Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Ioana Petridean

Design copertă: Faber Studio

Ilustrație copertă: ©Olaser/Getty Images

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Răzvan Nasea

Corectură:

Oana Apostolescu

Sabina Lungu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Als das Böse kam

Autor: Ivar Leon Menger

Translated from the German language: Als das Böse kam

First published by dtv, München 2022

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1968-4

ISBN (EPUB): 978-606-40-2138-0

Mama e în bucătărie și coace o plăcintă cu afine. În casă miroase a caramel cald, deși toate ușile și ferestrele sunt larg deschise. Un vânticel de vară adie prin încăperi, o senzație plăcută, după ce arșița după-amiezii ne încinsese închisoarea.

Mi-am legat un șorț și o ajut pe mama să spele vasele, în vreme ce Boy așterne masa pentru cafea în camera de zi.

— Azi ce jucăm? întreb și pun la loc în bufet castronul spălat, în care mama pregătise aluatul.

— Monopoly? întreabă mama și-mi aruncă o privire șugubeață.

Știm că pe tata îl apucă pandaliile când pionul lui se oprește pe unul dintre hotelurile noastre. Atunci tabla de joc e aruncată în aer și plouă cu bancnote. O distracție pentru noi, copiii.

Dar astăzi trebuie neapărat să jucăm altceva.

Pentru ca planul meu să izbutească.

— Am putea aduce Risk, spun eu pe un ton degajat.

Mama se încruntă. Știu că jocul ăsta nu-i place. Nu degeaba ascunde cutia de carton în camera ei, în sertarul de jos al scrinului. Probabil cu speranța că fratele meu și cu mine vom uita de el.

— E un joc stupid.

Mama pune deoparte șervetul de bucătărie și-și încrucișează brațele pe piept.

— Nu v-am învățat noi că niciun conflict nu se rezolvă prin violență? întreabă și mă privește cu gravitate. Pacea și libertatea sunt de mare preț, Iuno. Noi oricum trăim aici cu frica-n sân.

— Dar mie-mi place tare mult, mint și-mi ascund mâinile în buzunarele aplicate ale șorțului.

Deja începe să-mi tremure degetul arătător al mâinii drepte, contorsionându-se ca o râmă în ciocul unei păsări cântătoare. Așa face mereu, de când eram micuță. Când nu spun adevărul. Pur și simplu nu-l pot controla.

— În afară de asta, ne ajută să învățăm să gândim strategic. Trebuie să iei decizia corectă atunci când ești atacat. În cazul în care apar Străinii pe insulă. Tata își dorește ca noi să știm să ne apărăm, mă precipit eu.

— Ce-mi doresc eu?

Tata intră în bucătărie cu un braț de lemne de foc. Își ia mănușile, deschide ușa cuptorului și mai pune un buștean pe foc.

— Miroase delicios.

— Fiica ta vrea să joace Risk, spune mama.

— O idee excelentă! exclamă Boy, care intră valvârtej în bucătărie, deschide sertarul cu tacâmuri și scoate de acolo paleta pentru torturi și patru furculițe pentru prăjituri.

— Nicio problemă din partea mea, dar să știi că azi îți vin de hac, băiete! spune tata și-i prinde fratelui meu capul la subsuoară.

Se hârjonesc și se gâdilă de mama focului.

Îi arunc o privire mamei și o văd cum își desface șorțul, îl așază pe speteaza scaunului și-i netezește cutele cu palma. Simt că nu e bucuroasă de propunerea mea. Probabil se așteptase la o altă reacție din partea tatălui meu. Clatină din cap. Poate doar se întreabă ce m-o fi apucat să propun taman Risk. Un joc în care, cu puțin noroc la zaruri, poți cuceri lumea întreagă. Mama știe că-l urăsc la fel de mult ca ea.

Cronometrul pentru ouă sună. Plăcinta cu afine e gata.

— Eu iau verzile! spune Boy și ne împarte celelalte culori.

Pentru mama trupele galbene, pentru tata cele negre și pentru mine, bineînțeles, cele roz. Desface tabla de joc și o așază în centrul mesei.

Mama taie plăcinta în felii egale și ne dă fiecăruia câte o farfurie. Boy își îndeasă în gură o bucată mare de plăcintă. Tata amestecă acum cărțile cu teritoriile, în vreme ce eu studiez pe furiș harta colorată a lumii.

Șase continente, 42 de țări. Privirea îmi zboară peste nume precum Peru, Siberia, Groenlanda, Scandinavia, Brazilia, Congo, Europa Centrală, India, Australia de Vest, Ontario.

— Dominație globală sau obiective? întreabă tata și ne împarte cărțile.

Boy scoate zarurile din cutie și le aruncă pe tablă, strigând:

— Dominație globală!

Mama își ia cărțile cu teritoriile care-i revin. Mă uit și eu la cărțile mele. Începem să ne așezăm trupele în teritorii. Am noroc, am câte o piesă în aproape toate zonele din Australia. Ușor de apărat, dacă m-ar interesa cu adevărat jocul.

— Nu-i drept! Cărțile nu sunt bine amestecate! spune Boy și arătă către continentul meu mov.

Tata soarbe din ceașca lui de cafea.

— Unde e Venezuela? întreabă Boy, ținând în mână piesa lui verde.

Mama îi arată o țară colorată în albastru-deschis.

— Chiar lângă Peru.

Tabla se umple de piese colorate.

— Și unde-i China?

Boy caută pe toate continentele. Tata îi arată suprafața verde-deschis din partea de est a hărții lumii.

— Vestul Statelor Unite?

— Aici în stânga, spun eu.

Boy are mereu dificultăți în a-și găsi țările. La fel și azi. Pe asta mă și bizuisem. Eu mi-am așezat între timp aproape toate trupele și mai țin în mână doar două cărți. Fixez cu privirea tabla de joc.

Mama remarcă și-mi zâmbește.

— Iuno, ce cauți?

A sosit momentul.

— Unde e Țara din Nord? întreb și mă aplec deasupra hărții lumii. Și Țara din Sud? Nu le găsesc nicăieri.

Tata își pune ceașca pe farfuriuță și-și aranjează ochelarii pe nas. Mă uit la mama, care a pălit brusc.

— Ai dreptate, Iuno! Astea de ce nu-s pe hartă? strigă Boy și se repede să caute pe toată tabla de joc.

Mama sare de la masă, își stivuiește vasele murdare pe antebraț și se îndreaptă cu pași apăsați către ușă. Se oprește lângă tocul ușii, apoi se răsucește către tata. Gâtul îi e roșu ca focul.

— Acum înțelegi de ce am vrut să ard jocul ăsta?

Pe urmă dispare în bucătărie.

Numele meu este Iuno. Am 16 ani și mă ascund de 156 de luni pe insulă. Nimeni nu știe că noi trăim de 12 ani într-o cabană din bârne, în mijlocul lacului. Cu excepția Gardienilor, care ne-au adus în pădure când eu eram încă foarte mică.

Îmi plac bobocii de rață proaspăt ieșiți din găoace, mugurii primăvara, bulbucii-de-munte împletiți în părul meu, murele dulci ca mierea, boncăluitul elanilor în zori, mireasma ploii de vară pe stâncă, scânteile pe care le împroașcă lemnul de mesteacăn în timp ce arde, primii fulgi de zăpadă pe limba mea.

Și-mi mai place de Boy, frățiorul meu, care-mi preia pe șest din sarcini, când îmi lipsește curajul. Deși sunt cu două capete mai înaltă decât el.

Viața noastră pe insulă e simplă. Toate zilele sunt la fel. Înainte de amiază, mama ne predă toate materiile necesare pentru supraviețuire. Citit și scris, zoologie și științele naturii, socotit (am reușit să-l conving pe tata să nu-l învețe doar pe Boy), oblojirea rănilor, citirea urmelor și gospodărie. În cazul meu, asta înseamnă că am învățat deja să tricotez și să croșetez, știu să spăl rufe și vase, să fac focul și să gătesc ciorbă de legume. În afară de asta, recunosc cu ușurință toate viețuitoarele și plantele de pe insula noastră. Fratele meu, în schimb, e însărcinat doar cu procurarea de hrană în zilele de duminică. Fiindcă eu tot nu pot să-mi calc pe inimă și să ucid.

Până la cină, ne putem petrece timpul cum vrem. Avem voie să pictăm, să culegem flori sălbatice, să citim cărțile din camera de zi, să ascultăm discuri sau să ne jucăm la Stânca Mare de pe malul lacului. Numai lunea nu. Atunci e strict interzis.

Boy apucă o piatră și lovește de mai multe ori în cap o roșioară, până când peștișorul începe să tremure. O ultimă lovitură, ochii îi încremenesc. Boy ia cu un gest hotărât cuțitul de bucătărie, i-l înfige rapid în inimă și așteaptă să se scurgă sângele. Rapid și fără durere, cum am învățat. Singura cale de a supraviețui pe insulă. O singură dată la patru săptămâni, când luna plină stă sus pe cer, deasupra pădurilor, tata are voie să vâslească până la celălalt mal al lacului, pentru a procura din satul Gardienilor produsele de strictă necesitate. Făină, zahăr, ouă, lapte și cafea.

Mă uit la Boy. Fratele meu rânjește, scoate cârligul din botul peștelui și dă drumul capturii noastre în găleata de plastic, peste păstrăvi. Găletușa mea iubită, cea cu o șoricică desenată pe ea, îmbrăcată într-o rochiță de vară cu buline.

E singurul lucru care-mi mai amintește de fuga noastră din Țara din Sud.

Arunc iar undița. Ne mai lipsește o roșioară pentru chiftelele pe care ni le va pregăti mama la cină.

— De ce ai făcut asta? Ne-ai stricat duminica de jocuri, rupe Boy tăcerea.

— Risk e un joc stupid, răspund în doi peri, fiindcă nu-mi dă altceva prin cap.

Într-adevăr, mă mustră conștiința toată după-amiaza, fiindcă știu cu câtă bucurie așteptase fratele meu duminica.

— Oricum, mama s-a calmat.

— Dar acum trebuie să așteptăm iar o săptămână întreagă!

Pe celălalt mal al lacului, în umbra pădurii de molizi, zăresc o mișcare. Două căprioare se strecoară prin subarboret. Boy observă și el animalele. Le urmărim înălțându-și căpșoarele, ciulind urechile, pregătite s-o ia la fugă. Pentru un scurt moment, zăbovesc ca într-o pictură. Pe urmă privesc în direcția noastră, de parcă ne-ar adulmeca.

Boy aruncă o piatră în apă. Căprioarele o zbughesc și dispar în desiș.

Boy se întoarce spre mine.

— Am stat să mă gândesc, Iuno. După ce adorm mama și tata, am să vâslesc până la celălalt mal. La noapte.

— Ai înnebunit? Ne pui pe toți în primejdie! șoptesc.

— Dar și tu îți dorești asta.

— Nu-i adevărat!

Boy mijește ochii și îmi verifică arătătorul de la mâna dreaptă.

— Dar ce-i cu desenul de sub salteaua ta?

Îmi încleștez pumnul. O fi găsit desenul pe care l-am făcut ieri după-amiază la Stânca Mare.