Louise Penny

Locul de unde vine lumina

Traducere din engleză de

Mihaela Apetrei

TREI

2017

COLECȚIE COORDONATĂ DE

Magdalena Mărculescu

UNU

Audrey Villeneuve știa că lucrurile pe care și le imaginează nu se pot întâmpla cu adevărat. Era femeie în toată firea și putea să facă diferența între real și imaginar. Însă în fiecare dimineață, în timp ce trecea prin tunelul Ville-Marie, în drumul dinspre locuința ei din estul Montréalului spre serviciu, putea s-o vadă. S-o audă. S-o simtă întâmplându-se.

Primul semn era o clipire de roșu, de parcă șoferii ar fi apăsat pedala de frână. Camionul din fața ei vira, se poticnea, se lovea de parapetul de pe margine. Un țipăt nestăpânit se izbea de zidurile dure și se repezea spre ea, înghițind totul. Claxoane, alarme, scrâșnete de frână, strigătele oamenilor.

Apoi, Audrey vedea bucăți imense de beton desprinzându-se din tavan, agățând în cădere un snop de vene și tendoane de oțel. Tunelul își scuipa măruntaiele. Asta ținea în picioare întreaga structură. Asta ținea în picioare tot Montréalul.

Până azi.

Și apoi, apoi… Ovalul luminii, gura tunelului, se închidea. Ca un ochi.

Și apoi, întunericul.

Și lunga, interminabila așteptare. Să fii strivit.

În fiecare dimineață și în fiecare seară când Audrey Villeneuve conducea de-a lungul acestei minuni inginerești care lega orașul dintr-un capăt în celălalt, tunelul se prăbușea.

― O să fie bine.

A râs în sinea ei. De ea însăși.

― O să fie bine.

A dat muzica mai tare și a început să cânte în gura mare, pentru ea.

Cu toate astea, mâinile i-au rămas încleștate pe volan, apoi i s-au răcit și i-au amorțit și inima a început să-i bată tare. Un val de noroi i-a izbit parbrizul. Ștergătoarele l-au îndepărtat, lăsând o semilună vărgată de vizibilitate.

Traficul a încetinit. Apoi s-a oprit.

Ochii lui Audrey s-au mărit. Așa ceva nu se mai întâmplase niciodată. Faptul că trebuia să treacă prin tunel era deja destul de rău. Dar să se oprească acolo era de neconceput. Creierul i-a înghețat.

„O să fie bine.“ Dar respirația îi era atât de slabă, iar vidul din cap atât de mare, încât nu putea să-și audă vocea.

A blocat ușa cu cotul. Nu ca să nu intre careva peste ea, ci ca să nu poată ea să iasă. O încercare timidă de a se opri pe sine să nu dea cu ușa de perete și s-o ia la fugă țipând, departe, departe, până la ieșirea din tunel. A strâns volanul în mâini. Strâns. Strâns. Și mai strâns.

Ochii i s-au îndreptat spre peretele stropit cu noroi, spre tavan, spre celălalt perete. Crăpăturile.

Dumnezeule mare, crăpăturile.

Și încercările fără tragere de inimă de a le acoperi. Nu de a le repara, ci de a le ascunde.

Asta nu înseamnă că o să se prăbușească tunelul, se liniști ea.

Dar crăpăturile se căscau tot mai mari și îi epuizau rațiunea. Toți monștrii din imaginația ei deveneau reali și se făceau tot mai mari, ieșind din și dintre defectele acelea de zidărie.

A oprit muzica, să se poată concentra, foarte atentă. Mașina din fața ei a avansat câțiva centimetri. Apoi s-a oprit.

― Mergi, mergi, mergi, s-a rugat ea.

Dar Audrey Villeneuve era prinsă înăuntru și îngrozitor de speriată. Și n-avea unde să se ducă. Statul în tunel era groaznic, dar ceea ce o aștepta sub lumina cenușie a soarelui de decembrie era mai rău de-atât.

De zile întregi, săptămâni, luni — poate chiar ani, dacă era sinceră cu ea însăși — o știa. Știa că monștrii există. Trăiesc în crăpăturile din tuneluri, pe aleile întunecoase și în casele frumos aliniate. Au nume precum Frankenstein și Dracula, sau Martha, David și Pierre. Și aproape întotdeauna îi găsești acolo unde te aștepți mai puțin.

A aruncat o privire în oglinda retrovizoare și acolo a întâlnit doi ochi căprui, înspăimântați. Dar în reflexia aceea și-a văzut și salvarea. Glonțul ei de argint. Țărușul ei de lemn.

Era o rochie de petrecere minunată.

Petrecuse ore întregi ca s-o coasă. Timp pe care ar fi putut, ar fi trebuit să-l petreacă ambalând cadouri de Crăciun pentru soțul și fiicele ei. Timp pe care ar fi putut, ar fi trebuit să-l petreacă rumenind biscuiți scoțieni în formă de stea și de îngeri și de oameni de zăpadă zâmbăreți, cu nasturi de bomboane și ochi de dropsuri gumate. În schimb, în fiecare seară când ajungea acasă, Audrey Villeneuve mergea direct în pivniță, la mașina ei de cusut. Aplecată asupra țesăturii verde smarald, a cusut în acea rochie de seară toate speranțele ei. O va purta în seara aceea, va merge la petrecerea de Crăciun, va cerceta încăperea și va simți ochii uimiți ațintiți asupra ei. În rochia ei mulată, verde, demodata Audrey Villeneuve se va afla în centrul atenției. Dar nu o făcuse ca să capete atenția oricui. Ci a unui singur bărbat. Și după ce o va avea, se va putea liniști.

Își va lua povara de pe umeri și își va putea vedea de viață. Greșelile vor fi reparate. Crăpăturile vor fi închise. Monștrii se vor întoarce de unde au venit.

Se vedea deja ieșirea spre podul Champlain. De obicei nu o lua pe aici, dar aceasta nu era nici pe departe o zi obișnuită.

Audrey a semnalizat și l-a văzut pe bărbatul din mașina de lângă ea aruncându-i o privire acră. Ce naiba credea că face? Erau cu toții prinși aici. Dar Audrey Villeneuve era și mai prinsă decât ei. Bărbatul i-a făcut semnul acela cu degetul, însă ea n-a luat-o ca pe o ofensă. În Québec, gestul era la fel de obișnuit ca un fluturat prietenos de mână. Dacă cei din Québec ar fi conceput vreodată designul unei mașini, ornamentul de pe capotă ar fi fost sub forma degetului mijlociu. În mod normal, i-ar fi întors „prietenoasă“ gestul, dar acum avea altele în minte.

S-a înscris pe banda cea mai din dreapta, spre ieșirea pe pod. Peretele tunelului se afla la doar câțiva centimetri distanță. Ar fi putut să-și bage pumnul într-una dintre găuri.

― O să fie bine.

Audrey Villeneuve știa totuși că putea fi oricum altfel, numai „bine“ nu.

DOI

― N-ai decât să-ți iei dracului o rață a ta, spuse Ruth, strângând-o pe Rosa lângă ea.

O plăpumioară vie.

Constance Pineault a zâmbit și a privit înainte. Acum patru zile, nici nu i-ar fi trecut prin minte să-și ia o rață, dar astăzi chiar o invidia pe Ruth pentru Rosa a ei. Și nu doar pentru căldura pe care i-o dădea rața în această zi amară, geroasă, de decembrie.

Acum patru zile, nici nu i-ar fi trecut prin minte să își părăsească scaunul confortabil de lângă șemineul din bistrou, ca să stea pe o bancă înghețată, alături de o femeie care era fie beată, fie dementă. Dar acum, aici se afla.

Acum patru zile, Constance Pineault nu știa că există mai multe feluri de căldură. La fel ca de sănătate psihică. Acum știa.

― Apăraaaa-reeee, strigă Ruth la tinerii jucători de pe lacul înghețat. Pentru Dumnezeu, Aimée Patterson, și Rosa s-ar fi descurcat mai bine.

Aimée a trecut patinând pe lângă ele și Constance a auzit-o spunând ceva care suna precum „rață“. Sau „cață“. Sau…

― Mă adoră cu toții, îi spuse Ruth lui Constance, sau Rosei, sau aerului subțire.

― Se tem de tine, spuse Constance.

Ruth a măsurat-o cu o privire tăioasă, cercetătoare.

― Tot aici ești? Am crezut că ai murit.

Constance a râs, era un norișor de umor care a plutit pe deasupra părculețului din sat și apoi s-a înălțat împreună cu fumul care ieșea din hornurile caselor.

Acum patru zile, a crezut că a avut parte de ultimul ei zâmbet. Însă, scufundată până la glezne în zăpadă și cu fundul înghețat pe bancă, alături de Ruth, a mai descoperit și alte râsete. Ascunse adânc. Aici, la Three Pines1. Unde erau păstrate zâmbetele.

Cele două femei priveau în tăcere agitația din părculeț. Nu se auzea decât măcănitul ciudat despre care Constance spera că este al raței.

Destul de apropiate ca vârstă, cele două bătrâne erau complet diferite. Constance era blândă, în timp ce Ruth era aspră. Părul lui Constance era lung și mătăsos, strâns într-un coc ordonat, în timp ce al lui Ruth era aspru și ciopârțit. Constance era rotunjoară, Ruth era ascuțită. Toată numai colțuri și muchii.

Rosa se agită și-și întinse aripile. Apoi alunecă din poala lui Ruth pe banca înzăpezită și se clătină câțiva pași spre Constance. Își făcu loc, urcând în poala lui Constance.

Ruth își miji ochii. Însă nu se mișcă.

Ninsese zi și noapte de când Constance ajunsese la Three Pines. Trăise în Montréal toată viața ei, așa că uitase cât de frumoasă poate fi zăpada. După experiența ei, era ceva ce trebuia îndepărtat. Era o corvoadă căzută din cer.

Dar aceasta era zăpada din copilărie. Plină de veselie, de jocuri strălucitoare și curate. Cu cât mai multă, cu atât mai minunată. Era o jucărie.

Acoperise casele construite din piatră de râu, ca și pe cele din bârne sau din cărămidă roșie, care înconjurau ca un inel părculețul. Acoperise bistroul și librăria, brutăria și magazinul universal. Lui Constance i se părea că vede un alchimist la lucru, iar Three Pines era rezultatul. Înconjurat de aerul acela subțire și așezat în această vale. Sau, poate, precum zăpada, micuțul sat căzuse din cer, ca să le ofere o aterizare ușoară și altora care ar fi putut cădea.

Când sosise pentru prima dată și parcase lângă librăria Myrnei, Constance își făcuse griji văzând cum rafalele se transformă în furtună.

― Să mut mașina? o întrebase pe Myrna, înainte să meargă la culcare.

Myrna privise pe fereastra Librăriei ei de Cărți Noi și Vechi, cumpănind întrebarea.

― Cred că e bine acolo unde e.

E bine acolo unde e.

Și chiar fusese. Constance nu dormise toată noaptea, din cauza sirenelor de la plugurile de zăpadă. De grijă ca nu cumva să-i ia mașina pe sus și să i-o miște din loc. Fereastra camerei ei se zguduia sub rafalele de zăpadă. Se auzea șuierul furtunii trecând printre copaci, pe lângă casele robuste. Precum o ființă vie, pornită la vânătoare. În cele din urmă, pe Constance o luase somnul, încălzită sub plapumă. Când se trezise, furtuna se sfârșise.