Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactor:

Carmen Botoșaru

Coperta: Faber Studio

Foto copertă @ boule1301 / Adobe Stock

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Mihaela Gavriloiu

Corectură:

Maria Mușuroiu

Jeni Ursu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Le jour où j'ai appris à vivre

Autor: Laurent Gounelle

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-0410-9

ISBN (EPUB): 978-606-40-2123-6

Taie răul de la rădăcină.

De la fereastra băii situate la etajul minusculei case roz pe care o închiriase cu aproape trei luni în urmă pe o străduţă cochetă din San Francisco, Jonathan privea, bărbierindu-se cu gesturi automate, trifoiul care invada gazonul. Biata peluză, îngălbenită de soarele neîndurător de iulie, părea gata să capituleze. Clopyralidul fusese inutil. O sticlă întreagă pulverizată la începutul lunii nu ajutase la nimic. Va trebui să-l smulg fir cu fir, îşi zise el, în timp ce maşina de ras electrică îi mângâia bărbia, bâzâind melodios şi repetitiv. Era foarte important să reuşească să întreţină cât mai bine grădina: situată în spatele casei cu expunere spre sud, era locul de joacă preferat al fetiţei lui, Chloé, atunci când îl vizita în weekend, o dată la două săptămâni.

După ce termină cu bărbieritul, îşi verifică e-mailurile pe smartphone. Cereri de la clienţi, o reclamaţie, un dejun reprogramat, raportul contabil lunar, o ofertă de la operatorul de telefonie şi câteva newsletter-uri.

Revenit în faţa oglinzii, se înarmă cu o pensulă şi cu un flacon de tinctură închisă la culoare. Cu grijă, aplică loţiunea pe primele lui fire de păr alb. La treizeci şi şase de ani, era prea devreme să accepte semnele înaintării în vârstă.

Se grăbi să-şi termine toaleta pentru a ajunge la timp la întâlnirea zilnică de la cafeneaua din piaţa centrală: în fiecare dimineaţă, de când îşi deschiseseră micul birou de asigurări, în urmă cu cinci ani, cei trei asociaţi se întâlneau acolo pentru o primă cafea la terasă. Dintre asociați făcea parte chiar fosta lui soţie, Angela, iar recenta lor despărţire nu reuşise să schimbe ritualul, ce părea imuabil.

Firma lor era singura din oraş care se specializase pe o clientelă de mici comercianţi din regiune. După începutul dificil, la momentul de faţă atinseseră un anumit echilibru, care le permitea asociaţilor şi asistentei lor un salariu lunar, chiar dacă destul de mic deocamdată. Reuşiseră să-şi facă un nume, iar perspectivele de dezvoltare erau promiţătoare. Sigur că bătălia era de-abia la început şi Jonathan se mai simţea descurajat uneori, dar se îmbărbăta imediat spunându-şi că orice e posibil, că limitele sunt doar cele pe care ni le impunem noi înşine.

Ieşi pe trepte şi se îndreptă spre poartă. Mirosea a vară. Mica grădină din faţa casei nu arăta nici ea mai bine decât cea din spate. Cu expunere spre nord, era invadată de muşchi.

Corespondenţa îl aştepta în cutia de scrisori. Deschise un plic trimis de bancă. Revizia maşinii îl lăsase pe sponci. Trebuia să revină pe linia de plutire cât mai repede. A doua scrisoare era de la operatorul de telefonie. Cu siguranţă, încă o factură…

— Bună ziua!

Vecinul, care-şi lua corespondenţa în acelaşi moment, îl salută afişând un aer relaxat, al omului căruia viaţa îi surâde. Jonathan îi răspunse în acelaşi fel.

O pisică i se împletici printre picioare mieunând. Se aplecă s-o mângâie. Era a vecinei care locuia într-un mic imobil din apropiere. Pisica venea adesea la el în curte, spre marea încântare a lui Chloé.

Pisica i-o luă înainte ieşind în stradă şi apoi începu să miaune în faţa casei stăpânei ei, privindu-l insistent. Jonathan împinse uşa şi pisica intră, fără să-l scape din priviri.

— Vrei să te-nsoţesc, nu? Să ştii că mă grăbesc, îi spuse bărbatul deschizând uşa liftului. Hai, vino repede!

Dar pisica rămase la piciorul scării, miorlăind încet.

— Vrei pe scări, ştiu…, dar ţi-am spus că n-am timp. Hai, grăbeşte-te…

Animalul insistă clipind. Jonathan oftă.

— Acum chiar că exagerezi…

Luă pisica în braţe şi urcă una câte una treptele până la etajul trei. Sună la uşă şi coborî fără să aştepte răspunsul.

— A! Pe unde-ai umblat, vagabondule? se auzi vocea bătrânei.

Jonathan o luă pe străduţa pe care casele încă nu se treziseră şi făcu dreapta spre o arteră comercială ce ducea în piaţa unde trebuia să-şi întâlnească amicii.

Se gândi încă o dată la manifestaţia la care participase în ajun, organizată împotriva defrişărilor excesive din zona Amazonului. Organizatorii reuşiseră să adune cam o sută de oameni şi să atragă atenţia presei locale. Un pas înainte.

Trecând prin dreptul vitrinei magazinului de articole sportive, aruncă o privire la perechea de teniși care-i făcea cu ochiul de ceva timp. Trecând pe lângă patiseria austriacă, se simţi asaltat de mirosul apetisant al prăjiturilor calde, care îşi făcea drum spre el prin gurile de aerisire strategic plasate spre stradă. A fost cât pe ce să cedeze tentaţiei, dar grăbi pasul. Prea mult colesterol. Dintre toate bătăliile pe care le dăm zilnic, oare nu este cea mai grea aceea împotriva dorinţelor pe care ni le alimentăm singuri?

Câţiva oameni fără adăpost dormeau pe ici, pe colo, înveliţi în cuverturi. Băcanul mexican deschisese deja, la fel şi vânzătorul de ziare şi, puţin mai încolo, frizerul portorican. Trecu pe lângă câţiva cunoscuţi care mergeau spre serviciu cu un aer absent. Peste o oră, străzile aveau să fie pline.

Mission District era cel mai vechi cartier din San Francisco. O lume plină de contradicţii: vile în stil victorian uşor decolorate, amestecate cu imobile noi, impersonale, ridicate în vecinătatea unor clădiri vechi, pe jumătate insalubre. Case vechi în culori pastel flirtând cu construcţii acoperite de graffiti în tonuri agresive. Chiar şi populaţia era alcătuită din numeroase comunităţi care trăiau împreună fără să se amestece cu adevărat. Se vorbeau tot felul de limbi printre care spaniola, chineza, greaca, araba şi rusa. Fiecare trăia în lumea lui, fără să-l intereseze de ceilalţi.

Un cerşetor se apropie cu mâna întinsă. Jonathan ezită un moment, apoi îşi văzu de drum, evitându-i privirea. Nu poţi mulţumi pe toată lumea.

Michael, asociatul lui, îl aştepta deja pe terasa cafenelei. Era un tip de patruzeci de ani, elegant, cu un surâs fermecător şi un discurs elevat, debordând de atâta energie, încât aveai impresia că ori se încărca precum bateriile la înaltă tensiune, ori se îndopa cu amfetamine. Îmbrăcat într-un costum de culoarea nisipului, cămaşă albă şi cravată portocalie de mătase, împletită, avea în faţă o ceaşcă mare de cafea şi o carrot cake pe care părea că o alesese ca să se asorteze cu cravata. Terasa ocupa o porţiune mare din trotuar, dar era suficient de ferită încât să poţi face abstracţie de maşinile ce treceau în spatele unui zid de arbuşti plantaţi în ghivece masive, demne de o oranjerie de castel. Mesele şi scaunele de ratan accentuau impresia că te aflai undeva departe de oraş.

— Cum îţi merge? spuse Michael pe un ton entuziast, nu departe de prestaţia lui Jim Carrey din Masca.

— Bine. Dar ţie? răspunse Jonathan ca de obicei.

Scoase din buzunar un mic flacon de gel antibacterian, lăsă să-i cadă câteva picături în palmă şi apoi îşi frecă mâinile energic. Michael îl privea cu un surâs amuzat.

— Hai! Ce iei? Prăjitura zilei e de vis.

— Mai nou mănânci prăjituri la micul dejun?

— Da. E noua mea dietă: puţin zahăr dimineaţa pentru demaraj, apoi nimic tot restul zilei.

— Bine. Iau o prăjitură.

Michael îi făcu semn chelnerului şi comandă.

Dintre cei trei asociaţi, Michael stăpânea cel mai bine dedesubturile meseriei şi Jonathan simţea adesea o oarecare admiraţie pentru el. Îl invidia pentru felul în care reuşea să-i creeze clientului o stare de spirit favorabilă pentru a se lăsa convins. Însoţindu-l în timp ce sonda terenul pe lângă diferiţi comercianţi, Jonathan asistase la scene incredibile, în timpul cărora Michael reuşea să-i aducă unde voia pe posibilii clienţi extrem de recalcitranţi. După ce învăţase multă vreme diferite metode de vânzare a produselor, el făcea totul ca la carte, dar trebuia să depună eforturi considerabile acolo unde Michael făcea cu uşurinţă paradă de arta sa, stăpânind aşa de bine toate tehnicile care sfârşeau prin a convinge clientul să semneze un nou contract, să aleagă mai multe opţiuni, să-şi mărească aria de asigurare sau chiar să-şi acopere de mai multe ori acelaşi risc… În domeniul lor, le mărturisise Michael asociaţilor lui, cea mai importantă e spaima primordială, principala aliată a consilierului în asigurări. Aceasta se naşte în ochii clientului din primul moment în care-i vorbeşti despre dezastre, furturi sau litigii. La început infimă, dar insidioasă, se infiltrează în meandrele minţii, până când devine primordială în zona neuronală a deciziilor. Ce va însemna în acel moment o nenorocită de cotizaţie anuală, în raport cu costul unui dezastru natural sau al unui proces intentat de un consumator furios? Cu cât mai sumbre perspectivele, cu atât mai ieftină părea asigurarea…

Jonathan, pe de altă parte, era un tip cinstit şi nu de puţine ori i se întâmpla să-şi facă procese de conştiinţă. Numai că toate firmele concurente aplicau aceleaşi metode şi, dacă ar fi acţionat după cum îi dicta conştiinţa, ar fi avut de pierdut. În acea lume lipsită de sentimente, astea erau regulile. Cei care nu voiau să fie excluşi din joc trebuiau să le accepte şi să încerce să tragă lozul câştigător…

— Ştii, zise Michael, în ultimul timp m-am tot gândit la situaţia ta.

— Situaţia mea? întrebă Jonathan.

Michael dădu din cap cu amabilitate, uitându-se la el plin de empatie.

— Cu cât te urmăresc, cu atât realizez ce infern trebuie să fie pentru tine să lucrezi zi de zi cu „fosta“.

Luat prin surprindere, Jonathan se uită la el fără să răspundă.

— Nu vă faceţi decât rău unul altuia.