Având în vedere subiectul cărții,

nu pot să o dedic familiei mele,

pentru că gestul ar putea fi interpretat eronat.

În schimb, o dedic tuturor celor care

au dat-o vreodată în bară în stil mare.

Nu sunteți singuri.

Prolog

Zorii încurcăturilor noastre

A fost odată ca niciodată, pe când soarele răsărea dea­supra albiilor și câmpiilor Etiopiei, o tânără maimuță care-și pierdea vremea într-un copac.

Nu avem de unde să știm ce făcea sau la ce se gândea în ziua cu pricina. Probabil chibzuia să-și caute ceva de mâncare sau să-și găsească un partener sau poate cerceta copacul de alături ca să vadă dacă nu era cumva mai potrivit. Cert este că n-avea de unde să știe că ziua aceea urma s-o transforme în cea mai cunoscută reprezentantă a speciei ei din toate timpurile — chiar dacă i-ar fi putut spune cineva, noțiunea de „faimă“ n-ar fi avut nicio noimă pentru ea. Nu știa nici că se afla în Etiopia, pentru că aveau să mai treacă milioane de ani până să aibă cineva ideea măreață să traseze linii pe o hartă și să dea formelor rezultate nume pentru care să putem purta războaie.

Maimuța și suratele ei erau puțin diferite de celelalte maimuțe care trăiau pe-atunci: șoldurile și membrele inferioare aveau ceva neobișnuit, care le permitea să se miște într-un fel inedit. Aceste maimuțe începeau să coboare din copaci și să umble pe două picioare cât ținea savana: modificarea inițială care va duce, în timp, la voi, la mine și la toate persoanele de pe planeta asta. Maimuța nu știa, dar trăia aproape de începutul uneia dintre cele mai remarcabile povești de pe fața pământului. Se anunțau zorii marii peregrinări a speciei umane.

Apoi a căzut din copac și a murit.

După vreo 3,2 milioane de ani, un alt grup de mai­muțe — unele dintre ele având acum doctorate — avea să-i găsească oasele fosilizate. Pentru că erau anii 1960 și ascultau la vremea aceea o piesă bine-cunoscută a unei formații de băieți extrem de înalți din Liverpool, au hotărât să-i pună numele Lucy. Era o specie cu totul nouă — căreia îi spunem acum Australopithecus afarensis — și a fost aclamată drept „veriga lipsă“ dintre ființele umane și maimuțe. Descoperirea lui Lucy avea să captiveze lumea: numele i-a devenit celebru, scheletul i-a fost expus timp de mai mulți ani în cursul unui turneu prin Statele Unite ale Americii, iar în zilele noastre a devenit atracția principală a Muzeului Național din Addis Abeba.

Și cu toate astea, singurul motiv pentru care știm acum că Lucy a existat este, ca să spunem lucrurile pe șleau, că a dat-o în bară. Ceea ce, în retrospectivă, a stabilit un tipar destul de clar pentru cum aveau să meargă lucrurile de atunci încolo.

Aceasta este o carte despre oameni și capacitatea noastră remarcabilă de a da greș. Despre motivul pentru care toate realizările care ne fac mândri că suntem oameni (artă, știință, puburi) sunt însoțite întotdeauna de ceva care ne obligă să clătinăm din cap cu consternare și disperare (război, poluare, puburi în aeroport).

Este oare posibil ca — indiferent de opiniile personale sau de convingerile politice — la un moment dat, în ultima vreme, să vă fi uitat în jur la cum arată lumea și să vă întrebați în sinea voastră: „La dracu’, dar ce-am făcut cu lumea noastră?“

Această carte există ca să vă aducă o mică și nesemnificativă fărâmă de mângâiere: nicio grijă, așa am fost dintotdeauna. Și, ce să vezi, încă mai existăm!

(E drept, când scriu aceste rânduri, mai sunt câteva săptămâni până la summitul nuclear dintre Donald Trump și Kim Jong Un, care ar putea să aibă sau să nu aibă loc și care ar putea sau nu să se termine cu bine. Din păcate, trebuie să predau acest text înainte să aflăm dacă o să murim cu toții. Plec de la premisa că, dacă o să citiți aceste rânduri, atunci probabil că am supraviețuit cel puțin până la sfârșitul lui iulie 2018.)

S-a scris mult despre cele mai mari realizări ale uma­nității; despre marii conducători, inventatorii de geniu și spiritul de neînvins al omului. S-a scris mult și despre greșelile pe care le-am făcut: atât boacăne individuale, cât și erori la nivelul societății. Dar nu s-a scris foarte mult despre cum reușim, iar și iar, să înțelegem lucrurile profund și catastrofal greșit.

Una dintre ironiile care par să-i placă teribil universului este că motivele pentru care o dăm în bară la scară atât de mare sunt adesea exact cele care ne diferențiază de restul animalelor și ne permit să facem lucruri mărețe. Oamenii văd șabloanele în lumea înconjurătoare, le pot comunica altor oameni și au capacitatea să își imagineze viitoruri care nu există încă: dacă am schimba asta, atunci s-ar întâmpla cealaltă, iar lumea ar deveni un loc puțin mai bun.

Singura hibă e că… ei bine, nu ne pricepem cine știe ce la niciuna dintre cele de mai sus. Orice analiză onestă a modului în care a evoluat omenirea pe aceste fronturi seamănă cu o evaluare anuală deosebit de nemiloasă a performanțelor, făcută de un șef care te detestă. Ne imaginăm șabloane acolo unde ele nu există. Abilitățile noastre de comunicare sunt uneori, hm, inexistente. Și avem un palmares foarte prost când vine vorba să ne dăm seama că modificarea chestiei ăsteia va duce și la chestia cealaltă și asta la chestia aia și mai proastă și O, Doamne, nu, acum se întâmplă chestia asta, cum îi punem capăt?

Indiferent cât de sus se ridică omenirea, indiferent cât de multe provocări depășim, dezastrul pândește mereu după colț. Să luăm un exemplu istoric: acum sunteți Sigurd cel Mare1 (un conte de Orkney scandinav din secolul al IX-lea) și vă întoarceți triumfători după o bătălie, aducând capul inamicului vostru Máel Brigte Dințosul2 legat de șa.

Și imediat după aceea sunteți… ei bine, sunteți Sigurd cel Mare după câteva zile, murind din cauza unei infecții produse de colțul lui Máel Brigte Dințosul, când capul retezat al acestuia v-a zgâriat la picior în timp ce călăreați victorios spre casă.

Așa e: Sigurd a rămas în istoria militară pentru onoarea îndoielnică de a fi fost ucis de un inamic pe care-l decapitase deja cu câteva ore înainte. Ceea ce ne învață niște lecții importante despre (a) aroganță și (b) cât este de important să ne alegem inamici care beneficiază de asigurări stomatologice bune. Orgoliile prostești și ruina care le urmează sunt subiectele principale ale acestei cărți. Dimpotrivă, cei pasionați de istoria standardelor stomatologice vor fi probabil dezamăgiți.

(Merită spus și că Sigurd cel Mare și Máel Brigte Din­țosul s-au luptat numai pentru că Sigurd îl provocase pe Máel Brigte la o bătălie „cu câte 40 de soldați de fiecare parte“. Máel Brigte a fost de acord, după care Sigurd a apărut cu 80 de oameni. Ca atare, din povestea lui Sigurd s-ar putea trage și concluzia că în viață este important să nu fii complet măgar, ceea ce, chiar dacă o să vi se pară amuzant, este o temă recurentă în carte.)

Sigurd nu este decât unul dintre mulții nefericiți pe care istoria îi ține minte mai mult pentru înfrângeri decât pentru victorii. În următoarele zece capitole vom face un tur al întregii întinderi a istoriei omenirii și a colecției sale de boacăne. Un mic avertisment: dacă nu vă place să vă bucurați de răul altuia, acum ar fi momentul potrivit să vă opriți din citit.

Istoria evoluției umane începe cu capacitatea noastră de a gândi și a fi creativi. Asta îi diferențiază pe oameni de alte animale — dar ne predispune, în același timp, și să ne facem de râs în mod constant.

În primul capitol al cărții, De ce e tâmpit creierul tău, vom cerceta cât de diferit gândeau strămoșii noștri — și apoi vom vedea cum, când încercăm să pricepem lumea, mintea ajunge să ne joace feste, trădându-ne și făcându-ne să luăm toate deciziile noastre foarte, foarte proaste.

Apoi, în cel de-al doilea capitol, Drăguț mediul ăsta înconjurător, vom urmări umanitatea până în zorii agriculturii, când am început să modelăm lumea din jurul nostru, vom vedea cum am dat peste cap cu regularitate locurile unde am trăit, descoperindu-ne capacitatea nedezmințită de a nu cugeta serios la răspunsul la întrebarea: „Hei, care e cel mai rău lucru care s-ar putea întâmpla dacă deviem râul ăsta?“

După aceea, vom cerceta tentativele noastre invariabil stângace de a controla natura în Viața răzbește întotdeauna — unde vom afla, printre altele, cum preșe­dintele Mao și un entuziast extravagant, mare fan al lui Shakespeare, au reușit să producă niște catastrofe trase la indigo numai pentru că au subestimat radical rolul păsărilor.

Pe măsură ce primele comunități umane s-au dezvoltat și au devenit tot mai complexe, a început să se vadă că urma să avem nevoie de cineva care să ia decizii. În capitolul al patrulea, Urmează-ți liderul, vom trece în revistă o selecție a celor mai nepotriviți oameni care au ocupat astfel de funcții fără să fie aleși; în capitolul al cincilea, Puterea poporului, ne vom ocupa de democrație, ca să vedem dacă se descurcă mai bine.

Cu toată strădania noastră de a schimba lumea în care trăim, umanitatea nu și-a atins pe deplin adevăratul potențial de a se face de râs decât după ce am început să călătorim în toată lumea și diferitele civilizații au început să se întâlnească între ele. Atunci am reușit să ne dăm frâu liber și lucrurile au luat o întorsătură fundamental și catastrofal greșită.

În capitolul al șaselea, Războiul. La ce e bun?, vom vedea că oamenii sunt bine-cunoscuți pentru obiceiul de a se băga în încăierări inutile și vom examina câteva dintre cele mai tâmpite lucruri care au rezultat — inclusiv armata care a reușit să piardă o bătălie la care inamicii nici măcar nu s-au prezentat și cum să faci praf niște planuri de atac perfect coordonate pentru că ai uitat de diferen­ța de fus orar.