Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Alexandra Fusoi

Design și ilustrație copertă:

Andrei Gamarț

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Mirela Voicu

Corectură:

Sabina Lungu

Oana Apostolescu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Havsörnens skrik

Autor: Karin Smirnoff

Copyright © 2022 Karin Smirnoff & Moggliden AB.
Published by agreement with Hedlund Agency.

Copyright © Editura Trei, 2023
pentru prezenta ediție

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-2051-2

ISBN (EPUB): 978-606-40-2101-4

Vede ieșind

pentru a doua oară

pământul din mare,

verde din nou;

cascade curg,

vulturul planează,

pe piscuri

prinde pește.

Profețiile valei

Edda1

---

1

Îngrijitorul se uită la ceas. Din momentul în care a pus bucățile de carne în hrănitoare trec 41 de secunde până când aterizează primul vultur, o femelă.

De unde vine exact, nu știe. Poate era deja într-un copac din apropiere. Sau plana la 2 000 de metri deasupra. Cu văzul său de 200 de ori mai ascuțit decât al oamenilor reperează prada aflată la mai mulți kilometri distanță. Îngrijitorul stă cam la 50 de metri de momeală, bine camuflat într-o ascunzătoare, și o urmărește prin binoclu cum mănâncă.

Tandrețea pe care o simte pentru păsări nu e dragoste paternă. Ce știe el despre asta? Totuși, nu se poate abține să le vadă ca pe copiii lui.

Se gândește la ele înainte de a adormi. Imediat ce se tre­zește. Când își vede de treburi, când taie lemne, gătește sau face focul, se gândește la ele. S-au împerecheat? Vor supraviețui puii? Oare găsesc suficientă hrană? Vor trece cu bine peste iarnă? Sigur că da. Cu ajutorul lui și cu un an cu o populație decentă de șoareci de câmp, vor trece cu bine peste iarnă.

Își duce mâinile la ochi. Soarele este mai sus acum și îi încălzește spatele. Poate pentru ultima oară în această toamnă. Nu contează. Are casa lui într-un colț uitat de lume. „Casă“ e poate prea mult spus. O cabană din bușteni, nelocuită de când au dispărut ultimii tăietori de lemne, la începutul anilor 1960, iar zona a fost clasificată ca rezervație.

Terenul este accidentat, cu o structură neregulată de păduri seculare, iazuri, mlaștini și munți. Ca să ajungi aici nu ai niciun drum în adevăratul sens al cuvântului. În afară de potecile făcute de animale, se zăresc doar urme vagi ale unui vechi drum forestier pe care natura îl recucerește. Singura modalitate de a ajunge acolo este pe jos sau cu un ATV, dar trebuie să ai simțul orientării.

De la cea mai apropiată șosea sunt puțin peste zece kilometri, dar el se deplasează pe o rază de maximum doi kilometri în jurul cabanei. Încă de la început a marcat direcțiile cu crenguțe, ca să nu se rătăcească. Așa ajunge la un pârâu în care pescuiește, la adăposturile în care depozitează lemne pentru foc și la niște luminișuri numai bune pentru a urmări păsările și vânatul mic.

Cabana este refugiul lui. Modest modernizată, cu un generator electric diesel pe care-l folosește pentru a-și încărca telefonul mobil. Aici, el este nimeni. Un om fără nume, trecut sau viitor. Este și atât. Ia fiecare zi așa cum e. Se culcă devreme. Se trezește în zori. Face ceea ce trebuie să facă fără să se gândească dacă e bine sau rău.

Pe pereții din scânduri sunt scrijeliți ani. Și nume. Mesaje de la alți bărbați singuri, către viitor. Olof Persson 1881. Lars Persson 1890. Sven-Erik Eskola 1910. Și așa mai departe. Dar ce e singurătatea, dacă nu ceva relativ? Pot trece luni de zile fără să vorbească cu altcineva în afară de el însuși, de păsări, copaci sau chiar pietre. Cu toate astea, se simte mai puțin singur ca niciodată. E ca și cum l-a ajuns din urmă copilăria. Zi de zi, se apropie tot mai mult de băiatul care își găsea refugiul în pădure. Cel care învăța cum e alcătuită lumea, stând nemișcat și privind jocul nupțial al cocoșului-de-mesteacăn primăvara. Urmărind grija pe care o are femela de vulpe pentru puii ei care cresc, urmărind deplasarea furnicilor în mușuroi sau drumul gândacului-de-scoarță prin brad.

Băiatul are un tată. Un drac solid, cu brațe care ajung peste tot. Băiatul are o mamă. Nimeni nu ține seama de ea. Băiatul are un frate. „Fugi“, zice fratele când tatăl vine acasă. Iar băiatul fuge în pădure.

Prinde o șopârlă. Când își leapădă coada, băiatul o prinde din nou. Scoate cuțitul din teacă, îi taie capul și se lasă liniștea. El e liniștea.

Băiatul pune șopârla pe o piatră. Se sprijină de trunchiul unui copac și își șterge lama de pantaloni. O răzuiește cu unghia. De-a lungul tăișului se află libertatea. Nu i-o poate lua nimeni.

Se apropie încă un vultur. E un mascul tânăr. N-are încă nici ciocul galben, nici penele albe de pe burtă ale masculilor maturi. Un pui de un an, probabil. Cel mult doi ani, notează el într-un caiet. E ceva rar, dar se întâmplă din când în când, mai scrie el, ca puii de vultur să rămână în locul în care s-au născut, în loc să migreze spre sud. Posibil defect sau boală. Semnul întrebării. Ține-l sub observație. Semnul exclamării.

Femela este atât de ocupată, încât nu se obosește să ridice privirea când puiul de vultur se aventurează în jos, după ce întâi a dat ocol în zbor pe deasupra cărnii. Acum au rămas mai mult bucăți de oase, iar ea îl lasă să facă ce vrea. Amândoi sfâșie și trag până când ligamentele se desprind și tendoanele alunecă pe gâtlej ca niște spaghete.

În câteva minute, punctul culminant al zilei s-a încheiat. Îngrijitorul pune în rucsac caietul și termosul. Își trage cureaua puștii peste umăr și se strecoară pe burtă afară din ascunzătoare. Ca de obicei, piciorul drept nu vrea să coopereze și trebuie să îl întoarcă în direcția spre casă. Drumul până acolo e o cărare bătătorită de animale, unde mestecenii, arinii și sălciile căprești au rămas deja fără frunze. Bagă mâna într-un tufiș și culege un pumn de merișoare, dar se strâmbă la gustul dulce-amărui. Dulce-amărui e și mirosul resturilor de carne care zac într-un butoi de plastic cu capac. Bine camuflat sub un brad, dar chiar și așa. Ar fi trebuit să le arunce imediat pe toate în hrănitoare, dar nu poate. Momentul cu vulturii înseamnă totul. Pentru ei respiră, mănâncă, doarme, se cacă. Mâine o să vină din nou. Când sună telefonul. O singură persoană are numărul lui. Iar el sună o singură persoană.

— Da, spune el. Da. Mâine dimineață. OK.

E o dimineață mai rece decât de obicei. Mai pune pe foc câteva lemne și își încălzește mâinile în jurul unei cești de cafea. Dacă vrea să ajungă la timp pe autostradă, trebuie să pornească în curând, pentru că pe drum se pot întâmpla multe. Se poate defecta ATV-ul. Solul poate fi prea mocirlos.

Merge pe jos primii kilometri până unde ține ascuns ATV-ul. E ascuns pur și simplu din motive de siguranță. Dacă, prin absurd, ar găsi cineva vehiculul, nu ar avea cum să facă vreo legătură cu cabana sau cu el.

Pe drum, iscodește cu privirea după vulturi-de-mare. Unul dintre cuiburi se află în direcția asta, dar nu se zărește nicio pasăre. Păcat. I-ar fi dat o rază de speranță. Nu neapărat că i-ar fi teamă, dar oricum. Un vultur de mare e un semn. Și încă unul bun.

Odată ajuns acolo, îndepărtează crengile de brad de pe vehicul, pune rucsacul în cutia din față și se îndreaptă spre punctul de întâlnire.

Solul e uscat, totul decurge conform planului. Ajunge cu zece minute mai devreme și așteaptă, bine ascuns de șosea, după care se apropie de barieră și întoarce ATV-ul.

Mașina e deja acolo. Livrarea o face întotdeauna aceeași persoană. Îngrijitorul îl știe drept „livratorul“. Livratorul îl știe pe el drept „îngrijitorul“. Nu se cunosc între ei și schimbă doar câteva vorbe.

— De la cine primești ordine? întreabă el.

Răspunsul îl liniștește. Cu cât lanțul e mai scurt, cu atât mai puține verigi.

De data asta a cerut câteva articole de primă necesitate. O sticlă de whisky și câteva alimente proaspete. Și ca de obicei, ziare. Le înghesuie și pe acestea în cutie și se întoarce la mașină.

Livratorul scoate corpul de pe bancheta din spate.

O femeie, asta e neobișnuit. Are mâinile legate la spate și capul acoperit cu o glugă, sub care el știe că are și o bandă adezivă în jurul gurii.

— Fă ce vrei cu ea, spune livratorul. Ai mână liberă.

Ce vrea, cât timp își face treaba.

Oamenii cu care se intersectează și-au meritat soarta. Până una-alta, el are conștiința curată. Nu ucide din plăcere și nici psihopat nu e, chiar dacă lumea probabil l-ar considera drept o persoană care ucide din impuls.

Au o înțelegere. Atâta timp cât își respectă partea lor de înțelegere, la fel face și el.

— Ce a făcut? întreabă el, ceea ce e ceva neobișnuit.

Poate pentru că e vorba despre o femeie. Poate pentru că livratorul e prima persoană cu care vorbește după mult timp.

— Ca de obicei, răspunde livratorul. Mai mult nu știu.

Iar îngrijitorul îl crede. Faptul că știe atât de multe îl uimește și nu numai, îl îngrozește.

Se urcă pe ATV și primește ajutor când pune corpul în fața lui. „Corp“ sună mai bine decât „femeie“.

— Pune și centura, zice el. Nu-i așa, scumpico? Nu vrem să cazi.

Ridică mâna în semn de salut și pornește spre cabană.

Cât camuflează vehiculul, corpul e legat de un copac. Nu e complet tăcut. Scâncește ușor, ca o pisică bolnavă. Pisicile bolnave ar trebui eutanasiate. În continuare, niciun vultur de mare la orizont.

— Hai să mergem, spune el și împinge corpul în fața lui.

Constată că nu are condiție fizică la fel de bună ca a lui. Pe ultima bucățică de drum îi dă cu șutul în pulpe ca să se miște.

De obicei, nu bagă corpuri în cabană, dar acum face o excepție. Îmbrâncește corpul ca să cadă pe pat, iar el se așază pe un scaun.

— Întâi distracția, apoi munca, e bine așa? Și poate să mai facem un pic de foc, ce zici, nu ți se pare frig aici? întreabă el.

Pisica scoate niște scâncete. Lui i se întărește. O femeie e totuși o femeie.

Dă jos pantalonii și chiloții de pe corp.