În memoria mamei mele

Nepoților mei, Maya și Eric

I

Visul

E patru dimineața, oră la care mai toți oamenii dorm, chiar și tovarășii mei de călătorie, înțepeniți în scaune și răpuși de nesfârșitele ceasuri de zbor huruitor. Mă aflu în avionul cursei Singapore–Frankfurt și încerc să deslușesc ceva prin geamul jumătate înghețat, jumătate aburit. Cred că suntem deja deasupra României, adică acasă, dar trebuie să merg până la Frankfurt unde voi aștepta „numai“ șase ore până să mă sui în avionul de București. Încerc să-mi închipui un viitor în care va fi posibilă debarcarea fiecărui pasager „la punct fix“, dar perspectiva unui salt cu parașuta mă face să revin cu picioarele pe… podeaua avionului. Mai bine nu.

Mi se închid ochii, dar un soare orbitor îmi străpunge pleoapele în vreme ce zgomotul valurilor mă leagănă. Cei doi cocoși ai satului și-au început concertul, la concurență cu păsările cerului și cu grohăiturile celor trei purcei supli și sprinteni ai Tauwemei…

Ce miracol e și mintea asta umană: te transportă de colo-colo oferindu-ți, într-o fracțiune de secundă în care nu ai reuși să pronunți nici măcar un cuvânt, toate detaliile. Ai impresia că ai visat două ore, îți trebuie minute bune să-ți povestești visul, superficial, dar, de fapt, a fost doar o ațipeală de câteva secunde. Probabil că asta mi se întâmplă și mie acum, căci mă aflu când în avion, când pe malul Pacificului, întrebându-mă dacă și când am visat.

Continui să mă uit pe fereastră. Aici, sus, deasupra norilor, a început să se lumineze. Trebuie că suntem deja în Germania. Avem o întârziere apreciabilă, iar Wulf Schiefenhövel, șeful expediției noastre, este foarte îngrijorat că va pierde legătura cu avionul de München. Mă tot întreabă cât este ceasul, căci al lui a rămas în Tauwema. I l-a dat lui Tomalala, iar în Singapore nu a avut timp să-și ia altul.

Își întinde gâtul să vadă ceva pe fereastra mea și să ghicească pe unde ne aflăm. În avionul ăsta am avut parte de trei filme și de o grămadă de reclame, dar nicio informație despre traseu. Deodată exclamă extaziat: „Zăpadă! Uite, asta e Bavaria și e totul acoperit de zăpadă!“

E mai mult decât pot suporta și izbucnesc în plâns. Acum câteva ore eram la peste 30°C. Pentru mine zăpada și frigul sunt cei mai mari dușmani. Amintirea zilelor cu doar câteva grade în apartament și, mai ales, a nopților de veghe, de teamă ca presiunea gazelor să nu scadă brusc și să stingă flacăra de la centrala termică din subsolul casei mă terorizează încă, iarnă de iarnă.

Doamne! De ce nu ai pus România mai la Ecuator?

Mă mângâi cu gândul că am furat o lună de vară. Îmi iau puloverul, ciorapii și pantalonii de flanel și mă duc să mă echipez de Europa. Picioarele îmi sunt umflate și mă dor. După mai mult de o lună de umblat desculță, contactul cu pantofii cu toc este cam abrupt. Aproape că am uitat să mai pășesc încălțată. Termin cu îmbrăcatul tocmai la timp pentru a ajunge înapoi la locul meu și a-mi fixa centura de siguranță. Aterizăm la Frankfurt, Wulf își ia în grabă rămas-bun și aleargă în celălalt capăt al aeroportului să prindă Münchenul. Mulțumesc, Wulf!

Parcă sunt o valiză uitată în gară. Îmi târâi bagajele pe culoarele nesfârșite ale aeroportului, spre Terminalul 2. Trebuie că arăt destul de ciudat cu bilumul din care iese acoperișul de frunze al liku-ului miniatural pe un umăr, cu camera video pe celălalt și cu trollerul de mână sau mai bine zis „de rupt mâna“. Noroc că are roți.

Îmi cumpăr o cafea, nu mai știu a câta băută în ultimele douăzeci și șase de ore de când tot călătoresc, și dau un telefon acasă. Îmi răspunde Mona, fiica mea cea mare, la un aparat, și mama, foarte agitată și emoționată, la celălalt. Biata mama, cum s-o fi descurcat atâta timp cu trei copii? „A plouat și acum ninge foarte tare“, îmi spune ea îngrijorată, „Nu se știe dacă avionul va putea ateriza la București“.

Mă umflă râsu’-plânsu’. Am în buzunar fabuloasa sumă de doi dolari, o marcă, cinci sute de lei și o kina. Și am mai dat și nouă mărci pe cafea și telefon. Asta e! Tot mai bine era acolo: cu o linguriță–două de mărgele de sticlă și un baton de tutun rezolvam și masa, și transportul.

Ajunsă la punctul de control, îmi fac rezervarea de loc și răspund cu un „nu“ categoric la întrebarea vameșului dacă am lăsat vreun moment bagajele nesupravegheate. Cum aș fi putut să le las? Am în acest troller o întreagă avere. O avere foarte fragilă, din calcar și sidef, la care țin ca la ochii din cap. Trecând prin filtrul de securitate, sunt rugată să deschid trollerul și să arăt ce am înăuntru. Din fericire, chiar la suprafață, am două ghiocuri „banale“ pe care le-am strecurat, neambalate, în ultimul moment, neîndurându-mă să le abandonez. Ofițerul pleacă cu ele să verifice dacă fac parte din lista neagră și se întoarce zâmbind. „Puteți trece“. Ce emoții! După ce că mi-am lăsat toată îmbrăcămintea pe insulă pentru a câștiga loc în valiză, ar fi fost culmea să rămân fără cochilii și corali. În plus, nu mi-a trecut niciun moment prin minte că s-ar putea să existe o asemenea „listă neagră“.

Plec repede din zonă, de frică să nu cumva să se răzgândească vameșul, și mă prăbușesc pe o banchetă. Nu am la mine nicio carte, pixul a rămas fără pastă și nu-mi vine să mă apuc să vorbesc cu reportofonul, așa, în văzul lumii. Derulez o parte din caseta cu ultimele imagini video: piața de nuci de betel din Port Moresby, hotelul luxos și decolarea de pe aeroportul din Singapore. Mai mult nu îndrăznesc să văd: trebuie să păstrez ceva baterie pentru verificarea camerei la următorul control de frontieră.

În jur mai sunt două–trei persoane. Chiar în fața mea o indiancă doarme descălțată de papuci și lungită confortabil pe trei scaune. Ce aș mai face și eu la fel dacă nu mi-ar fi rușine… Poartă-te „ca lumea“! Asta este porunca fundamentală căreia nu mă pot împotrivi, chiar dacă știu acum, mai bine decât înainte, că acest „ca lumea“ depinde de lumea la care te raportezi.

De fapt, un aeroport precum cel din Frankfurt este un loc unde poți vedea de toate, chiar și o româncă năucă întoarsă din Papua Noua Guinee. Căci acesta este rezumatul: am fost în PAPUA și mă întorc acasă!

Ca și cum tot amalgamul de gânduri, impresii și emoții nu ar fi suficient, mintea îmi mai scoate la suprafață, pe nesimțite, și amintiri foarte vechi, pe care mă mir și eu că le-am mai păstrat cu atâta claritate.

Nenumitu’ și alți prieteni cu cochilie

Atunci când ai numai trei ani și ceva, să mergi la piață e o adevărată excursie! Tropăi din piciorușe, te împiedici și exact când să dai cu nasul de pământ, simți că zbori, așa, cam într-o rână, atârnată de mâna mamei. „Uită-te, mamă, pe unde calci!“ Mai mergi câțiva pași, cu ochii la pietrele din caldarâm care parcă se întrec să-ți pună piedică, și mai zărești așa, cu coada ochiului, niște pantofi, niște picioare, chiar și câte un tiv de rochie.

Mama se oprește un pic lăsându-te să-ți tragi sufletul și să-ți arunci privirea în sus. Constați că picioarele au oameni pe ele; oameni care-ți zâmbesc, îți fac semne cu mâna, îți laudă rochița și fundele din păr. Ești admirată și succesul îți dă putere să reîncepi tropăiala măruntă. Doar că piața e încă departe și mama se grăbește.

De multe ori, mai târziu, când am devenit și eu mamă și aveam agățate de mâini plase și copii, mă gândeam ce frustrant trebuie să fie pentru cei mici să vadă doar asfalt și picioare. Cum se uită un pic mai sus, cum se împiedică, își julesc genunchii și atunci să te ții morală, spirt și pansamente!

Cam așa a început și ziua aceea memorabilă. Mama îmi povestea ce vom cumpăra din piață, ce mâncărică bună îmi va face și ce frumoasă e viața. Habar nu avea că viața va deveni și mai frumoasă! Lângă un gard de lemn prin care răzbăteau niște buruieni am văzut o pietricică mai ciudată, mai rotundă și mai deschisă la culoare. M-am smucit ușor din mâna mamei și am luat pietricica între degete, învârtind-o pe toate părțile. Chiar că era ciudată. Ușurică, vărgată și găurită într-o parte.

„Ia te uită! Ai găsit un melc“, mi-a spus mama.

„Melc, melc din ăla codobelc care scoate coarne bourești?“

„Da, da, din ăla!“

Asta a fost! Am strâns ușurel melcul în palmă și nu a fost chip să-i mai dau drumul. Nici argumentul că acolo e căsuța lui și că plânge dacă-l luăm, nici avertizarea că o să mă murdărească pe mânuță nu au contat. Cum adică? Să am un melc și să nu-i văd eu coarnele bourești? Nu m-am lăsat înduplecată nici măcar să i-l dau mamei ca să-l țină ea „mai bine“.

Acum, privind retrospectiv, bine am făcut. Cu siguranță l-ar fi „pierdut“ după următorul gard. Am băgat viteză și, după vreo douăzeci de mii de pași, am și ajuns la piață de unde nu mai voiam nici căpșune cu frișcă, nici cireșe de atârnat la urechi, doar o salată. Cea mai mare salată de pe tarabă. Drumul înapoi a fost la fel. Mama pășea și ea, în sfârșit, normal, în timp ce eu alergam gâfâind să ajungem mai repede acasă, să-i facem căsuță melcului și să-i văd coarnele. Eram îngrijorată să nu cumva să moară de foame până ajungem. Sunt convinsă că a fost cea mai rapidă cursă la piață de care a avut parte mama, cu mine târâș.

Odată intrate în cameră, a început căutarea celei mai bune căsuțe de melc. Nu m-am lăsat până nu și-a scos mama papiotele, acele și nasturii dintr-o cutie veche de pantofi, apoi am luat melcul și cutia în bucătărie așteptând să primim salata. Cu chiu, cu vai, m-a convins mama să nu-i punem toată salata în cutie, că se veștejește, ci să-i dau numai două frunze.