1.png

Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Mihaela Stan

Design copertă: Robin Bilardello

Ilustrație copertă: ©Getty Images; ©Shutterstock; ©stock.adobe.com

Director producţie:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Mihaela Gavriloiu

Corectură:

Dana Anghelescu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Demon Copperhead

Autor: Barbara Kingsolver

Copyright © Barbara Kingsolver, 2022

Copyright © Editura Trei, 2023
pentru prezenta edi
ţie

O.P. 16, Ghişeul 1, C.P. 0490, Bucureşti

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2067-3

ISBN (EPUB): 978-606-40-2130-4


Pentru supravieţuitori


N-are niciun rost să evocăm trecutul [...] decât atunci când poate avea vreo înrâurire asupra prezentului.

Charles Dickens, David Copperfield1


1 Charles Dickens, Viața lui David Copperfield, traducere de Ioan Comșa, Editura Tineretului, 1968 (N.r.).

1

Pentru început, am făcut cumva şi m-am născut. O mână de oameni se afla prin preajmă, înghesuindu-se ca să vadă, şi măcar de asta am avut mereu parte: ce a fost mai greu a căzut în seama mea, mama fiind, ca să zic aşa, pe dinafară.

În orice altă zi vecinii ar fi văzut-o pe platforma casei ei pe roți, vecini buni cu ochii-n patru şi gata să scurme oricând prin mizerie. În aerul stătut al verii târzii şi al toamnei, era destul să arunci o privire spre munte şi o vedeai imediat, micuța cu păr blond-platinat, fumându-şi ţigările Pall Mall, agăţată de balustrada aia ca şi cum ar fi fost căpitanul unui vas care stă să se scufunde. Vorbim aici despre o fată de optsprezece ani, singură cuc şi cât se poate de însărcinată. În ziua în care nu şi-a făcut apariţia, Nance Peggot a picat la sorţi să se ducă să bată la uşă, să dea buzna înăuntru şi s-o găsească leşinată pe podeaua băii, cu droguri împrăștiate peste tot şi cu mine ieşind deja. Un ostatic unsuros de culoarea peştelui, care își strângea degetele peste mizeria ce acoperea vinilinul de pe jos, zvârcolindu-se şi împingându-se dintr-o parte în alta, fiindcă eram încă în sacul în care înoată bebeluşii înainte să înceapă viaţa adevărată.

Domnul Peggot rămăsese afară, în camionul cu motorul oprit, în drum spre slujba de seară, gândindu-se probabil la cât din viaţă îşi petrecuse stând după femei. Soţia lui îi spusese pesemne că treaba cu Iisus mai putea să aştepte puţin, ea trebuia mai întâi să se ducă să vadă dacă puştoaica însărcinată trăsese iar la măsea. Doamna Peggot fiind o doamnă care n-ar lua-o pe după piersic şi, la nevoie, i-ar spune lui Iisus Hristos să stea liniştit şi să aibă răbdare. A ieşit țipând la soțul ei, să sune la urgenţe pentru că în baie e un biet copil care încearcă să iasă dintr-un sac.

Ca un mic pugilist albastru. Acestea sunt cuvintele pe care avea să le folosească mai târziu, nesfiindu-se deloc să discute despre cea mai proastă zi din viaţa mamei. Şi dacă aşa le-am apărut primilor oameni care m-au văzut la faţă, mi-o asum. Pentru mine asta înseamnă că aveam o şansă în luptă. Mică, da, ştiu. Când o mamă zace în propria urină şi între flacoane cu medicamente în timp ce alţii îi dau palme copilului pe care l-a expulzat şi îi spun să se miște, probabil că nenorocitul e sortit pieirii. Copilul născut dintr-o drogată e un drogat. O să ajungă tot ce ţi-ai dori să nu cunoști vreodată, oameni cu dinţi stricaţi şi ochi inexpresivi, care te vor sili să-ți încui uneltele în garaj ca să nu facă picioare, care vor sta în motelul cu camere închiriate cu săptămâna, pitit la o azvârlitură de băț de autostrada pitorească. Copilul ăsta, dacă voia să aibă parte de ceva mai bun, ar fi trebuit să se nască dintr-o mamă bogată sau deşteaptă ori creştină, care să nu se drogheze. Întrebați pe cine vreți voi, cei născuți în lumea asta sunt însemnați de la început, câștigători sau perdanți.

Mie, în schimb, mi-a plăcut totdeauna povestea cu salvarea venită de la un supererou. Oare slujba asta exista în universul rulotei noastre? Plecaseră cu toţii din Smallville şi se duseseră să caute ceva mai interesant? A salva sau a fi salvat, astea-s întrebările. Şi îţi doreşti să nu se termine până la ultima pagină.

Era o zi de miercuri când s-au întâmplat toate astea şi se zice că e o zi proastă. Plină de durere ş.a.m.d. Başca ieşitul cu tot cu punga pentru fetuşi. Dar… Doamna Peggot susținea că e ceva bun şi cu naşterea asta, în pungă: e promisiunea de la Dumnezeu că nu o să te îneci niciodată. Asta şi nu altceva. Poţi în continuare foarte bine să iei o supradoză ori să rămâi lipit de volan şi să te carbonizezi pe scaunul şoferului sau, apropo, să-ţi zbori creierii, dar locul unde sigur nu-ţi vei da ultima suflare este sub apă. Mulţumesc, Iisuse.

Nu ştiu dacă are vreo legătură, dar mereu m-a atras ceva la ocean. De obicei, copiilor li se pune pata să dea nume oricărui fel și model de dinozaur sau mai ştiu eu ce. În cazul meu a fost vorba despre balene și rechini. Chiar şi acum mă gândesc probabil mai mult decât oamenii obişnuiţi la apă, la plutit pe oglinda ei, la culoarea albastră pur şi simplu şi la cum pentru peşti acest albastru e tot ce contează. Aerul şi zgomotul, şi oamenii, şi atât de importanta noastră agitaţie fără rost nu sunt decât o sursă minoră de iritare şi poate nici atât.

N-am văzut toată treaba în realitate, doar poze şi screen-saverul fascinant, cu valuri care se ridică şi se sparg, la un computer dintr-o bibliotecă. Deci ce ştiu eu despre ocean, când încă nu am apucat să stau pe barba lui de nisip şi să-l privesc în ochi? Încă aştept să întâlnesc singurul lucru mare despre care ştiu că nu mă va înghiţi de viu.

În mijlocul localității Lee County, între zona minieră Ruelynn și o așezare căreia i se spunea Right Poor, la capătul unui drum între doi munți abrupți, se afla casa noastră mobilă. Am irosit ceasuri nesfârșite în pădurile de acolo, cu un băiat pe nume Maggot, bălăcindu-ne în pârâu, rostogolind pietre mari și dându-ne mari și tari. Aș fi putut să-mi aleg orice model, însă eroii Marvel mi se păreau fără discuție preferabili celor din seriile DC, iar Wolverine era favoritul meu. Maggot, în schimb, înclina spre Storm, care e fată. (Cu puteri excelente și mutantă, dar totuși). Maggot era prescurtarea de la Matt Peggot, înrudit evident cu doamna care a țipat la petrecerea de ziua mea, bunica lui. Datorită ei am ajuns eu și Maggot să fim o vreme băieții veseli din cartier, dar mai întâi el a trebuit să se nască, treabă la care mi-a luat-o un pic înainte, și să rămână în grija ei, cât timp maică-sa era plecată într-un concediu prelungit la închisoarea pentru femei din Goochland. Am strâns suficient material până aici ca să facem varză mai multe vieți fragede, dar deocamdată e în faza de proiect.

Locul în care trăiam era celebru pentru că gemea de arămii americani2. Oamenii cred că știu multe. Eu știu așa: în toți anii în care m-am cățărat pe stânci în toate locurile unde le place șerpilor să stea, nu am văzut niciun arămiu. Șerpi, da, o grămadă. Dar există multe feluri de șerpi. Pe de o parte, unul răspândit, bălțat, căruia i se spune diavol de apă, e ușor de enervat și lovește repede dacă faci greșeala asta, dar mușcătura nu face nici măcar cât a unui câine sau cât o înțepătură de albină. Dacă te capsează un șarpe de apă, urli toate înjurăturile învățate vreodată. Apoi te ștergi de sânge, pui mâna pe băț, te transformi în adaptoid și snopești ciotul moale și malefic. Pe de altă parte, dacă te înhață un arămiu, s-a terminat cu ziua aia și poate și cu partea cu pricina din mâna sau piciorul tău, punct. Deci contează foarte mult cu ce ai de-a face.

Dacă ești atent, înveți să deosebești lucrurile. Oricine face diferența între un câine ciobănesc și un beagle sau între un Whopper și un Big Mac. Adică sunt importanți și câinii, și burgerii, dar un șarpe e un șarpe, la naiba. Văioaga noastră era plină de arămii, spuneau vânzătorii de la magazinul alimentar de fiecare dată când vedeau adresa de pe plicurile cu bonuri de masă ale mamei. La fel spunea și șoferița autobuzului școlar, zi de zi, trântind ușa în spatele meu de parcă le-ar fi trântit-o șerpilor în fețele lor ascuțite. Oamenilor le place la nebunie să creadă în pericol, atât timp cât tu ești cel pe care îl pândește și ei sunt cei care spun „Doamne ferește!“

Aveau să treacă ani până să mă satur de grija lor și nu doar în privința șerpilor. Una dintre alegerile greșite ale mamei, așa cum învățase să le spună la centrul de dezintoxicare și, credeți-mă pe cuvânt, au fost multe, a fost un tip pe nume Copperhead. Se pare că avea pielea închisă și ochii verzi-deschis ai celor din populația melungeon și un păr roșu de la care nu puteai să-ți iei privirea. Îl purta lung și lucios ca un ban nou-nouț, spunea mama, care evident era lulea. Un tatuaj cu un șarpe i se încolăcea pe brațul drept, de care fusese mușcat de două ori: prima dată la biserică, pe când era copil și se pregătea să devină unul dintre bărbații familiei care se ocupau de șerpi. A doua oară mai târziu, departe de privirea lui Dumnezeu. Mama spunea că nu avea nevoie de tatuaj ca să-și amintească, brațul acela îl chinuise toată viața. A murit în vara dinainte de nașterea mea. Jalnica mea zi de naștere a surprins suficient de multă lume încât să fie chemată ambulanța și apoi adunătura de monștri de la Protecția Copilului. Dar mă îndoiesc că s-a mirat cineva de ochii mei, de părul meu. Aș fi putut la fel de bine să mă nasc cu tatuajul pe mine.

Mama avea propria versiune legată de nașterea mea, pe care nu am crezut-o niciodată, ținând seama de faptul că era leșinată în momentul producerii evenimentului. Nu că aș fi eu vreun martor vrednic de crezare, doar abia mă născusem și, în plus, eram într-un sac. Dar știam povestea doamnei Peggot. Și era de ajuns să stai o zi în compania ei și a mamei mele ca să-ți dai seama care dintre ele trăsese lozul câștigător.

Mama zicea așa: în ziua în care mă născusem, apăruse din senin mama tatălui copilașului ei. N-o văzuse până atunci și nici nu își dorise, după câte auzise despre familie. Nu doar că erau baptiști care umblau cu șerpi. Se spunea că indivizii ăștia se băteau precum chiorii, bărbații își altoiau nevestele cu cureaua, mamele își snopeau copiii cu ce le cădea în mână, chiar și cu Sfânta Scriptură. Am crezut-o pe cuvânt pe mama fiindcă mai auzi astfel de chestii, oameni așa de evlavioși încât se ocupă cu șerpi și se mai ocupă și cu învinețitul de ochi.