editori:

Silviu Dragomir
Vasile Dem. Zamfirescu

director editorial:

Magdalena Mărculescu

redactor:

Carmen Eberhat

coperta:

Andrei Gamarț

director producție:

Cristian Claudiu Coban

dtp:

Daniel Eberhat

corectură:

Rodica Crețu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

o.p. 17, ghișeul 1, c.p. 0490, bucurești

tel.: +4 021 300 60 90

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2068-0

ISBN (EPUB): 978-606-40-2155-7

Dedic această carte fiicei mele

1. … în loc de prefață

Am descoperit de curând un text al nu știu cui, pe care îl reproduc aici ad litteram. Tare aș vrea să văd dacă se găsește cineva să mă acuze de plagiat. Iată-l!

Scriu cu disperare pe hârtie, pe ziduri, pe cer, pe apa mării că-mi voi pierde trupul, îmi voi pierde trupul, îmi voi pierde trupul, nimeni nu mă aude, nu mă aude, chiar și eu am uitat că sunt acela care a strigat, nimeni altcineva și nici măcar eu nu mă aud… Doamne, de ce nu-mi aud propriile urechi și de ce nu-mi mai vorbește propria gură? Când mă scarpin în cap, golul din el intră în rezonanță și sună a clopot cosmic… toate astea mi s-au întâmplat imediat după ce m-am născut: fusesem izgonit din Rai și ca să trăiesc era nevoie să mă lupt, să mănânc, să urlu, să respir, iar eu nu voiam, eu refuzam să respir și astfel căutam să mă sinucid…

Și totuși, mamă, cum de am început să respir?

Păi, tu erai mic, nu-ți mai aduci aminte, ți-a dat moașa vreo două palme la fund, te-ai speriat și, de frică, ai început să tragi aer în piept. Măi, măi, măi, ce ai mai urlat! Nu-ți convenea…

Am urlat, mamă, pentru că am intrat în viața asta cu bătaia… Am acceptat atunci să cad în Iad… Refuzam cu încăpățânare să respir… Cu bătaia m-ați convins să nu mă sinucid… Căzusem de spaimă… Căzusem în viață… Am căzut în exil… Locul unde am căzut este un hău și, orice aș face, hăul tot hău rămâne, la fel de adânc, da, la fel de…

Doamne, zic, în ce hal ne căznim să ne ascundem prostia, răutatea și împuțiciunea! Și neputința! Și vâna noastră moale! Și lipsa de noroc… Și, da, ne rugăm pentru un milimetru de noroc. Ne doare în cot că ne-am pierdut viața veșnică. Păi, ce să facem cu ea? La ce ne-ar fi folosit? Am vrut să mă sinucid nerespirând înainte de a mă naște și acum mă tot văicăresc de una, de alta. Am o mutră care simulează perfect nefericirea și strig pe la toate colțurile că sufăr, sufăr, sufăr! Dar eu mint! Mint. Uneori mint metaforic și de aceea am promisiunea că o să mă ierte stăpânul, Atotputernicul, când o să dau ochii cu El. De cele mai multe ori mint și eu, ca tot omul, adică firesc, să nu creadă lumea că fac pe deșteptul, pe cinstitul, pe îngâmfatul. Mint de ajung singur să-mi dau crezare. Cel mai tare mint când spun că mint. Dar ceea ce mă neliniștește cel mai tare și mă aruncă în caruselul minciunilor este faptul că toți mă cred. Și, ca să arăt că sunt cinstit, am vrut să recunosc totul în public, la festivitățile ocazionate de Ziua Târgului. Dar n-a fost să fie! Mie nu mi-au dat voie să urc la tribună și să spun totul. Mi-au zis: lasă-ne pe noi să mințim, asta e meseria noastră, tu nu te pricepi! S-au întâmplat multe, de toate! Primarul s-a urcat totuși la tribună, era beat și abia și-a putut bâlbâi cuvântarea. La masa de protocol s-au cheltuit 25% din fondurile primăriei, s-au consumat patruzeci de kilograme de cârnați prăjiți, optzeci de salate cu maioneză, paisprezece pâini, s-au băut șaptezeci de litri de vin și au fost sparte, din greșeală, cinci pahare de sticlă obișnuite. Au fost furate opt cești pentru cafea. O doamnă distinsă a reclamat pierderea unui cocker, dar eu cred că javra de cățel i-a fugit din lesă, fericit să golănească liber prin lumea largă. Nu s-au acordat nici diplome, nici premii. Un funcționar mai prostănac s-a sinucis îndesându-și ditamai cârnatul în gât și renunțând astfel să mai respire. Totul e grav, dar nimic nu este serios. Este ca și cum moartea n-ar fi un dezastru, ci o eliberare. Știu ce spun, pentru că mă uitam la ăla cum stătea și mi se părea că el fuma dintr-un cârnat, iar eu, ca să-l salvez, alergam cu trenul (peste optzeci de kilometri la oră) în timp ce el îmi explica liniștit că așa a citit într-o carte că se procedează, dar că, oricum, lui nu-i place deloc să fumeze cârnați. Și că în acel moment o făcea așa, ca distracție, dar și pentru că era închis la tutungeria din colțul străzii unde, în caz de nevoie, poți cumpăra chiar și anticoncepționale. Numai că acestea, anticoncepționalele, sunt oribil de fumat, iar el n-ar sfătui pe nimeni s-o facă. Într-o scurtă pauză (de mirare că a putut să mai existe și așa ceva!), el mi-a povestit cât de grozav s-a simțit distrându-se pe seama lui Nea Cutare (m-a rugat să nu-i scriu aici numele real, că se supără), care se considera savant doar pentru că așa crede toată lumea despre el, anume că e savant. Dar, spre deosebire de savanții adevărați, el nu e câtuși de puțin! El este doar un fel de Yorik îngropător dezgropător, care trăiește acolo, într-un oraș mic, care oraș mic nu este mai mare decât un cătun mic, un cătun de câteva case, un cătun în care fiecare știe totul despre fiecare. Dacă vreunul este mânat de curiozitate ori de plictiseală, se uită pe gaura cheii de la ușa vecinului și uneori, cu puțin noroc, îl vede exact în momentul când își îndestulează nevasta. Yorik este un trăitor într-o lume mică în care ne contaminăm unii de la alții și ajungem ca gesturile noastre să semene între ele. Ne mânjim cu lumină și ne luminăm cu noroi. Nu putem fi decât buni sau răi, importanți sau gunoi, necesari sau poveri. Eu, unul, așa sunt! Mă privesc în oglindă și mă acuz, arătându-mă cu degetul. Uneori, pentru a te acuza e de ajuns să ai doar degetul arătător. Vine o idee, mi se înfige în creier și rămâne dureros și veșnic acolo sau vine, trece fulgerător pe lângă mine și nu rămân decât cu tristețea că am uitat definitiv despre ce era vorba. Despre ce e vorba? îl întreb pe vecin (de obicei, el este mai atent), îmi zice că e vorba despre acela care și-a îndesat un cârnat în gât și a mierlit-o. Poate că pentru el, ca și pentru noi, lumea nici nu există cu adevărat. Nu există și nici n-a existat vreodată. De la începutul începutului a fost doar singurătate, tânguială și spaimă. A cui singurătate? A cui spaimă? Nimeni nu știe! La început, Pământul se învârtea de cinci ori mai repede și era cald – cald. La un moment dat, au apărut aminoacizii, nu se știe de unde, din care s-au înființat protozoarele. Dumnezeu a apărut mult mai târziu. Protozoarele (atât cele unicelulare, cât și cele pluricelulare) se împerecheau, la început, la fel ca oamenii astăzi, de regulă sub protecția nopții. Scenele nu se petreceau nici atunci în public, dar între timp lucrurile s-au mai schimbat — se poate spune, de ce nu, că lucrurile au cam luat-o la vale. Totul semănă cu un imens spital în care toți strigă „mor spitalele!“ Vânturile care bântuie lumea sunt brăzdate de horcăitul spitalelor care își dau duhul. Spectacolul e unic. Spectacolul nu este chiar așa de sinistru, nebunii se bucură și sunt în culmea fericirii de ceea ce văd. Dar ce fac bolnavii? Bolnavii se nasc și se miră de aripile care le cresc și cu care se înalță până la poalele Atotputernicului din Cer, tocite de neobositele săruturi. De prea multă plictiseală, medicii își inventează tot felul de boli și medicamente, se autotratează, își deschid abdomenele cu bisturiul, își mai scurtează vreun intestin pregătit să intre în putrefacție, își mai repară ficatul sau schimbă poziția unui rinichi, pe cel din stânga în dreapta și invers, își mai studiază vreo tumoare care alungă monotonia vieții, fiecare încearcă să-și justifice existența pe lume.

2.

… iar noi ne întrebam… ce s-o mai fi întâmplat oare cu Gogu, personajul nostru. Dar nimeni nu știa. Nici măcar el. De la niște oameni serioși am aflat ceva: Gogu trăiește! Da, dar, spre mirarea noastră, nu oricum…

… într-o carte recentă, un oarecine a scris că pe Gogu îl bate nevasta, dar ceea ce se știe și nu se spune este că noi, toți bărbații, pățim la fel. Însă Gogu nu este însurat, el există doar așa, ipotetic, înțelegi matale… Și, tot în cartea aceea, este scris că i-a mai crescut încă un picior, al treilea, nu e ce te gândești dumneata, n-are nicio legătură cu sexul, pur și simplu un al treilea picior cu talpă, gleznă, degete și unghii și care seamănă cu celelalte două… al treilea picior vasăzică, de care noi, oamenii, nu avem nevoie, ba mai rău ne încurcă dacă-l avem. Tot în cartea aceea ridicolă, cam pe la ultimele pagini, autorul ni-l prezintă pe Gogu în postura de om încălțat cu niște găleți de tablă, un fel de modă apărută recent și adoptată de cetățenii zilelor noastre. S-a tâmpit lumea, nu știu dacă ai observat, și nu știu unde ajungem dacă o ținem tot așa! Gălețile trebuie să aibă, obligatoriu, o toartă dintr-o sârmă de trei milimetri grosime, nici mai mult, nici mai puțin, regula se aplică la nivel planetar. Asta înseamnă globalizare, oare cât mai trebuie să vă explic? Unii, care sunt putred de bogați, plini de parale, de mofturi și de ifose și vor să fie remarcați, își comandă găleți speciale, făcute de meșteri consacrați în producția de capodopere, confecționate din materiale mult mai scumpe: cupru, alamă galvanizată, argint sau chiar aur de paișpe carate cumpărat din bazar de la turci… acestea au un zăngănit mult mai interesant… muritorii de rând își fac încălțările după posibilități, din ce au la îndemână…

3.

… rudele omului cu trei picioare pot fi: omul cu trei mâini; cea de-a treia i-a crescut pe spinare și, evident, este nepotrivită pentru scărpinatul pe burtă. Nici măcar nu e funcțională și nu poate fi operată și eliminată, întrucât îi crește direct din șira spinării; o altă rudă este un om care are tot trei picioare, ca și celălalt, dar a devenit celebru pentru că poate să șuteze din fugă cu mingea la poartă, iar cu celelalte două picioare să meargă țopăind; ar mai fi vorba de omul cu a treia ureche (muzician de performanță), care i-a crescut pe mâna stângă, dar nu-i e de niciun folos pentru că nu aude cu ea.

Îmi e jenă să mai amintesc aici și de cel care, după ce a aflat că mâncarea sănătoasă trebuie să conțină fier, a pus în ciorbă, la fiert, două balamale ruginite de care nu mai avea nevoie. Cât de ciudată este lumea în care trăiesc!…

4.

Peste cel mult cincizeci de ani — zice domnul Barbu —, iar eu ascult, multe lucruri care par astăzi imposibile vor deveni povești.