Agnès Martin-Lugand

Îmi pare rău, sunt așteptată…

Traducere din franceză de

Carmen Otilia Spânu

TREI

2017

COLECȚIE COORDONATĂ DE

Magdalena Mărculescu

Pentru tine, doar pentru tine și mereu pentru tine

„Dacă este aleasă în mod liber, orice meserie devine izvor de satisfacții deosebite, atâta timp cât îți îngăduie să tragi foloase din înclinațiile afective și din energiile instinctive.“

Sigmund Freud, Angoasa în civilizație

„Ascultă-mi glasul, ascultă-mi ruga.

Ascultă-mi inima care bate, las-o să bată.

Te rog, nu te teme

Când îmi lasă gura apă.

Te vreau încrezătoare, te simt prizonieră.

Te vreau docilă, te simt temătoare.“

Serge Gainsbourg, „Tânjesc după tine“

1

De patru luni frecam menta: trăiască stagiile de la sfârșitul studiilor! Privind retrospectiv, înțelegeam mai bine de ce reușisem să-l găsesc pe-al meu în ultimul moment. Spre deosebire de toți colegii mei de la școala de comerț, gata să tragă tare, eu nu mă dădusem peste cap ca să obțin primul meu contract pe perioadă nedeterminată. Eram adepta efortului minim și știam ce-mi plăcea: să folosesc cele două limbi ale mele — franceza și engleza — și să-i ajut pe oameni să comunice. Adoram să vorbesc. Nu exista nimeni mai guraliv ca mine. Căutând în anuarul foștilor elevi ai școlii, dădusem peste datele acestei agenții de interpreți în domeniul afacerilor, îmi trimisesem CV-ul, avusesem o întâlnire cu asistenta șefului și problema se aranjase. Dar, sincer, cine ar fi dorit o astfel de slujbă ca să obțină diploma? Probabil eram singura pe care o interesa, căci era „stagiul fotocopii“ prin excelență, fără nicio centimă ca salariu, în timp ce toți ceilalți câștigau ceva bani în fiecare lună. Avantajele, deloc neglijabile: nicio responsabilitate, fără obligația de a purta costum taior, fără ore târzii și, de asemenea, cu posibilitatea de a bea cafea gratis și a mă întâlni cu toată gașca la Happy Hour! Într-o altă viață, ar fi fost interesant să mă spetesc acolo, așa bilingvă cum eram.

În ziua aceea, aveam ochii cârpiți de somn. Petrecusem toată noaptea și nu dormisem decât vreo două ore pe canapeaua extensibilă rablagită a surorii mele, ale cărei arcuri îmi torturaseră spinarea. Deși am ajuns cu mai mult de o oră întârziere, se pare că reușisem să trec neobservată, ascunzându-mă în debaraua care-mi servea drept birou. După-amiază, când mă luptam să nu adorm, secretara patronului, cocoțată pe tocurile ei de femeie ușoară, a venit la mine cu un zâmbet diabolic pe buze; această femeie cumsecade voia să-mi pună-n cârcă și sarcinile ei.

― Du-te să servești niște cafele în biroul lui Bertrand.

― Nu, sunt ocupată aici. Nu se vede?

― Serios?

Mi-a zâmbit răutăcios, apoi și-a privit unghiile îngrijite, înainte să continue cu un aer nepăsător:

― Ah, în cazul ăsta, după ce-ți termini misiunea importantă, sunt cinci dosare de legat care te așteaptă, eu n-o să am timp să mă ocup de ele.

Ce pacoste! Eram un dezastru când venea vorba să folosesc mașina de legat. Înclinând capul într-o parte, i-am adresat un zâmbet la fel de tâmp ca al ei.

― OK! O să fac cafelele alea, e mai rezonabil, ale tale sunt de-a dreptul scârboase. N-ar trebui să-l supărăm pe șef.

Ofensată, țeapănă ca un par, m-a săgetat cu privirea în timp ce mă ridicam, strâmbându-mă la ea cu limba scoasă.

Zece minute mai târziu, cu o tavă în mâini, atentă să nu mă împiedic în fața tuturor, am oftat, deschizând cu fundul ușa de la biroul șefului, când un damf de tequila mi-a ajuns la nas; duhneam încă a alcoolul băut cu o seară înainte.

Am intrat în încăpere și am aruncat o privire printre gene înspre cei patru bărbați la cravată și costum și minele lor serioase și stângace m-au făcut să râd. Am așezat în fața fiecăruia câte o ceașcă. Ai fi zis că sunt transparentă, niciunul nu a catadicsit să spună un „mulțumesc“ pentru serviciul meu impecabil. Am stat două secunde, așteptând o vorbă bună și am profitat ca să trag cu urechea, împinsă de curiozitate. Oare se ocupau de rezolvarea problemei foametei în lume, de nu erau în stare de un minim gest de politețe? La prima vedere, nu. În schimb, șeful tocmai își bătea capul cu omonimele în engleză. Și se mai considera interpret! Trebuie să-i învăț totul! Nici una, nici două, am parcurs cei trei pași care mă despărțeau de el, i-am pus mâna pe umăr și i-am șoptit mândră la ureche o soluție la problema sa. A bătut nervos din degete pe masa de lemn.

― Afară, domnișoara stagiară! a șuierat printre dinți, aruncându-mi o privire încruntată.

M-am dat înapoi dintr-un salt, le-am zâmbit prostește și am părăsit încăperea de parcă mă urmărea cineva. După ce am închis ușa biroului în urma mea, m-am sprijinit de ea oftând și râzând. Bun, măcar acum știa că exist. Dar, Dumnezeule, ce netoată! Ar trebui să învăț să-mi țin gura câteodată.

Două luni mai târziu, în sfârșit, m-am eliberat. Blestematul de stagiu se apropia de sfârșit. Evident, anumite discuții ascultate pe la uși — trebuia să am și eu o ocupație — îmi suscitaseră totuși interesul. Patronul și cei trei interpreți ai lui păreau să fie regii lumii petrolului pe lângă clienții lor — înalta societate din centrul afacerilor — și slujba lor părea palpitantă. Din câte înțelesesem, întâlneau o mulțime de oameni interesanți, din medii foarte diferite. Asta-mi plăcea mult, ce mai, mă atrăgea. În fine… Câteva minute doar, și venea vacanța. Și, mai ales, puteam în sfârșit să mă apuc de pregătirea marelui meu proiect, despre care nu vorbisem încă nimănui. Voiam să-mi iau un an sabatic și să hoinăresc prin cele patru colțuri ale lumii, cu rucsacul în spate, înainte să mă gândesc la orice viitor profesional. Voiam să văd țări, să întâlnesc oameni, să profit de viață și, mai ales, să mă distrez. La ora 18:00, după ce-mi luasem atestatul de stagiu semnat de secretara frustrată a șefului meu, eram gata să plec. Dădeam un ultim tur în debara, neștiind dacă să șterpelesc câteva stilouri și un bloc-notes.

― Domnișoara stagiară, în biroul meu!

Am tresărit. Ce voia de la mine marele boss? Un lucru era sigur; nu aveam să primesc un cec drept mulțumire pentru bune și loiale servicii. După acea primă întâlnire, mă lipeam de perete ori de câte ori drumurile ni se întretăiau, preferând să evit o nouă ciocnire. Acum ce avea să mi se întâmple? Când am intrat în birou, marele șef tasta cu frenezie pe computer. Am rămas înțepenită în picioare în fața biroului lui, neștiind unde să mă postez, frământându-mi mâinile, simțindu-mă pentru prima oară totalmente ridicolă și depășită de situație, cu magnificii mei bascheți Puma în picioare și cu părul roșcat pieptănat neglijent.

― Nu sta proțăpită acolo! mi-a spus, fără să ridice privirea.

M-am așezat pe marginea fotoliului din fața lui. Tot fără să mă privească, a rostit:

― Este ultima ta zi aici, după cum mi s-a spus, și ți-ai încheiat studiile.

― Da, domnule.

A tresărit când m-a auzit spunându-i „domnule“. Oare avea probleme cu vârsta lui? În sinea mea tare îmi venea să râd! Ah, criza de la patruzeci de ani!

― Te aștept aici luni la ora 9:00.

Pentru prima oară, a catadicsit să mă privească.

― De ce? i-am răspuns fără măcar să-mi dau seama.

El a ridicat circumspect din sprânceană.

― Mă îndoiesc că ți-ai găsit de lucru în altă parte. Greșesc?

Îmi propunea o slujbă și nu glumea! Nu înțelegeam nimic. Mă foiam pe fotoliu. De ce eu? Nu făcusem nimic timp de șase luni, în afară de o minunată gafă!

― Poți să pleci acum.

― Păi… hm… mulțumesc, am spus în cele din urmă, schițând un zâmbet timid.

M-am ridicat de pe fotoliu cu încetinitorul, apoi m-am îndreptat spre ușă, dar el m-a oprit în momentul în care puneam mâna pe clanță.

― Yaël!

Ia te uită, știe cum mă cheamă.

― Da.

M-am întors și l-am văzut deodată rezemat de spătarul fotoliului.

― Trei lucruri: două recomandări și o întrebare. Pentru început, recomandările: să nu-mi mai faci figura de ultima oară și pune-te pe treabă.

Ce oroare, fusesem dojenită ca în liceu!

― Promit, i-am răspuns, încercând să-i dau de înțeles că-mi pare rău.

― Întrebarea: de unde știi o engleză atât de subtilă?

M-am umflat în pene ca un cocoș de lupte și i-am adresat un zâmbet ucigător.

― Așa m-am născut!

A ridicat din sprânceană. E prost sau ce? Bătrânilor trebuie să le explici totul.

― Mama este englezoaică. Tata a avut ideea să-și termine studiile de arhitectură în Anglia…

― Bine, scutește-mă de povestea cu oul și găina, sunt sătul de asta. O să afli mai multe despre slujba ta săptămâna viitoare. Weekend plăcut și, nu uita, luni să nu întârzii! Nu voi mai tolera nicio întârziere de-acum încolo. Și, ai milă, schimbă-ți ținuta…

Fără să se mai sinchisească de mine, s-a întors spre monitor. Înainte să plec, am trecut din nou prin debara ca să-mi iau geanta. Eram pe pilot automat, pe jumătate năucă. Am luat metroul și m-am prăbușit pe o banchetă. Ce dăduse peste mine? Eram angajată pe un post de care habar n-aveam, fără să fi făcut nimic și, mai ales, fără să-l vreau. Nu aveam chef să muncesc. Și-apoi, ambianța era putredă, nimeni nu râdea în locul acela. Acel Bertrand nici măcar nu-mi ceruse părerea. La urma urmei, nu semnasem nimic, nu mă obliga nimeni să mă întorc acolo luni. Tipul doar n-o să vină după mine acasă să mă oblige să muncesc. Planurile mele de călătorie se risipeau… Doar dacă nu profitam de ocazie ca să strâng ceva bani și să hoinăresc cu rucsacul în spate mai mult timp decât prevăzusem, peste câteva luni, după ce voi fi demisionat. Cine m-ar putea împiedica? Nimeni. Nici nu se punea problema ca părinții mei să-mi plătească turul lumii, cheltuiseră deja destul cu studiile mele, nu voiam să mai trăiesc mult timp pe spinarea lor.