CU NOUĂ ANI ÎN URMĂ

În timp ce urca treptele în întuneric, spre un loc care să fie cât mai departe de aglomerația de pe puntea principală, Ileana se întreba ce naiba fusese în capul ei să se îmbarce de Revelion într-o croazieră pe Dunăre spre Belgrad. Nu putuse și ea să aleagă o croazieră în Turcia, de exemplu, unde era mai cald? Își strânse haina mai tare în jurul ei. Nici nu ieșise bine pe punte, că mâna îi și înghețase pe sticla de șampanie.

Era un frig crunt. Cu toate astea, toți cei optzeci de pasageri ai navei de croazieră MS Diana erau pe puntea principală. Mai erau douăzeci de minute până la miezul nopții și nimeni nu voia să piardă focul de artificii promis de organizatori care urma să marcheze trecerea în noul an.

Bine, bine, bombăni ea în gând. Ai venit pentru el, nu pentru croazieră.

Coordonatorul de evenimente al navei păruse persoana potrivită cu care să-și petreacă Revelionul, mai ales că o invitase la bord fără să plătească niciun cent din cei cinci sute de euro cât costa toată povestea, dar el era momentan prins cu îndatoririle de serviciu, așa că în clipa aceea era afară cu toți ceilalți, asigurându-se că totul se sincroniza perfect pentru marele moment de la miezul nopții.

Acostaseră la Belgrad în ziua aceea și Ileana avusese o zi plină cu aparatul de fotografiat în mână. Spre deosebire de restul Europei, unde târgurile de Crăciun se închiseseră deja de câteva zile, cel din Belgrad fusese gălăgios, colorat și aglomerat, exact așa cum îi plăcea ei. Umpluse cardul de memorie cu fotografii și se bucurase de fulguiala măruntă care începuse chiar când ajunseseră în oraș și care transformase orice cadru surprins într-un tablou feeric. Apoi băuse cam mult din vinul servit la masa de prânz, așa că nu doar că era amețită puțin, dar o durea și capul și era obosită. S-ar fi culcat, dar era Revelionul, ultima zi din anul în care împlinise treizeci de ani, și voia să stea acolo, pe punte, să arate zilelor care treceau că e aceeași Ileana, puternică, stăpână pe sine, curajoasă. Femeia care nu are nevoie de nimeni altcineva. Cea peste care trec anii fără să lase urme și nici dorințe neîmplinite.

Pe dracu, se dojeni ea singură. Stai aici să-ți înghețe fundul ca să ce? Ca să vezi cum mai trece un an și urcușul pe culmea vieții începe să te facă să gâfâi? Cât crezi c-o să urci? Până la patruzeci maximum? După aia, te duci la vale, fetițo, ca toți ceilalți. Să nu crezi c-o să scapi. Cât o să mai poți fugi?

Ultima întrebare o rostise cu voce tare, fără să-și dea seama, și rămase surprinsă când se întoarse cineva spre ea și întrebă:

— Poftim?

Nu-l remarcase pe bărbatul îmbrăcat în palton negru, care stătea sprijinit cu coatele de balustradă. Se pare că nu era singura care căuta solitudinea atât de aproape de miezul nopții.

— Ați spus ceva? repetă bărbatul, și Ileana aproape că icni de surprindere când îl recunoscu.

Anii fuseseră blânzi cu el. Nu-l îmbătrâniseră deloc, doar îl maturizaseră în felul acela frumos în care se maturizează unii bărbați. Părul blond-închis era o idee mai scurt decât îl purtase pe vremuri, dar în jurul ochilor albaștri nu se vedea niciun rid.

— Bogdan? întrebă Ileana, nevenindu-i să creadă că era chiar el, fostul ei coleg de clasă din liceu.

Bărbatul se încruntă, surprins, apoi se apropie de ea. O recunoscu imediat.

— Ileana?

Ileana zâmbi și dădu din cap, apoi se repezi la el, un pic prea iute, și-l îmbrățișă, apoi îl pupă pe amândoi obrajii, ca și cum ar fi fost doi prieteni vechi care se reîntâlneau pe stradă. Dar nu erau — nu fuseseră niciodată prieteni. Simpli colegi, care chiuliseră uneori de la aceeași oră sau care făcuseră, în echipă, același referat. O vizită la muzeu în care rămăseseră amândoi pierduți în fața aceluiași tablou. Ileana își amintea și acum tematica tabloului, chiar dacă nu mai știa exact ce pictură era sau cine o pictase. Reprezenta o familie. Ileana îl privise lung, întrebându-se dacă, așa cum spunea Tolstoi, fiecare familie era nefericită în felul ei. Concluzionase atunci că nu. Colegii ei sigur aveau familii fericite.

Îl privi mai atent, acum, că era aproape de ea. Poate nu avea riduri și nici fire albe, dar în ochi îi lucea stins tristețea. Avea un aer straniu, de animal înfometat, care o debusolă. Recunoscu senzația. O nefericire profundă care izvora din lipsa unor nevoi emoționale îndeplinite. Deodată, Ileana simți un imbold puternic de a se întoarce și de a pleca de acolo. Cu siguranță că Bogdan nu avea nevoie de compania ei, de aia era acolo singur, la câteva minute distanță de cumpăna dintre ani. Sigur nu voia ca cineva să-l vadă așa, nefericit. Și dacă — se întrebă cu groază Ileana — și el putea vedea același lucru în ochii ei? Dacă vedea că și ea era nefericită?

Nu se așteptase ca un lucru atât de banal, Revelionul — Revelionul la treizeci de ani — s-o azvârle temporar de pe traiectoria ei ascendentă, dar iată că se întâmplase. De aia se afla acolo, pe nava aia de croazieră stupidă, plină de cupluri, care acum așteptau în frig, unul lângă altul, să bată gongul care anunța trecerea în noul an. Fugise și se ascunsese cu sticla de șampanie, sperând că n-o s-o găsească nimeni, sperând să-și alunge nefericirea și frustrarea singură, în unicul mod în care putea, din momentul în care îi secaseră lacrimile: cu sticla de băutură în mână.

Alesese pentru ocazia asta un vin spumant scump, care îi atrăsese atenția în crama pe care o vizitaseră cu două zile în urmă, în Rajac. Dar uite că o găsise cineva care se simțea fix ca ea, în ciuda verighetei pe care Ileana i-o zărise pe deget. Și Bogdan era nefericit, și Ileana se convinse astfel încă o dată că verigheta nu era vreun garant al fericirii perpetue, ba dimpotrivă.

— Ce faci aici? se întrebară reciproc în același timp și Ileana râse, la fel și Bogdan, dar râsul nu li se reflectă niciunuia în ochi.

Ileana ridică sticla de șampanie.

— Am dat o căruță de bani pe sticla asta și m-am gândit că nu vreau s-o împart cu nimeni, glumi ea, așa cum făcea întotdeauna. Dar acum că ești tu aici, ce zici, s-o bem împreună?

Îi întinse sticla.

— Faci tu onorurile?

El păru să ezite, dar întinse mâna după sticlă. Îi desfăcu staniolul, apoi răsuci cu grijă sârmulița care ținea dopul. Împinse dopul de plută cu degetul mare și acesta sări cu un pocnet surd, iar băutura țâșni înspumată. Ileana puse gura pe buza sticlei și sorbi spuma, râzând.

— Să n-o lăsăm să se irosească, îl tachină ea.

Fără să vrea, atinse cu buzele mâna lui Bogdan, care încă ținea degetele în jurul sticlei. El sări ca ars și făcu un pas în spate, iar băutura i se vărsă peste mână.

— Scuze, scuze, spuse el, părând dintr-odată confuz și speriat.

Ileana flutură din mână.

— Nu face nimic.

Îi luă sticla și bău o gură din șampania rece. Bulele o gâdilară pe limbă și simți, la propriu, cum alcoolul i se urcă direct la cap.

— Deci, ce faci aici, totuși? Și cum de nu te-am văzut până acum, că sunt de trei zile pe vapor?

— Aici, pe navă, sau aici, singur, când toată lumea așteaptă Revelionul pe puntea principală?

— Aici, singur.

Îi întinse sticla și el o privi lung, iar Ileana își dădu ochii peste cap. În cele din urmă, el acceptă sticla și luă o înghițitură mare de băutură.

— De ce nu ești acolo cu toată lumea? Cu… nevastă-ta? întrebă ea, arătând spre verighetă.

Bogdan rămase tăcut o clipă, ca și cum s-ar fi gândit ce să răspundă. Apoi păru să se hotărască.

— Nevastă-mea, răspunse el folosind același cuvânt și arătând spre verighetă, tocmai mi-a cerut să divorțăm.

Mai luă o înghițitură din șampanie, apoi adăugă:

— Într-o croazieră în care, chipurile, veniserăm ca să reparăm lucrurile.

Rosti totul pe un ton amar, gâtuit, de parcă nu se convinsese nici el că așa stăteau lucrurile.

— Nasol. Aveți copii?

— Avem, da. O fată.

— Atunci nu divorța, orice-ar fi, îi spuse ea, pe un ton surprinzător de pătimaș.

El o privi surprins, cu o cută adâncă între sprâncene. Ileana își continuă pledoaria.

— Copiii ies mereu cei mai afectați din toată povestea asta. Voi o să vă certați și o să vă împărțiți lucrurile, casa, timpul, copilul. Și ea, fata, o să sufere cel mai tare, pentru că o să preia din suferința voastră, din frustrările și din nervii voștri. Nu divorța. Fă orice trebuie să faci, dar rămâi cu nevasta ta. Umilește-te, schimbă-te, cere-i iertare pentru chestii pe care nu le-ai făcut, orice e nevoie. Promite-i orice îți cere.

— Pari să știi multe despre asta, comentă el sec.

— Nu chiar. Nu sunt divorțată, nici n-am copii. Dar… crede-mă, copilul suferă cel mai tare.

Vocea i se frânse când rosti ultima propoziție. Luă sticla de șampanie și mai bău din ea. I-o dădu înapoi și el făcu același lucru.

— Dar tu, Ileana? Cum e viața ta? N-am mai auzit nimic de tine după liceu. Faci ce voiai să faci la nouăsprezece ani?

— Cam așa ceva, da.

— Și ești fericită?

— Sunt aici, singură, în noaptea de Revelion, cu o sticlă de șampanie în mână. Tu ce crezi?

O ploaie de artificii explodă pe cerul nopții, apoi alta și alta. Se auzi rumoare. Clinchet de pahare. Muzică. Ileana se uită la ceas. Era douăsprezece fix.

— Ca să vezi, zise ea. Am intrat deja în noul an.

Se întoarse spre el și zâmbi.

— La mulți ani! îi ură ea. Să ai un an nou plin de surprize plăcute și să nu mai faci Revelionul singur niciodată!

— La mulți ani, Ileana! N-am fost singur nici acum, îi șopti el.

Se aplecă s-o sărute pe obraz, dar în ultimul moment amândoi întoarseră capul — dacă intenționat sau din greșeală, nu aveau să știe niciodată — și își atinseră fugitiv buzele.

Bogdan simți șampania pulsându-i prin vene. Un curaj și o nebunie pe care nu le mai simțise niciodată îl cuprinseră brusc și își apăsă buzele și mai tare pe ale ei. Ileana scoase un geamăt excitat și se lipi de el.