meu și al celorlalți, precum și despre rezultatele studiilor de cercetare care analizează efectele acestuia asupra sănătății și fericirii oamenilor, cu atât mai mult mi-am dat seama că toate poveștile noastre încolțesc, în esență, din aceeași rădăcină. Sigur, fiecare suferim de perfecționism în propriul nostru fel. Dar călătoriile noastre încep cu aceeași convingere fundamentală că nu suntem suficienți pentru a conta pentru alți oameni sau pentru a fi iubiți de ei, ceea ce este același lucru. Putem deprinde această credință în multe feluri, dar cel mai general și global se învață chiar aici, în holograma impecabilă care ne consumă și ne înconjoară.

Sper ca lectura acestei cărți să vă aducă alinare. Sper să vă ajute să căpătați o perspectivă asupra modului în care perfecționismul vă afectează și asupra cauzei acestuia. Sper să vă aducă împăcare știind că nimic dintre toate acestea nu se întâmplă din vina voastră — că sunteți suficienți, în ciuda oricăror încercări ale culturii voastre de a vă convinge de contrariu. Sper să vă ofere instrumentele necesare pentru a vă îndrepta către acceptarea de sine. Sper să vă insufle dorința de a urmări cauze sociale și politice care vor duce la un mod de viață mai adaptat din punct de vedere psihologic, unul care respectă limitele umane.

Cu alte cuvinte, sper ca această carte să vă ajute să învățați un pic mai mult despre voi înșivă și despre lumea în care trăiți. Și, cu această cunoaștere, sper să vă ajute să experimentați din ce în ce mai mult bucuria inegalabilă care vine din acceptarea întregului vostru sine și a tuturor imperfecțiunilor voastre, care nu sunt decât mici explozii uimitoare de umanitate.

Septembrie 2022

Londra, Anglia

Partea întâi

Ce este perfecționismul?

1

Defectul nostru preferat

Sau obsesia societății moderne pentru perfecțiune

Sunt o perfecționistă, așa că mă pot înnebuni pe mine, și îi pot înnebuni și pe ceilalți. În același timp, cred că acesta este unul dintre motivele pentru care am succes. Pentru că îmi pasă cu adevărat de ceea ce fac.

Michelle Pfeiffer

În povestirea din 1843 a lui Nathaniel Hawthorne, The Birthmark (Semnul din naștere)*, un eminent om de știință pe nume Aylmer se căsătorește cu Georgiana, o tânără fără cusur a cărei perfecțiune este umbrită doar de un mic semn din naștere pe obrazul stâng. Contrastul dintre chipul imaculat al Georgianei și acest semn din naștere îl tulbură pe perfecționistul Aylmer, care nu poate vedea decât unica imperfecțiune a soției sale. „O pată purpurie pe zăpadă.“**

Pentru Aylmer, semnul din naștere al soției sale este „defectul ei fatal“. Curând, repulsia lui se răsfrânge asupra acesteia, făcând-o pe Georgiana să urască imaginea distorsionată de sine pe care acesta i-a creat-o. Ea îl imploră să își folosească măiestria științifică pentru a-i repara imperfecțiunea, „indiferent de riscuri“***.

Cei doi pun la cale un plan. Aylmer, un chimist talentat, va începe o serie de experimente cu un amestec de compuși până când va descoperi un leac. Trudește zi și noapte, dar nu reușește să obțină preparatul perfect. Într-o zi, în timp ce soțul ei este absorbit de eprubetele sale, Georgiana aruncă o privire în jurnalul acestuia și descoperă un adevărat catalog de eșecuri. „Deși realizase multe“, observă ea, „cele mai splendide succese ale lui erau aproape inevitabil eșecuri, în comparație cu idealul la care aspirase.“****

Apoi, dintr-odată, „Succes! Succes!“*****. Aylmer prepară un miracol alchimic. „Apă dintr-o fântână paradiziacă“, pe care Georgiana o bea dintr-o înghițitură, înainte de a se prăbuși epuizată pe pat. A doua zi, când s-a trezit, Georgiana nu a mai găsit nicio urmă a semnului ei din naștere.