Sunt îngrozită de acest lucru întunecat

Ce doarme în mine.

Sylvia Plath

1
BEN

— Oamenii îşi petrec în medie 33 de ani din viaţă dormind.

Se apleacă mai mult către mine, suficient cât să îi simt parfumul scump. De obicei, acesta este momentul în care ştiu.

— Cu asta te ocupi?

— Da.

— Doctor de somn?

— Studiez oamenii care comit crime în timp ce dorm.

Pe cărţile mele de vizită scrie „Dr“ înaintea numelui. Dr Benedict Prince, Abaţia, Strada Harley. Sunt expert în somn. Nu am pretins niciodată că aş fi doctor în medicină.

Vede că vorbesc serios.

— Dar cum e posibil aşa ceva?

— Te-ai întrebat vreodată ce-oi fi făcut în timp ce dormeai?

Majoritatea oamenilor încep să se simtă prost în momentul acesta. Cele mai multe crime conţin un factor de distanţare. Ne delectăm cu povești despre oameni ca noi, dar care totuşi nu sunt chiar ca noi. Somnul, însă, nu permite această calificare.

Somnul este o constantă universală, ca noaptea şi ca ziua.

— Ce fel de crime?

Nu a schimbat subiectul. Încă e interesată de mine.

— Cele mai rele.

— Eşti sigur că oamenii nu se trezesc?

— Nu şi dacă sunt somnambuli. Am cunoscut pacienţi care îşi încuie uşile şi îşi conduc maşinile în timp ce dorm. Unii oameni chiar ucid.

— Şi sigur nu ţi-ai aminti de asta?

— Judecând după ridurile din jurul ochilor tăi, aş zice că ai dormit cinci ore și jumătate noaptea trecută.

Se încruntă.

— Este atât de evident?

— Îţi aduci aminte ceva din timpul acestor cinci ore şi jumătate?

Se gândeşte în tăcere, cu bărbia sprijinită în mâna dreaptă.

— Am visat ceva.

— Ce anume?

— Nu-mi amintesc.

— Vezi?

Privirea i se schimbă deodată. Se uită altfel la mine acum. Vorbeşte mai tare, limbajul trupului i se însufleţeşte.

— Stai! A fost cazul acela... Cum se numea?

Acesta este punctul terminus. Puţine întâlniri reuşesc să ajungă până aici. De obicei, le plictisesc deja de la fişa postului. Le sperii cu poveştile mele despre crime comise în somn. Iar dacă asta nu se întâmplă, atunci acest ultim lucru îmi vine întotdeauna de hac.

Niciuna dintre ele nu rămâne după ce-şi dă seama.

Niciuna.

— Anna O, spun eu.

Iau o ultimă gură de vin — un Merlot scump, păcat de el — şi întind mâna după sacou.

— Tu eşti tipul ăla. Din fotografie. Psihologul.

Zâmbesc stins. Mă uit la ceas.

— Da, răspund eu. Am fost.

Fotografia care fusese pe prima pagină a tuturor ziarelor importante după ce s-au întâmplat toate — acel final brutal, înecat în sânge. Momentul fatidic după care nimic nu mai poate fi la fel. Înainte de exil şi cădere. Eu sunt ochelaristul acela ciufulit, îmbrăcat uşor desuet. De atunci, m-am reinventat. Barba mă îmbătrâneşte; părul are tente argintii. Lentilele ochelarilor sunt mai groase şi nu mai seamănă atât de tare cu nişte rebuturi din recuzita lui Harry Potter. Însă ochii sau chipul nu mi le pot schimba.

Sunt o altă persoană acum. Şi sunt aceeaşi persoană.

Aştept întrebarea pe care toată lumea o pune. Este un mister care încă persistă, în ciuda a tot ce s-a întâmplat. Şi încă dezbină familii, cupluri, chiar şi prietenii.

— Era vinovată? întreabă femeia cu care am ieşit la întâlnire.

Sau mai bine zis femeia cu care ieşisem, pentru că acum totul s-a terminat. Acum nu mai sunt decât un mort viu pentru ea, o anecdotă de povestit de Crăciun sau de Anul Nou.

— Când i-a înjunghiat pe cei doi. Chiar a scăpat nepedepsită?

Partea întâi

Cu un an înainte

2
BEN

Londra

Sună telefonul.

Asta îmi amintesc întotdeauna.

Primul lucru, începutul.

E târziu, întunericul apăsător a cuprins deja totul. Sunt pe jumătate adormit şi zac într-un fotoliu, cu o casoletă de curry călâu în poală şi un pahar pe jumătate gol, cu vin ieftin. În colţul camerei pâlpâie imaginile unui film alb-negru. Astă-seară e preferatul meu, Străini în tren. Când sunt întrebaţi care e, după părerea lor, capodopera absolută a lui Hitchcock, oamenii răspund în general Psycho sau Vertigo. Dar se înşală. Străini în tren are scena cu tenisul.

Vibraţia mobilului mă aduce înapoi în cameră. Îmi simt pleoapele grele. Mă şterg de grăsimea de pe mâini şi mă uit la numele de pe ecran: „BLOOM, PROF. (Abaţia)“. Glisez peste buton şi încerc să mă revigorez puţin, în timp ce îmi înăbuş cu greu un căscat.

— Alo?

— Ben, scuze pentru ora neortodoxă. Mi-e teamă că nu suportă amânare.

Vocea ei pare serioasă. Ceea ce mă surprinde, în torpoarea nopţii. Profesoara Virginia Bloom începe mereu cu glume sau aluzii discrete. Poate fi deseori văzută mergând pe strada Oxford în caftan şi cu pantofi cu toc sau stând aşezată la masa ei din colţ, de la Langham, cu o carafă de whisky şi o pungă de delicatese energizante.

În fundal se aud zgomote de paşi şi de voci. Pare că Bloom este încă la Abaţie. Mă uit la ceas. E aproape miezul nopţii.

— S-a întâmplat ceva?

— Cam da.

Bloom îşi drege vocea în felul acela hodorogit, de fumător.

— Şi cred că e de competenţa ta. Tocmai am primit o cerere nouă. Şi e ceva delicat.

Sunt psiholog judiciar. Am lucrat cu mai toate agenţiile importante. NCA, FBI şi Interpol — toate au numărul meu de telefon. Însă acum pare să fie ceva încă şi mai secretos.

— Are şi un nume cererea asta?

Gălăgia de la capătul celălalt se înteţeşte. Atenţia lui Bloom pare să fie distrasă.

— Te rog să vii până la Abaţie. Mi s-a spus să nu vorbesc nimic pe linie nesecurizată.

Oficial, sunt într-un concediu de o săptămână. Se apropie termenul de predare pentru ultimul meu articol. Am de completat trei fişe de pacienţi. Plănuisem ca mâine să lucrez de acasă şi să atac muntele de hârţogăraie. Chiar şi aşa, sunt foarte puţine cazuri legate de somn care să fie prea sensibile pentru o linie nesecurizată. Mă simt şantajat de tot misterul acesta, ceea ce probabil a și intenţionat Bloom.

— Trebuie să-mi mai dai ceva.

Din receptor se aude o respiraţie profundă. O clipă de tăcere, după care un oftat puternic.

— Probabil că nu o să-mi fii recunoscător pentru asta.

E al naibii de frig afară, iar din cerul încărcat de septembrie se scurge o burniţă. Deja mă gândesc cu groază la drumul din Pimlico până în strada Harley. Aş putea rămâne la căldură în faţa Hitchcockului meu, aş putea să-mi mai torn un pahar de vin. Dar eu nu funcționez aşa.

Şi de aceea răspund. De aceea răspund întotdeauna.

— E vorba de cazul Anna O, vor să ne arate ceva, spune Bloom într-un final.

3
BEN

Abaţia — Clinica Somnului ocupă un colț mic al străzii Harley, într-o clădire edwardiană din cărămidă, cu un aer discret. Vizitatorii remarcă adesea tăcerea monastică a locului, o oază ascunsă în spatele străzii Oxford, între hărmălaia din Regent’s Park şi Cavendish Square. Bucăţi din clădire arată de parcă ar fi fost sculptate din piatră de Portland. Abația are un aspect regal, potrivit unor marchize împeruchiate şi altor figuri nobiliare de rangul al doilea. Te simţi înăuntru ca într-un sanctuar.

Noaptea — sau ziua, nu sunt sigur, dat fiind că e deja trecut de miezul nopţii — e încă cenuşie şi urâtă. Taxiul se târâie prin băltoace şi mă lasă la colţul pustiu al străzii. Mă adăpostesc de ploaie şi scutur umezeala de pe umbrela neagră şi ineficientă. Taxiul demarează mult prea repede, stropindu-mi pantalonii cu apă dintr-o băltoacă. O înjur din nou pe Bloom pentru convocarea ei nocturnă.

Urc cele câteva trepte şi introduc codul la interfon, în ploaia care face apăsatul butoanelor alunecos şi aleatoriu. Imobilul are cinci niveluri, de mult transformate în spaţiu de birouri, cu o plăcuţă simplă la intrare, argintie, pe care scrie: „Abaţia — Clinica Somnului“. E şi un număr de telefon acolo, dar nicio adresă de e-mail. Site-ul vădit insipid al clinicii conţine doar calificările personalului, fără nicio fotografie, în mod deliberat, ca toate lucrurile de aici. Nu facem decât să intervenim ici şi colo discret, pentru a da lucrurilor un folositor avânt. Regula de aur pentru doctorii minţii: să fim auziţi, niciodată văzuţi.

Nu se întâmplă nimic. Şterg cu mâneca hainei butoanele interfonului şi introduc din nou codul de securitate. Ușa se deblochează cu un clinchet. Mă întreb dacă Bloom l-a chemat pe vreunul dintre colegii mei mult stimaţi, specialişti într-ale somnului. Dar recepţia şi sala de aşteptare sunt pustii şi neluminate. Ca atunci când te duci la şcoală şi ajungi primul dimineaţa. E ciudat să-ţi vezi locul de muncă lipsit de forfota obișnuită.

— Doamnă profesor?

Strigătul meu capătă ecou şi apoi moare. Aprind un bec din tavan. Iluminează o paletă de culori neutre, liniştitoare. Pe jos a fost întins de curând un covor nou, care se simte plăcut sub tălpi. Aerul pare neobişnuit de pur, pompat prin filtrele acelea speciale încastrate în ziduri. De obicei se aude şi muzică aici. Sunete care-i învăluiesc pe vizitatori până când nota de plată îi readuce brusc la realitate. Abaţia are un dar al ei, de pântec în care îţi poţi găsi liniştea şi uitarea, departe de lumea dezlănţuită. La urma urmei, somnul este primordial.

— Doamnă profesor?

Tot nimic. Îmi proptesc umbrela lângă cuier şi mă extrag din sacoul îmbibat de apă. Lângă recepţie se află un grup de monitoare ce afişează imaginile camerelor de securitate din faţa şi din spatele clădirii. Aşa ne cer clienţii. Celebrităţi înainte de nuntă, politicieni ce luptă pentru carierele lor, sportivi care și-au ieșit din formă, membri ai familiei regale prinşi în mijlocul vreunui scandal — toţi mărşăluiesc organizat prin eleganta noastră intrare cu feţele lor pungite, de oameni nedormiţi. Somnul, la fel ca apa sau mâncarea, e un lucru fără de care omul nu poate exista.