Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Carmen Eberhat

Ilustrație și design copertă:

Andrei Gamarț

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Dan Crăciun

Corectură:

Rodica Crețu

Dana Anghelescu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2089-5

ISBN (EPUB): 978-606-40-2137-3

Nota autorilor

În iarna lui 2022, la târgul de carte Gaudeamus, ne-am pus întrebarea dacă scrisorile noastre adunate în urmă cu doisprezece ani în volumul Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc mai sunt citite. Ne puneam această întrebare pentru că, ocazional, cineva din spațiul literar făcea referire la ele. Ne-am dat singuri răspunsul: nu, nu mai sunt citite, pentru că nu se mai găsesc. Așa ne-a venit ideea să le reedităm, idee care a atras la rândul ei imediat o alta, pentru că așa se întâmplă cu ideile: să le prefațăm cu un set de noi scrisori care să dea măsura schimbărilor intelectuale și biologice prin care am trecut amândoi. Astfel s-a născut un nou epistolar, pe care l-am publicat în 2023, în revista Scena 9. Am hotărât ca ordinea includerii în acest nou volum să nu fie cea cronologică, pentru ca scrisorile vechi să-și păstreze intact parfumul de „capsulă a timpului“. Ceea ce are în plus segmentul actual de epistole față de „capsula timpului“ este transformarea dialogului nostru într-unul al artelor, dat fiind că epistolarului i s-a adăugat un corpus bogat de ilustrații semnate de Andrei Gamarț, care a interpretat fiecare scrisoare în registru grafic, aducând un plus de profunzime și o nouă dimensiune acestui dialog. De fapt, cartea aceasta are acum trei autori — cărora li se adaugă cei doi prefațatori, Radu Cosașu, care încă trăia și părea nemuritor când am început să scriem noile epistole, și Radu Vancu, cel mai recent transfer reușit de echipa epistolară; dintr-un exercițiu ludic al anului 2010, epistolarul nostru pare să se transforme într-un vortex care angrenează din ce în ce mai multe minți, dimensiuni și arte. Mulțumim echipei de la Scena 9 pentru găzduirea textelor.

Vasile Ernu & Bogdan-Alexandru Stănescu

Cuvânt-înainte

Dragă Bogdan,

Dragă Vasile,

E atâta credință absolută în literatură în scrisorile voastre (deopotrivă în cele vechi, din 2010, cât și în astea noi, scrise prin 2022-2023, „între înjunghierea lui Salman Rushdie și sfârșitul contraofensivei Ucrainei din vara anului 2023“, cum spui tu, Bogdan), încât ar fi o impietate să le scrii o prefață. Cum se poate prefața o credință? Ea începe cu sine și se sfârșește cu sine, cum spune Nichita Stănescu într-o elegie despre întemeietorul artiștilor. Nu admite prefețe, nici postfețe. Ci, ca orice credință, doar adeziuni sau respingeri. Așa încât, în loc de prefață, vă rog să-mi îngăduiți o mică scrisoare de adeziune — care să participe, admirativ și afectuos, la credința voastră.

Întâi de toate, să lămurim chiar cuvântul „credință“, care cred că vă poate enerva pe amândoi. OK, e cam absolutist, cam misticoid, cam unfashionable. Și, într-adevăr, cu totul nepotrivit cu tonul scrisorilor voastre — ludic, relaxat, debutonat, conversație ca de la suflet la suflet, într-adevăr (știu că nu vă scapă referința oblică la Rimbaud), dar ca-ntre prieteni vechi. Însă cum altfel decât cu „credință“ s-ar putea aproxima ceea ce spui tu, Bogdan, într-una dintre ultimele tale scrisori noi, elaborate așadar pe parcursul ultimului an, având ca subiect Moartea lui Ivan Ilici? Iată cuvintele tale: „Sunt gata să spun ceva ce orgoliul tinereții nu mă lăsa în 2010: mă străduiesc zi de zi să înțeleg literatura. Iar asta presupune să admiți față de tine în primul rând că nu o înțelegi pe deplin, că, atunci când ai o cât de mică siguranță, își schimbă forma și fuge în vâlvătaie, ca o salamandră magică, precum cea văzută de copilul Benvenuto Cellini“. O devoțiune practicată zilnic, așa cum spui, având drept formă spirituală un exercițiu de înțelegere — însoțit de conștiința acută a faptului că înțelegerea e imposibilă, că orice certitudine e iluzorie; ba chiar mai mult, că orice certitudine conduce obligatoriu la o nouă metamorfoză, la un nou camuflaj al subiectului de cunoscut (care se ascunde, și e inutil să subliniez de ce ăsta e un alt amănunt revelatoriu, într-o flacără). Ce altceva e asta decât o reformulare splendidă a lui credo quia absurdum sau a camuflării sacrului în profan sau a cenzurii transcendente? Adică unei convingeri că literatura e un nor verbal prin care, din când în când, putem întrezări mișcările și fulgerele zeului — care folosește cuvintele deopotrivă ca să se arate și să se ascundă în vâlvătaia lor. Și că pentru asta merită să-i dedici, „zi de zi“, tot creierul și toată inima ta.

(Și mai observ aici, Bogdan, înainte să trec mai departe, că tu însuți vorbești deschis, în continuarea pasajului din care am citat mai sus, despre „zeități“ ale literaturii, căreia existența ta îi e „dedicată în totalitate“; transcriu aici cuvintele tale, fără să le mai comentez — ele sunt, în cel mai strict sens al cuvântului, un act de credință: „E paradoxal să spui asta dintr-o existență care-i e dedicată în totalitate [literaturii], însă, cu cât citesc și recitesc mai mult, blocurile de admirație se preschimbă în îndoială, statuile coboară sub pământ și se ridică unele noi, precum cele ale zeităților scoase la lumina zilei de mări secate“.)

Și tot de o credință absolutistă în cuvânt e vorba și la tine, Vasile. Oricât de ateu te-ai ține, și tu crezi în cuvinte ca în zei de la care vin deopotrivă viața și moartea. O spui printre altele, cu fascinația îngrozită pe care ne-o trezește orice mysterium tremendum, într-o scrisoare de anul trecut în care povestești o iterație modernă a străvechii povești biblice a shibboleth-ului: „Copilul i-a spus istoria satului său. Era dintr-o zonă amestecată: localități de ucraineni, ruși și ștetluri evreiești. A venit peste ei o bandă înarmată. I-au încolonat pe toți, mici și mari, și i-au pus pe rând să rostească cuvântul «kukuruz». Cine rostea corect «ku-ku-ruz» era eliberat. Cine rostea cuvântul «ku-ku-uz», ca mai toți evreii — cu un R care nu se aude — era împușcat. Viața ta depindea de rostirea unei litere. Viața ta depindea de un sunet. De o I-otă. De atâta aveau nevoie ura, violența, războiul, genocidul — era suficientă diferența unui sunet ca să justifice moartea unui copil“. Asta e pentru tine literatura, Vasile: tot un nor verbal, ca la Bogdan, din care capriciul zeului poate coborî viața sau moartea. O literă, o iotă pe care n-o cunoaștem face diferența între ele. Literal și în toate sensurile.

Acum, că am stabilit că despre credință e vorba la amândoi, trebuie numaidecât să fac precizarea: nu asta mă impresionează. E plină lumea de oameni care cred în literatură ca-ntr-o religie — și e bine că-i așa, în fond suntem o sectă destul de inofensivă. Războaiele religioase ale literaturii au vărsat fluvii de cerneală, nu oceane de sânge. (Au ucis copaci, ceea ce trebuie totuși trecut la negativul smintelii noastre sacre.) Ceea ce e însă remarcabil la voi (dincolo de faptul că se întâmplă să fiți doi dintre cei mai inteligenți, cultivați și seducători fanatici ai literaturii) e tocmai asta: faceți parte din specia îngrozitor de rară a acelor absolutiști ai literaturii între care niciun război nu e posibil. Totul vă desparte: cum spune Bogdan undeva, proveniți din medii diferite, înțelegeți diferit literatura, credeți în funcții diferite ale ei. Și totuși tot ce vă desparte e nimic în fața a ceea ce vă unește: credința în norul verbal care vă învăluie pe amândoi, hipnoza în fața zeului camuflat acolo. Vă e de ajuns că aveți asta în comun; chiar dacă totul vă desparte, literatura face ca nimic să nu vă poată despărți. Și abia asta (dincolo de inteligență, cultură ș.cl.) e pentru mine impresionant: voi ați găsit în literatură zeul care unește — într-o epocă în care aproape toți zeii și aproape toți oamenii nu mai știu decât să despartă.

Ba chiar mai mult: cum diferențele dintre voi se exprimă tot prin cuvinte (și mai ales prin cuvintele acestui epistolar exemplar, printre cele mai admirabile din întreaga noastră literatură — și care, sper ca un ardelean naiv, va spori la fiecare deceniu, multe decenii de-acum înainte), fiecare dintre voi participă la norul verbal în care zeul se camuflează (și din care zeul se construiește). Fiecare dintre voi e pentru celălalt literatură. Om din carne și oase și sânge, cauzalitate organică situată istoric — și, în egală măsură, norișor verbal ridicându-se lent deasupra istoriei pe care o străbate carnea din care emană. Inutil să mai spun ce înseamnă asta pentru doi absolutiști ai literaturii.

Tocmai de aceea, din fascinația lui Bogdan pentru norișorul verbal Vasile și vițăvercea, ați ales scrisorile ca să vedeți mai limpede ce s-a mai întâmplat cu voi în ultimul deceniu. Adică, OK, ați scris cărți, ați tradus, ați construit biblioteci întregi ca editori, ați scris sute după sute de articole literare sau jurnalistice — dar, în ochii voștri, instrumentele cele mai precise de măsurare și evaluare a mutațiilor produse în voi sunt scrisorile. Ar fi mult mai precis, la rândul meu, să le numesc epistole, cum faceți și voi adesea — fiindcă voi vă scrieți unul altuia cam cum scria Pavel bisericilor: pentru a organiza mai eficient viața în jurul zeului. (Nu pot să nu remarc că și prima mea carte de poezii tot „epistole“ conținea, inclusiv în titlu.)

Iar zeul e îngăduitor și coboară în norii verbali ai scrisorilor voastre — și le iluminează. Cel mai adesea dramatic, ba chiar tragic, dat fiind „sentimentul sfârșitului de lume pe care l-am trăit cât timp am scris aceste epistole“ (sunt cuvintele tale, Bogdan); și cred că mai ales din cauza acestui feeling apocaliptic scrisorile cele noi le-ați adunat nu sub semnul unui loc (Epistolarul de la Hanul lui Manuc se chemau ele acum treisprezece ani), ci sub acela al unui timp (Scrisori din vremea ciumei se cheamă ele acum).