Editori

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial

Magdalena Mărculescu

redactARE

Victor Popescu

DESIGN

Andrei Gamarț

Director producţie

Cristian Claudiu Coban

Dtp

Eugenia Ursu

Corectură

Elena Biţu

Lorina Chiţan

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: TO HAVE OR TO BE?

Autor: Erich Fromm

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-1095-7

ISBN (epub): 9789737079534

Cuvânt-înainte

Această carte urmărește două din tendinţele scrierilor mele anterioare. În primul rând, ea continuă dezvoltarea operei mele în domeniul psihanalizei radical-umaniste, concentrându-se pe analiza egoismului și altruismului, privite ca două orientări de bază ale caracterului. Ultima treime a cărţii, partea a treia, dezvoltă o temă de care m-am ocupat în lucrările The Sane Society (Societatea sănătoasă) și The Revolution of Hope (Revoluţia speranţei): criza societăţii contemporane și posibilităţile de a fi soluţionată. Repetarea ideilor exprimate anterior a fost inevitabilă. Dar sper că noul punct de vedere din care este scrisă această carte și conceptele sale extinse vor fi compensaţii chiar și pentru cititorii cărora scrierile mele anterioare le sunt familiare.

De fapt, titlul acestei cărţi este aproape identic cu cel al altor două lucrări apărute anterior: Gabriel Marcel, Être et Avoir (A fi și a avea) și Balthasar Staehelin, Haben und Sein (A avea și a fi). Toate cele trei cărţi sunt scrise în spiritul umanismului, dar ele abordează subiectul în trei feluri diferite: Marcel scrie dintr-o perspectivă teologică și filosofică; cartea lui Staehelin este o dezbatere constructivă a materialismului în știinţa modernă și o contribuţie la Wirklichkeitsanalyse (analiza realităţii); acest volum face o analiză empirică psihologică și socială a celor două moduri de existenţă. Recomand cărţile lui Marcel și Staehelin cititorilor care sunt interesaţi de acest subiect.

Pentru a face această carte mai ușor de citit, notele de subsol au fost reduse la minimum, atât ca număr, cât și ca lungime. Deși unele trimiteri la cărţile consultate apar în paranteză în cadrul textului, referinţele exacte se regăsesc în secţiunea Bibliografie.

O altă chestiune pe care vreau să o clarific privește utilizarea generică în limba engleză a substantivului „om“ și a prenumelui „el“. Socotesc că am evitat orice limbaj care ar da impresia că mă adresez doar bărbaţilor și îi mulţumesc doamnei Marion Odomirok pentru că m-a convins că o astfel de folosire a limbajului are o importanţă cu mult mai mare decât obișnuiam să cred. Doar asupra unui singur punct nu am putut să ne punem de acord în privinţa utilizării limbajului sexist, și anume la cuvântul „om“ (engl.: man — care înseamnă și „om“, și „bărbat“ — n. red.) ca termen de referinţă pentru specia Homo sapiens. Folosirea substantivului „om“ în acest context, fără a face vreo diferenţiere sexuală, are o lungă tradiţie în gândirea umanistă și nu cred că ne putem lipsi de un cuvânt care indică în mod clar natura speciei umane. În limba germană nu există o astfel de dificultate: pentru fiinţa umană nediferenţiată sexual se folosește cuvântul Mensch. Dar chiar și în engleză cuvântul „man“ are același înţeles nediferenţiat ca și termenul german Mensch, care desemnează fiinţa umană sau rasa umană. Cred că este oportun să restituim cuvântului „om“ semnificaţia sa nonsexuală, în loc să-l înlocuim cu alte cuvinte care sună ciudat. În această carte am scris cuvântul „Om“ cu majusculă pentru a clarifica diferenţele în privinţa utilizării sale.

Îmi rămâne acum doar sarcina plăcută de a le mulţumi câtorva persoane care au contribuit la conţinutul și stilul acestei cărţi. În primul rând, vreau să-i mulţumesc lui Rainer Funk, care mi-a fost de mare ajutor în mai multe privinţe: în cadrul unor discuţii lungi m-a ajutat să înţeleg chestiunile de fineţe ale teologiei creștine; a fost neobosit în a face trimiteri la literatura teologică; a citit manuscrisul de câteva ori, iar excelentele sale sugestii constructive, ca și criticile sale au fost de mare ajutor pentru îmbogăţirea acestui manuscris și eliminarea unor erori. Îi sunt deosebit de recunoscător doamnei Marion Odomirok pentru faptul că a îmbunătăţit substanţial această carte prin modul sensibil în care a redactat-o. Mulţumirile mele se îndreaptă și spre Joan Hughes, care cu conștiinciozitate și răbdare a dactilografiat numeroasele versiuni ale manuscrisului și a făcut sugestii excelente referitoare la stil și limbaj. În sfârșit, îi mulţumesc soţiei mele, Annis Fromm, care a citit cele câteva versiuni ale manuscrisului și a venit întotdeauna cu multe aprecieri și sugestii.

E. F.

New York

Iunie 1976

Introducere: Marea Promisiune, eșecul ei și noile alternative

Sfârșitul unei iluzii

Marea Promisiune de Progres Nelimitat — promisiunea de dominaţie asupra naturii, de abundenţă materială, de fericire supremă pentru cei mulţi și de libertate personală neîngrădită — a susţinut speranţele și credinţa generaţiilor umane de la începutul epocii industriale și până în prezent. Fără îndoială, civilizaţia noastră a început atunci când rasa umană a dobândit un control activ asupra naturii; dar până la apariţia epocii industriale acest control a rămas restrâns. Odată cu progresul industrial, care a înlocuit energia umană cu energia mecanică, iar mai apoi cu cea nucleară, și creierul uman a fost înlocuit cu computerul, am simţit că suntem pe cale să obţinem o producţie nelimitată, care să ducă la un consum nelimitat; că tehnica ne-a făcut atotputernici; că știinţa ne-a făcut atotștiutori. Eram pe cale să devenim zei, fiinţe supreme ce puteau crea o altă lume, folosind lumea noastră naturală doar ca material de construcţie pentru noua noastră creaţie.

Bărbaţii, dar și din ce în ce mai multe femei, au experimentat un nou sentiment de libertate; au devenit stăpânii propriilor vieţi: lanţurile feudale fuseseră sfărâmate și fiecare putea face ceea ce dorea, liber de orice constrângere. Sau cel puţin așa simţeau oamenii. Și chiar dacă acest lucru era valabil doar pentru înalta societate și clasa de mijloc, aceste realizări dădeau încredere și celorlalţi că, în cele din urmă, noua libertate se va putea extinde la toţi membrii societăţii, cu condiţia ca procesul de industrializare să își continue ritmul. Socialismul și comunismul s-au transformat rapid din mișcări ale căror scopuri erau o nouă societate și un om nou în mișcări al căror ideal era o viaţă burgheză pentru toţi — burghezia universalizată pentru bărbaţii și femeile viitorului. Obţinerea avuţiei și confortului pentru toţi ar fi trebuit să conducă la o fericire fără limite pentru întreaga omenire. Trinitatea producţie nelimitată, libertate absolută și fericire neîngrădită a format nucleul noii religii, și anume cea a Progresului, iar noua Cetate Pământească a Progresului era pe cale să înlocuiască Cetatea lui Dumnezeu. Nu este deloc uimitor că această nouă religie le insufla credincioșilor săi energie, vitalitate și speranţă.

Grandoarea Marii Promisiuni și minunatele înfăptuiri materiale și intelectuale ale epocii industriale trebuie atent analizate pentru a putea înţelege trauma pe care o produce astăzi conștientizarea eșecului acestora. Căci epoca industrială a eșuat într-adevăr în a-și ţine Marea Promisiune, fapt pentru care tot mai mulţi oameni devin conștienţi că:

• Satisfacerea nelimitată a tuturor dorinţelor nu numai că nu conduce la bunăstare, dar ea nici nu reprezintă calea spe fericire sau măcar spre maxima plăcere.

• Visul de a fi stăpânii independenţi ai vieţii noastre a luat sfârșit de îndată ce ne-am dat seama că am devenit cu toţii niște rotiţe în mașina birocratică, iar gândurile, sentimentele și gusturile noastre sunt manipulate de guvern și industrie, precum și de mijloacele de comunicare în masă pe care acestea le controlează.

• Progresul economic a rămas limitat doar la naţiunile bogate, iar decalajul dintre ţările bogate și cele sărace a continuat să crească.

• Însuși progresul tehnic a creat pericole ecologice și de izbucnire a unui război nuclear, ameninţări care fiecare în parte sau luate împreună pot pune capăt civilizaţiei și chiar vieţii în ansamblul său.

Când a venit la Oslo pentru a-și ridica Premiul Nobel pentru Pace (1952), Albert Schweitzer a lansat o provocare la adresa întregii lumi: „Să aibă curajul de a privi în faţă situaţia... Omul a devenit supraom... Dar supraomul cu puterea sa supraumană nu s-a ridicat la nivelul raţiunii supraumane. Pe măsură ce puterea sa crește, el devine tot mai mult un om sărac... Conștiinţa noastră ar trebui să fie zguduită de faptul că devenim cu atât mai inumani cu cât ne transformăm mai mult în supraoameni“.

De ce a eșuat Marea Promisiune?

Eșecul Marii Promisiuni, lăsând la o parte contradicţiile economice esenţiale ale industrializării, făcea deja parte din sistemul industrial prin cele două premise psihologice principale ale sale: (1) că scopul vieţii este fericirea, adică plăcerea maximă, definită ca satisfacerea oricărei dorinţe sau nevoi subiective pe care o persoană le poate avea (hedonism radical); (2) că egocentrismul, egoismul și lăcomia, pe care sistemul trebuie să le genereze pentru a funcţiona, conduc la armonie și pace.

Este bine cunoscut faptul că de-a lungul întregii istorii oamenii bogaţi au practicat un hedonism radical. Cei cu posibilităţi nelimitate, din elita Romei, din cetăţile italienești ale Renașterii, precum și din Anglia și Franţa secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea, au încercat să găsească semnificaţia vieţii în plăcerea extremă. Dar cu toate că plăcerea maximă, în sensul hedonismului radical, a constituit practica anumitor grupuri de oameni în anumite perioade, această teorie a stării de bine nu a fost niciodată împărtășită de marii maeștri spirituali din China, India, Orientul Apropiat și Europa, cu o singură excepţie până în secolul al XVII-lea.

Excepţia o reprezintă filosoful grec Aristip, un elev al lui Socrate (prima jumătate a secolului al IV-lea î.Hr.