Pentru cititorii mei.

Mulţumesc pentru tot ce-aţi făcut pentru mine.

Cartea aceasta vă este dedicată.

Mulţumiri

Tuturor celor de la Vintage, pentru devotamentul şi profesionalismul lor. Sunt în permanenţă inspirată de experienţa voastră, de umorul vostru şi de dragostea voastră pentru cuvântul scris.

Lui Anne Messitte, pentru încrederea pe care o ai în mine. Îţi voi rămâne pentru totdeauna îndatorată.

Lui Tony Chirico, Russell Perreault şi Paul Bogaards, pentru sprijinul nepreţuit.

Minunatei echipe de producţie, editorială şi de design care a întregit acest proiect: Megan Wilson, Lydia Buechler, Kathy Hourigan, Andy Hughes, Chris Zucker şi Amy Brosey.

Lui Niall Leonard, pentru iubirea, sprijinul şi călăuzirea ta şi pentru că ai fost mai puţin nesuferit.

Lui Valerie Hoskins, agentul meu — mulţumesc în fiecare zi pentru tot.

Lui Kathleen Blandino, pentru corectură şi pentru lucrurile de pe web.

Lui Brian Brunetti, încă o dată, pentru perspectiva nepreţuită asupra accidentelor de elicopter.

Laurei Edmonston, pentru că mi-a împărtăşit cunoştinţele ei despre nord-estul Pacificului.

Profesorului Chris Collins, pentru că m-a ajutat să înţeleg agricultura.

Lui Ruth, Debrei, Helenei şi lui Liv, pentru încurajări şi pentru că m-aţi ajutat să termin cartea.

Lui Dawn şi Daisy, pentru prietenia şi sfaturile voastre.

Andreei, lui BG, Beccăi, lui Bee, Britt, Catherine, Jadei, lui Jill, Kellie, Kelly, Leis, Liz, Norei, lui Raizie, QT, Susi — câţi ani au trecut deja? Şi noi încă rezistăm. Mulţumesc pentru americanisme.

Tuturor prietenilor mei din lumea literară — ştiţi voi care sunteţi — mă inspiraţi în fiecare zi.

Şi, nu în ultimul rând, le mulţumesc copiilor mei. Vă iubesc necondiţionat. Voi fi întotdeauna mândră că aţi devenit nişte bărbaţi remarcabili. Îmi aduceţi multe bucurii.

Rămâneţi la fel de minunaţi. Amândoi.

Joi, 9 iunie 2011

Stau. Aştept. Inima-mi bate cu putere. E ora 5:36 şi mă holbez prin parbrizul fumuriu al Audi-ului meu, în faţa uşii de la intrarea în clădirea de birouri în care lucrează ea. Ştiu că e devreme, dar am aşteptat acest moment toată ziua.

O voi vedea.

Mă foiesc pe bancheta din spate a maşinii. Atmosfera pare sufocantă şi, deşi încerc să-mi păstrez calmul, aşteptarea şi anxietatea se întrepătrund în stomacul meu şi mă apasă pe piept. Taylor stă pe locul şoferului, privind fix în faţă fără să spună nimic, la fel de liniştit ca întotdeauna, în vreme ce eu de-abia pot respira. E enervant.

La naiba! Unde e?

E înăuntru — la Seattle Independent Publishing. Având în faţă un trotuar larg, deschis, clădirea e părăginită şi are nevoie de renovări serioase; numele companiei este gravat la întâmplare în sticlă, iar efectul îngheţat de pe fereastră începe să pălească. În spatele uşilor închise poate fi o companie de asigurări sau o firmă de contabilitate — nu se vede niciun fel de echipament. În fine, asta voi putea schimba când voi prelua firma. SIP îmi aparţine. Aproape. Am semnat deja acordul-cadru revizuit.

Taylor îşi drege glasul şi mă priveşte în oglinda retrovizoare.

— O să aştept afară, domnule, spune el, luându-mă prin surprindere, apoi se dă jos din maşină înainte să-l pot opri.

Poate că e mai afectat de încordarea mea decât credeam. Este atât de evidentă? Poate că şi el e tensionat. Dar de ce? Poate pentru că a fost nevoit să-mi suporte toanele nesfârşite toată săptămâna trecută şi ştiu că n-a fost uşor.

Dar azi a fost o zi diferită. Plină de speranţă. E prima zi productivă de când m-a părăsit, sau cel puţin aşa mi se pare mie. Optimismul m-a ajutat să particip la şedinţe cu entuziasm. Zece ore până la întâlnirea cu ea. Nouă. Opt. Şapte… Timpul mi-a pus răbdarea la încercare, pe măsură ce se apropia revederea mea cu domnişoara Anastasia Steele.

Şi acum, când stau aici, singur, aşteptând, hotărârea şi încrederea de care m-am bucurat toată ziua se evaporă.

Poate că s-a răzgândit.

Va fi o întâlnire? Sau sunt doar taxiul spre Portland?

Mă uit din nou la ceas.

5:38.

Rahat! De ce trece timpul atât de greu?

Mă gândesc să-i trimit un e-mail ca s-o anunţ că sunt afară, dar cât timp bâjbâi după telefon îmi dau seama că nu vreau să-mi iau ochii de la uşa principală. Mă las pe spate şi trec în revistă, în gând, cele mai recente e-mailuri ale ei. Le ştiu pe dinafară, toate prietenoase şi concise, dar fără nicio aluzie că i-ar fi dor de mine.

Poate că sunt, până la urmă, taxiul acela gratis.

Alung acest gând şi mă zgâiesc la intrare, dorindu-mi să apară odată.

Anastasia Steele, te aştept.

Uşa se deschide şi inima mea o ia la galop, dar apoi se linişteşte, dezamăgită. Nu e ea.

La naiba!

Mereu m-a făcut să aştept. Zâmbesc trist: am aşteptat la Clayton’s, la The Heathman după şedinţa foto şi atunci când i-am trimis cărţile de Thomas Hardy.

Tess…

Mă întreb dacă le mai are. Voia să mi le înapoieze; voia să le dea de pomană.

Nu vreau nimic care să-mi amintească de tine.

Imaginea Anei plecând îmi pluteşte în minte: chipul ei trist, palid, şocat de durere şi confuzie. Amintirea asta nu e binevenită. E dureroasă.

Am făcut-o atât de nefericită! Am dus totul prea departe, prea repede.

Şi mă umplu de o disperare care mi-a devenit mult prea familiară de când a plecat ea. Închid ochii, încercând să-mi revin, dar îmi dă târcoale cea mai adâncă şi întunecată temere de-a mea: a cunoscut pe altcineva. Îşi împarte patul mic şi imaculat cu vreun străin nenorocit.

La naiba, Grey! Păstrează-ţi optimismul!

Nu te gândi la asta! Nu e totul pierdut. O s-o vezi în scurt timp. Toate planurile tale sunt în picioare. O vei recâştiga. Deschid ochii şi mă uit prin parbriz la uşa principală, iar dispoziţia mea este la fel de întunecată ca geamurile fumurii ale Audi-ului. Mai mulţi oameni ies din clădire, dar nu şi Ana.

Unde e?

Taylor se plimbă în sus şi-n jos pe-afară şi priveşte către uşa de la intrare. Iisuse, pare la fel de neliniştit ca mine. Ce mama naibii are?

Ceasul meu arată 5:43. Va ieşi în câteva clipe. Inspir adânc şi trag de manşetele cămăşii, apoi încerc să-mi îndrept cravata, dar descopăr că nu am aşa ceva. La naiba! Îmi trec mâna prin păr, încerc să alung îndoielile, dar ele continuă să mă bântuie. Pentru ea sunt doar un drum gratis cu maşina? I-a fost dor de mine? O să mă vrea înapoi? Are pe altcineva? Habar n-am. E mai rău decât să o aştept în Barul cu Marmură şi ironia situaţiei mă loveşte. Credeam că acela a fost cel mai important lucru pe care l-am negociat vreodată cu ea şi nu a ieşit deloc aşa cum mă aşteptam. Nimic nu iese aşa cum sper cu domnişoara Anastasia Steele. Panica mă cuprinde iar. Azi am de negociat ceva mai important.

O vreau înapoi.

A spus că mă iubeşte…

Inima îmi bate mai repede, ca răspuns la valul de adrenalină care-mi inundă trupul.

Nu. Nu. Nu te gândi la asta! Nu poate simţi aşa pentru mine.

Calmează-te, Grey! Concentrează-te!

Mă mai uit o dată spre intrarea de la Seattle Independent Publishing şi iat-o venind spre mine.

La naiba!

Ana.

Şocul mă lasă fără suflu, de parcă aş fi primit o lovitură în plexul solar. Pe sub jacheta neagră, poartă una dintre rochiile mele preferate, cea violet, şi cizme negre cu toc înalt. Părul ei, aprins de soarele asfinţitului, se leagănă în briza serii. Dar nu hainele sau părul sunt ceea ce mi-a atras atenţia. Are chipul palid, aproape străveziu. Are cearcăne negre şi e mult mai slabă.

Mult mai slabă.

Mă copleşeşte vinovăţia.

Doamne!

Şi ea a suferit.

Îngrijorarea mea se transformă în supărare.

Nu. În furie.

Nu a mâncat. A slăbit, cât?… trei sau patru kilograme în ultimele câteva zile? Se uită la un tip din spatele ei, iar el îi zâmbeşte larg. E un nemernic arătos, plin de sine. Nenorocitul! Schimbul lor relaxat de priviri îmi alimentează furia. O priveşte cu apreciere specific masculină în timp ce ea vine spre maşină, iar mânia mea sporeşte la fiecare pas de-al ei.

Taylor deschide uşa şi-i întinde mâna ca să o ajute să urce în maşină. Şi dintr-odată, iat-o aşezându-se lângă mine.

— Când ai mâncat ultima oară? mă răstesc eu, chinuindu-mă să-mi ţin firea.

Ochii ei albaştri mă străpung, îmi dau masca la o parte, mă dezgolesc şi mă lasă dezarmat, la fel ca prima oară când am întâlnit-o.

— Bună, Christian. Da, şi eu mă bucur că te văd, spune ea.

Ce. Mama. Naibii.

— Nu vreau să-ţi aud obrăzniciile acum. Răspunde-mi!

Ea îşi priveşte fix mâinile pe care şi le ţine în poală, aşa că nu am nici cea mai vagă idee la ce se gândeşte. Apoi trânteşte o scuză jalnică — a mâncat un iaurt şi o banană.

Asta nu-i mâncare!

Încerc, chiar încerc din răsputeri, să mă stăpânesc.

— Când ai mâncat ceva ca lumea? insist eu, dar ea mă ignoră, privind pe fereastră.

Taylor demarează, iar Ana îi face cu mâna idiotului care a ieşit odată cu ea din clădire.

— Cine-i ăla?

— Şeful meu.

Deci ăsta e Jack Hyde. Îmi amintesc detaliile de angajare pe care le-am răsfoit de dimineaţă: născut la Detroit, bursier la Princeton, a avansat într-o editură din New York, dar s-a mutat o dată la câţiva ani, muncind astfel prin toată ţara. Nu păstrează niciodată prea mult o asistentă — nu rezistă niciuna mai mult de trei luni. Sunt cu ochii pe Hyde şi-l voi pune pe detectivul Welch să afle mai multe despre el.

Concentrează-te la problema actuală, Grey!

— Deci? Când ai mâncat ultima oară?

— Christian, asta chiar nu te priveşte, şopteşte ea.

— Tot ce faci mă priveşte. Spune-mi!

Nu mă trimite la naiba, Anastasia! Te rog.

Sunt taxiul gratuit.

Ea oftează frustrată şi-şi dă ochii peste cap, ca să mă enerveze. Şi văd un zâmbet mic care-i apare în colţul gurii. Se chinuie să nu râdă. Să nu râdă de mine. După toată suferinţa care m-a încercat, e o uşurare atât de mare încât furia mea cedează.