EDITORI:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

director editorial:

Magdalena Mărculescu

REDACTARE:

Victor Popescu

Design și ilustrație copertă: Andrei Gamarț

DIRECTOR PRODUCȚIE:

Cristian Claudiu Coban

DTP:

Răzvan Nasea

CORECTURĂ:

Cristina Teodorescu

Sabina Lungu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: La Folie des chats

Autor: Claude Béata

pentru prezenta ediție

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20

E-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2037-6

ISBN (EPUB): 978-606-40-2102-1

Prefață

În ciuda stilului său agreabil de a scrie, Claude Béata, medic veterinar clinician cu un masterat în etologie, ridică o serie de probleme de ordin filosofic plecând de la anecdotele relatate în această carte.

De când pisicile trăiesc în preajma noastră, comportamentul lor a evoluat. Ele rămân pisici, desigur, nu se pot împiedica să nu vâneze, să nu stea la pândă și să nu sară apoi pline de grație asupra oricărei „prăzi“ în mișcare. Pisica rămâne pisică, un prădător rapid, tăcut și elegant care, cu dințișorii săi, poate sfâșia o pradă de trei ori mai mare ca ea. Dar simplul fapt de a trăi alături de oameni, într-o civilizație în care angoasa declanșată de evoluția tehnologică rupe ritmul alternanței dintre muncă și repaus, dintre vânătoare și odihnă, provoacă la animale schimbări de ordin biologic și tulburări comportamentale, la fel ca la oameni.

Bătrânețea este un produs al civilizației. În absența totală a oamenilor, pisicile nu trăiesc mai mult de trei sau patru ani, dar într-un mediu umanizat de așa-zisele obiecte tehnice (fabricate de mâna omului), dispunând de exact același material genetic, ele ating vârste cuprinse între 15 și 20 de ani. Înainte de schimbările fundamentale din neolitic, cu 8 000–10 000 de ani în urmă, domnul și doamna Sapiens nu depășeau decât rareori vârsta de 30 de ani. Astăzi, o fetiță din două va atinge vârsta de 100 de ani, iar bărbații se vor apropia de cea de 90 de ani.

Cum vi se pare? Să existe oare un program comun pentru oameni și animale? Lumea creată în urma progresului modifică expresia fenotipului atât la pisici, cât și la ființele umane. Prin urmare, linia de demarcație dintre oameni și animale ar corespunde simplei noastre dorințe de a crede în ea și nu unor observații clinice?

În calitate de practicant al medicinei veterinare, Claude Béata ne dezvăluie ce l-au învățat pisicile. Un pisoiaș complet izolat, lipsit de orice relaționare, nu poate deveni pisică. El are nevoie de prezența unor alte pisici pentru a deveni el însuși. Dar când acestea lipsesc sau când e îngrijit de alt soi de făptură, pisoiașul se dezvoltă cu greutate. Creierul său, devenit disfuncțional din pricina alterării gradului de stimulare (prea scăzut sau excesiv de ridicat) din mediul înconjurător, nu poate asigura maturizarea caracteristicilor sale de felină.

Când totul decurge bine, pisoiașul învață meseria lui de pisică prin încăierările jucăușe cu frățiorii și surioarele sale și prin joaca cu coada mamei. Aceste mici „ciondăneli“ și scurte atacuri nu stârnesc ostilitate, însă atunci când pisoiașul crește, greutatea și dinții lui îi provoacă durere mamei și o forțează să reacționeze: un simplu sâsâit, un pufăit neașteptat chiar pe botul micuțului, o labă ridicată amenințător, dar cu ghearele la locul lor, în pernuțe, oricare dintre aceste răspunsuri e de ajuns pentru a stăvili astfel de atacuri voioase și energice. Un pisoi hrănit de om cu biberonul nu învață cum să-și înfrâneze aceste atacuri necesare dezvoltării sale, ceea ce atrage după sine un defect de învățare a ritualurilor interacțiunii. Prin urmare, pisoiașul va sta tare prost cu socializarea.

Claude Béata își îmbogățește cartea cu numeroase exemple. Cu toții adorăm să ne ocupăm de acești minunați tigri în miniatură, dar când intervine o problemă de dezvoltare, prezența micii feline devine neliniștitoare, îndemnându-ne să apelăm la arta medicinei veterinare.

L-am cunoscut pe Claude Béata la puțină vreme după ce își încheiase studiile de medicină veterinară și își dorea să cerceteze mai îndeaproape tulburările mentale în rândul animalelor. Printre disciplinele învățate la universitate nu existase niciuna care să abordeze psihopatologia animală. Medicii veterinari se confruntau cu probleme clinice pe care nu fuseseră învățați cum să le rezolve. La începutul anilor 1980, nu existau decât două cărți care le veneau în sprijin: Psychiatrie animale* și Mémoire de singe et paroles d’hommes*. În contextul dezbaterilor științifice din acea vreme, oamenii începeau să se întrebe dacă erau într-adevăr creații supranaturale* și nu aveau chiar nimic în comun cu animalele, și prin urmare nimic de învățat de la ele. Edgar Morin milita pentru integrarea disciplinelor în loc de a le opune una alteia și a provoca o fragmentare a cunoașterii*. Se încerca instaurarea unei atitudini pro-evoluționiste în fața misterului lumii vii, dar ea a fost adoptată într-o mult prea mică măsură. În mediul cultural obișnuit, ni se reproșa că „am coborât omul la rang de animal“, iar universitățile ofereau, la alegere, fie explicații exclusiv de ordin biologic, fie exclusiv de ordin psihanalitic. Nu era totuși greu de verificat faptul că raționamentele lui Freud erau evoluționiste, darwiniste, el asociind biologia cu mediul înconjurător*; cât despre Lacan, el s-a numărat printre primii psihiatri care au făcut apel la etologia animală în explicarea psihismului uman*. Opinia publică avea însă o asemenea putere încât mediul cultural și cel universitar nici nu voiau să audă vorbindu-se de aceste principii naturaliste și experimentale.

A fost nevoie așadar ca, în cele din urmă, Claude Béata să-i strângă laolaltă pe medicii veterinari dornici să descopere lumea vie a oamenilor și a animalelor, aflată într-un continuu proces evolutiv și integrativ. Universitatea din Toulouse i-a permis să organizeze o linie de formare universitară remarcabilă în cadrul căreia studenții participanți, care practicau deja medicina veterinară, trebuiau să dea dovadă de un adevărat talent în observarea clinică și în aplicarea unor tratamente experimentale. Mai mulți dintre ei sunt citați în această carte.

Claude Béata este invitat în mod regulat să țină cursuri la propriul meu curs din cadrul Universității din Toulon. Știu bine că de fiecare dată expunerea sa va fi plăcută, amuzantă și convingătoare datorită spiritului și metodei sale despre care veți citi în această carte.

El ne învață să explorăm lumea pisicilor, diferită de cea a oamenilor. Erorile de interpretare care intervin în conviețuirea noastră cu pisicile nu sunt puține la număr, ceea ce explică dificultățile de relaționare și uneori atacurile spectaculoase ale pisicilor. Dar, atunci când îți dai seama ce a mers prost de la început, poți găsi și soluții și de foarte multe ori situația se poate ameliora. Nu auzisem niciodată până atunci de termenul de „schezipatie“ (tulburare de relaționare). Un pisoi izolat de timpuriu și privat de îngrijirea maternă nu poate dobândi direcțiile esențiale de dezvoltare ce constituie punctul de plecare al sociabilității sale. Grava alterare a dezvoltării acestor pisoi izolați din punct de vedere senzorial corespunde întru totul aceleia a bebelușilor umani abandonați. Dar, atunci când li se propune un substitut afectiv, cât mai iute posibil, pentru a evita stabilizarea disfuncției neuronale, asistăm la reluarea dezvoltării, capacitate numită reziliență.

Tipul de practică veterinară descris de Béata ridică o problemă filosofică: avem dreptul să vorbim de „nebunie animală“ când constatăm prezența unei tulburări de comportament? În anii 1960, când începea să mă intereseze acest fenomen, publicațiile vorbeau de „nevroză animală“*. Însă cuvântul nevroză a dispărut din clasificările psihiatrice internaționale, iar „nebunie“ e un cuvânt care nu mai înseamnă, de fapt, nimic. Putem oare spune despre o pisică că suferă de psihoză și că este ruptă de realitate? Eu cred mai degrabă că pisicile care prezintă anumite tulburări de comportament au fost afectate de un accident de dezvoltare. Odată descoperită disfuncționalitatea, se poate deseori acționa asupra ei, ca într-un soi de kinetoterapie relațională. Reeducarea dă de multe ori rezultate excelente, din fericire pentru noi toți.

Ajunseserăm în acest punct când, în anii 1980, ne găseam sub influența dezbaterilor ideologice, aproape metafizice, de felul „omul nu are nimic de-a face cu natura“. El o domină și nimic mai mult. Omul (bărbatul, mai precis) domină animalele, femeile, copiii, îi domină și pe bărbații mai slabi. A fost creată astfel o aristocrație, au fost trasate frontiere, s-au impus religii și limbi materne. Ordinea domnea datorită acestei dominații, numai că era vorba de o ordine extrem de rigidă de tip tradițional.

În acel moment au apărut virusurile de origine animală: acest fenomen a oprit cursa producției, a întrerupt călătoriile, a izolat indivizii și ne-a permis să descoperim, ca dovadă, ceea ce nu voiam să vedem: nu există granițe bine definite între om și animale, ființa umană e parte din regnul animal. Virusul este, de fapt, un produs al civilizației. Există în noi și în jurul nostru milioane de virusuri, adesea benefice nouă deoarece participă la sinteza neuromediatorilor care ne stimulează și ne amplifică buna dispoziție. Dar atunci când, pentru a produce mai multă carne, creăm crescătorii imense și desconsiderăm legumele, roadele pământului, provocăm asocieri între ADN-ul porcin și cel al păsărilor, care creează mutații ale unor noi virusuri toxice pentru organismul uman. Iar apoi minunățiile noastre tehnice, precum vapoarele și avioanele, răspândesc pe întreaga planetă aceste virusuri mutante, provocând zeci de milioane de morți.

Această experiență tragică ce se tot repetă încă din epoca neoliticului, de când „domesticim“ animalele și plantele, dovedește că oamenii nu plutesc undeva deasupra naturii, ci își duc existența în interiorul ei, printre plante, cursuri de apă și animale. 70% dintre bolile oamenilor sunt boli zoonotice, provenite de la animale.