Pentru Polly

Era imposibil de imaginat de ce viață ar fi avut parte fata. Cine ar fi devenit. Cu cine ar fi lucrat, pe cine ar fi iubit, îngrijit, pierdut și câștigat. Dacă ar fi avut copii și cine ar fi ajuns ei. Nici cum ar fi arătat ca femeie matură nu puteai să-ți imaginezi. La patru ani, nimic, nicio trăsătură nu va fi fost finală. Ochii îi băteau spre verde și albastru, părul, care fusese închis la naștere, acum era deschis la culoare, însă existau reflexe roșii în blondul acela, iar nuanța, cu siguranţă, s-ar fi schimbat din nou. Era foarte greu de stabilit mai ales acum. Fața îi fusese întoarsă spre fundul lacului, iar partea din spate a capului îi era acoperită de un strat gros de sânge închegat. Numai șuvițele ce porneau din creștetul capului și pluteau pe apă arătau nuanțele mai deschise.

Nu era nimic deosebit de macabru în această scenă. În orice caz, nu mai macabru decât dacă fata nu s-ar fi aflat acolo, în apă. Sunetele pădurii erau aceleași ca întotdeauna. Lumina se prefira printre copaci ca în fiecare zi cu soare, la acea oră. Apa era calmă, vălurea ușor în jurul ei, iar suprafața era perturbată numai de vreo libelulă care ateriza formând mici cercuri concentrice. Transformarea începuse și, cu timpul, fata ar fi devenit tot una cu apa și cu pădurea. Dacă nimeni nu ar fi găsit-o, natura și-ar fi continuat cursul obișnuit și ar fi făcut-o parte a ei.

Încă nu știa nimeni că se stinsese.

— Crezi că maică-ta o să aibă rochie albă? întrebă Erica întorcându-se spre Patrik, aflat alături de ea în patul dublu.

— Chiar e amuzant, spuse el.

Erica râse și îl ciupi de șold.

— De ce ţi-e atât de greu să accepţi că mama ta se căsătorește? Tatăl tău s-a recăsătorit de mult, şi asta nu te-a deranjat, nu-i aşa?

— Știu că e o prostie, spuse Patrik, aprobând din cap, după care își aruncă picioarele peste marginea patului și începu să-și tragă șosetele. Îmi place de Gunnar și mi se pare nemaipomenit că mama nu va mai fi singură…

Se ridică și își trase blugii pe el.

— Mi se pare doar puţin ciudat. Mama a fost singură de când îmi aduc aminte. Probabil că e ceva legat de relaţia mamă–fiu care bântuie pe acolo, prin adâncurile minții mele. Mi se pare că e… ciudat… ca mama să aibă o viață sexuală.

— Adică ți se pare ciudat că ea și Gunnar se culcă împreună?

Patrik își puse mâinile la urechi.

— Termină!

Erica îi aruncă o pernă care ricoșă imediat și apoi izbucni războiul. Patrik se aruncă asupra ei în pat, iar lupta se transformă rapid în mângâieri și răsuflări adânci. Erica își întinse mâinile spre blugii lui și începu să-i deschidă prima capsă.

— Ce faceți?

Vocea răsunătoare a Majei îi făcu pe amândoi să se oprească și să se întoarcă spre deschizătura ușii. Maja nu stătea singură acolo, ci era flancată de frații ei mai mici, doi gemeni care îi contemplau fericiți pe părinții lor aflați în pat.

— Ne gâdilam puțin numai, spuse Patrik cu răsuflarea tăiată, ridicându-se în picioare.

— Trebuie să repari încuietoarea aceea, acum! rosti Erica printre dinți și trase peste ea pătura care o expusese de la talie în sus. Se ridică și reuși să le zâmbească copiilor.

— Mergi jos și începe să pregătești micul dejun, că venim și noi.

Patrik apucase să-și pună pe el și celelalte haine și îi mână pe copii în fața lui.

— Dacă nu reușești să repari singur închizătoarea, cred că îl poţi ruga pe Gunnar. Pare mereu pregătit, cu trusa lui cu scule. Dacă nu e ocupat în alt fel cu mama ta…

— Scutește-mă, râse Patrik dispărând pe ușă.

Cu zâmbetul pe buze, Erica se cufundă din nou în pat. Ar putea foarte bine să se mai întindă puțin înainte să sară în picioare, gata de o nouă zi. Programul flexibil era unul dintre avantajele faptului că îşi era propria șefă, însă în același timp putea fi considerat și un dezavantaj. Munca de scriitor presupune rezistenţă și autodisciplină, iar câteodată poţi să te simți cam singur. Cu toate acestea, își iubea meseria, îi făcea plăcere să scrie, să insufle viață poveștilor și destinelor umane pe care alegea să le evoce, să sape, să investigheze și să încerce să afle ce s-a întâmplat cu adevărat și din ce cauză. Își dorise de mult să se apuce de cazul la care lucra la acel moment, cel al micuței Stella, răpită și omorâtă de Helen Persson și Marie Wall. Era un caz care îi privea pe toți cei din Fjällbacka, chiar și în prezent.

Iar Marie Wall era acum acolo. Celebra stea holly­woodiană se întorsese în Fjällbacka pentru a filma o peliculă despre Ingrid Bergman. Toată colectivitatea mustea de zvonuri.

Toți o știau pe una ori pe alta dintre fete, sau pe cineva din familia lor, și toți fuseseră la fel de tulburați în acea după-amiază de iulie din 1985, când corpul Stellei fusese găsit în lac.

Erica se întoarse pe o parte întrebându-se dacă soarele strălucea la fel de puternic şi atunci, ca acum. Va verifica acest lucru când va veni momentul să parcurgă cei câțiva metri ai holului până la biroul ei. Dar nu chiar acum. Închise ochii și ațipi ascultând vocile lui Patrik și ale copiilor din bucătăria aflată cu un etaj mai jos.

Helen se aplecă în față și își lăsă privirea să rătăcească. Îşi sprijini palmele asudate de genunchi. Record personal astăzi, cu toate că ieșise să alerge mai târziu decât de obicei.

Marea i se întindea albastră și limpede în faţa ochilor, însă în interiorul ei vuia o furtună. Helen se întinse și își puse brațele în jurul ei, nu se putea opri din tremurat. „Tocmai a trecut cineva peste mormântul meu“, spunea mereu mama ei. Și poate cam așa era. Nu că trecea cineva peste mormântul ei. Dar poate peste un alt mormânt.

Timpul își așternuse voalul peste întâmplări, amintirile îi erau vagi acum. Putea să-și amintească vocile acelora care voiau să știe exact ce se petrecuse. Repetau aceleași lucruri din nou și din nou, până când ea nu a mai știut care era adevărul lor și care al ei.

Atunci părea imposibil să se întoarcă aici, să-și construiască o viață în acest loc. Însă șoaptele și strigătele se domoliseră treptat de-a lungul anilor, preschimbându-se într-un murmur stins, până când au dispărut cu totul. Simțea că propria existență își reintrase în drepturi, era din nou o parte naturală a acestei lumi.

Şi iată că acum șoaptele vor începe din nou. Totul va fi iar răscolit și, ca de atâtea ori în viață, coincidențele se ținuseră lanț. Nu mai putuse să doarmă de săptămâni întregi, de când primise o scrisoare de la Erica Falk, în care îi spunea că lucra la o carte și că ar dori să o întâlnească. Fusese nevoită să reînnoiască rețeta pentru pastilele de care reușise să se lipsească atâția ani. Fără ele nu ar fi făcut față următoarei vești: se întorsese Marie.

Trecuseră treizeci de ani. James și cu ea își trăiau viața liniștit și discret, aşa cum știa că își dorea James. Până la urmă vorbele aveau să înceteze, spusese el. Și avusese dreptate, momentele lor negre se spulberau, trebuia doar să aibă grijă ca totul să meargă conform planului. Cât despre amintiri, reușise să le țină ascunse. Până acum. Imaginile reveneau în flash-uri. Chipul lui Marie apărea atât de clar în fața ei, ca și zâmbetul vesel al Stellei.

Helen își întoarse din nou privirea spre mare, încercând să urmărească puținele valuri. Însă imaginile nu îi dădeau pace. Se întorsese Marie și, cu ea, dezastrul.

„Scuze, unde pot găsi o toaletă?“

Sture de la congregație se uită încurajator la Karim și la ceilalți care se adunaseră la ora de suedeză la tabăra de refugiați din Tanumshede.

Toți repetară întrebarea cât de bine puteau: „Scuze, unde pot găsi o toaletă?“

„Cât costă acest lucru?“

Corul din nou: „Cât costă acest lucru?“

Karim lupta să asocieze sunetele pe care le scotea Sture acolo, la tablă, cu textul din fața lui. Totul era atât de diferit, literele pe care le descifrau, sunetele pe care le formau.

Se uită în jurul lui în sală și văzu un grup curajos din șase persoane. Ceilalți erau fie afară în soare jucându-se cu mingea, fie înăuntru în căsuțe. O parte dormeau încercând să se sustragă zilei și amintirilor, iar alții corespondau pe e-mail cu prieteni sau rude care rămăseseră acolo și încă puteau fi contactaţi, sau scanau cu ochiul paginile de știri. Nu că ar fi avut parte de prea multă informație. Guvernul nu răspândea altceva decât propagandă, iar organelor de presă din toată lumea le era greu să-și trimită acolo corespondenți. Karim fusese el însuși ziarist într-o altă etapă a vieții și înțelegea cât de greu era să obții rapoarte corecte și la zi dintr-o țară aflată în război, atât de lovită din interior și din exterior deopotrivă, cum era Siria.

— „Mulțumim că ne-ați invitat acasă la voi.“

Karim pufni pe nări neîncrezător. Era o frază care nu avea să-i folosească vreodată. Un lucru pe care îl învățase repede era că suedezii erau un popor rezervat. Nu aveau niciun contact cu suedezi, cu excepția lui Sture și a celor care lucrau în tabăra de refugiați.

Era ca și cum ajunseseră într-o lume în interiorul altei lumi, izolați de tot ce îi înconjura. Își țineau companie unii altora, exclusiv, și își aveau amintirile din Siria, cele bune, dar mai ales cele rele, pe care mulți le trăiau din nou și din nou. În ceea ce-l privea pe Karim, încerca să și le reprime: războiul care devenise viaţă de zi cu zi, lunga călătorie spre țara promisă din nord.

El se descurcase. La fel, iubita lui, Amina, și comorile lor, Hassan și Samia. Numai asta conta. Reușise să le ofere siguranță, să le dea posibilitatea unui viitor. Corpurile care pluteau în apă reveneau în vise, însă, când deschidea ochii, dispăreau. El și familia lui se aflau aici, în Suedia. Nimic altceva nu mai conta.

— Cum se spune când faci sex cu cineva?

Adnan râse de propriile cuvinte.