Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Virginia Costeschi

Design copertă: Marius Pescaru

Foto copertă: Mihai Barbu

Director producţie:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Vlad Condur

Corectură:

Jeni Ursu

Cătălina Chiricheş

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-0621-9.

ISBN (epub): 9786064018199

— Trezeşte-te, că a murit Dumnezeu!

Costel mă zgâlţâia disperat de umăr, ca şi cum eu eram ăla care tocmai crăpase. Duhnea a tutun ca scrumiera unui rocker divorţat, intrase încălţat, cu noroiul până la gât, şi mitraliase deja o salvă de flegme pe uşa mică de fier a sobei. M-am săltat într-un cot, pe-o rână şi cu palma sub cap, precum ciobănaşii de prin tablouri. Toate celulele se frecau la ochi şi urlau în mine că vor să mai doarmă. Mă târâsem la cinci dimineaţa acasă de la cârciumă şi agonizasem în pat până spre prânz, răpus de băutură ca un socru de la ţară în dimineaţa de după nuntă.

— Cum a murit???

— A crăpat inima-n el!

Era ziua de Crăciun, toată casa mirosea a cozonac, a cârnaţi şi a caltaboş, iar Dumnezeu o mierlise în timp ce eu visam că frec între degete o pereche de sfârcuri arţăgoase şi rozalii, ca râturile unor purceluşi de 50 de kile.

Dumnezeu era încă tânăr, cu venele de pe mâini groase cât stiloul, şi căra copacii în spinare, pe un umăr, aşa cum ţin corporatiştii rucsacul de laptop. Uneori se oprea în mijlocul drumului cu un buştean cât Boeingul în cârcă, îşi aprindea o mahoarcă şi pălăvrăgea cu vecinii. Era la tac-so în curte când a căzut secerat în genunchi. În câteva minute a murit. L-au dus degeaba la spital.

Costel s-a întins oftând pe pat, lângă mine, cu faţa-n sus şi cu ochii holbaţi în tavan, de parc-ar fi fost o prinţesă sfioasă care aşteaptă să-şi piardă fecioria. Şi-a extras o ţigară din buzunarul cămăşii, a aprins-o atât de încet, încât am crezut că linge flacăra brichetei, a tras un fum şi mi-a pasat-o. Am sorbit din ea cu pofta cu care se uită soldatul după doctoriţa regimentului şi am uitat să i-o întorc.

— Mai fă-o şi spre mine, a mârâit.

— Ai răbdare, nu vezi că mai e destul din ea? Poţi să te şi pişi la umbra ei.

Am rămas lungiţi unul lângă altul, cu fumul ieşind din noi, ca o candelă cu două braţe. De-acum încolo aveam să umblăm prin lume aşa, singuri, fragili şi fără Dumnezeu.

L-am cunoscut bine pe Dumnezeu. Am fost apropiaţi, pot să spun. Cred că Dumnezeu m-a iubit mult în felul lui greoi şi onest. Ne-am întâlnit la discotecă, în sat. Eu aveam 15 ani pe atunci şi mă lăudam peste tot că mi-o trăsesem cu jumătate din fetele din comună, dar abia dacă atinsesem câteva perechi de ţâţe, şi asta întâmplător, în aglomeraţia din autobuzul cu care mergeam la şcoală. El era cu 15 ani mai bătrân, cel mai mare dintre cei nouă fraţi, şi bătuse jumătate din sat. Era aprig la băutură şi nu-i stătea nimeni în faţă când se înfuria. De-aia i se spunea Dumnezeu. De culcat, nu se lăuda că se culcase cu vreuna. Dar nu conta. Cu asta mă ocupam eu.

A fost dragoste la prima vedere. Ne completam ca micul şi muştarul. A venit la mine cu o sticlă de bere, clătinându-se.

— Nu eşti băiatu’ lu Radu? Tac-to m-a învăţat pe mine matematici grele! Eu te respect şi te desconsider foarte mult şi pe tine, şi pe dom’ director, mi-a spus, în timp ce m-a pupat pe obraz, în fumul discotecii de ţară, duhnind a poşircă.

— Ia şi bea, ce dacă eşti băiat de profesor! Tac-to bea de stinge, mi-a răsucit el cuţitul în rană.

Am vorbit mult în noaptea aia şi l-am convins, după câteva beri, că suntem rude. Nu era uşor să-l convingi pe Dumnezeu de ceva. Trebuia să pui suflet şi să crezi în ceea ce spui. A fost încântat de asociere şi de atunci aşa îmi spunea: „Vărule“. Nu e puţin lucru ca la 15 ani să fii vărul lui Dumnezeu! Am fabulat mult atunci, citisem câteva cărţi la vârsta aia şi mă transformam, vorbind cu el, într-un personaj care trecuse prin tot felul de chestii. Minţeam de plăcere. Din raţiuni estetice. Nu-mi plăcea viaţa aşa cum era ea şi voiam să-i arunc puţină culoare în obraji.

Dumnezeu era atât de temut în sat, încât deja nu mai era nevoie să bată pe nimeni ca să se impună. Îi plăcea un cuvânt: „Respect“. Îl pomenea tot timpul, lovind cu pumnul lui mare în masă:

— Vărule, dacă mă respecţi, te respect şi eu! Dacă n-ai respect, n-ai nimic. Nu eşti om.

Vorbeam întruna. Aveam şi eu cuvântul meu preferat: „Simbolic“. Eram şi poet pe vremea aia. I l-am explicat şi i-a plăcut. Îl murmura uneori, ca pe un descântec.

— Simbolic, simbolic… Frumos cuvânt, vărule. Deştept ăla care l-a inventat!

Eu îi tot povesteam. El asculta şi bea. Începusem să beau şi eu. Lui Dumnezeu îi plăceau poveştile.

Trecea timpul. Creşteam şi devenisem şi mai înfumurat. Atinsesem stângaci şi grăbit câteva perechi de ţâţe. În afara acelora din autobuz. În fiecare sâmbătă eram la discotecă. Dumnezeu la fel. Dar tot nu bătea pe nimeni. Nici eu nu reuşeam cu niciun chip să ajung la jumătatea de jos a femeii. Devenisem un fel de Dumnezeu al sânilor. Un Dumnezeu al sirenelor, fără pizde, dar care mă striveau cu ţâţele.

Cu timpul, am făcut o asociere între lipsa mea de activitate sexuală şi Dumnezeul care nu loveşte pe nimeni. „Când o să bată Dumnezeu pe cineva, o să am şi eu parte de sex!“ La vârsta aia, totul era posibil. Cu o singură condiţie. Ca Dumnezeu să rupă vraja şi să dea cuiva măcar un pumn! Atât de simplu era.

— Dumnezee, tu nu baţi pe nimeni? Cine eşti tu în satul ăsta? l-am întrebat sâmbăta următoare.

— De ce să bat, vărule? Toată lumea mă respectă şi dacă mă respectă ei, îi respect şi eu. Şi nu-i bat. Cum să baţi un om care te respectă?

Era clar, trebuia să-l provoc să-l trosnească pe unul. Când e vorba de futut, nu există limită. Drumul meu către pizdă era blocat de respect.

Era sfârşitul verii şi fetele venite de la oraş, în vacanţă, trebuiau să se întoarcă la şcoală. Aveam seara aia şi încă o sâmbătă la dispoziţie. Şi dacă nu reuşeam atunci să-mi ating visul, până la vacanţa de Crăciun nu prea mai aveam şanse.

Am ieşit în faţa discotecii. În cărţile mele, soluţiile le apăreau singure eroilor în momentele de criză. Am ieşit aşteptând un miracol. Pe gardul din faţă se pupau unii. Probabil că se vor fute mai încolo, m-am gândit. Lângă ei beau bere cinci băieţi din satul vecin. Toţi, mai mari decât mine. Terminaseră liceul.

Aveam o şansă.

— Bă, ăştia se pupă, apoi se duc acasă şi se fut, iar voi beţi ca proştii. Vă uitaţi la ei ca nişte labagii! N-o să futeţi niciodată pe nimeni, le-am spus îndârjit.

— Du-te acasă, bă, dacă eşti beat, mi-a aruncat unul dintre ei, îndreptându-se nervos spre mine.

— Lasă-l, bă, i-a zis altul, nu-l bate, că mi-e ruşine de tac-so, care e om, nu jigodie ca el.

Mă jigniseră. Era suficient.

Am intrat în discotecă încercând să-mi compun o figură ofensată. M-am dus direct la Dumnezeu.

— Dumnezee, afară sunt unii care s-au luat de mine. Le-am spus să mă lase în pace, că altfel vin la tine, iar ei au zis că eşti un antropofag!

— Un cum??? Vărule, e de rău sau de bine? a făcut el, pierzându-şi răbdarea.

— Păi e cam de foarte rău, i-am spus în timp ce ne-am îndreptat spre ieşire.

Ăia erau tot acolo. Dumnezeu se enervase. Cuvântul ăla nou îl scosese din letargie.

— Băi, ăştia, voi v-aţi luat de văru’ meu şi m-aţi înjurat şi pe mine. Câţi sunteţi voi aici? Unu, doi, trei, patru, cinci… şase, a bolborosit Dumnezeu, numărându-mă din greşeală şi pe mine.

I-a pus unuia palma lui mare pe figură.

— Îţi acopăr faţa, i-a spus şi s-a retras un pas, ca să-l prindă mai bine în vizor.

Apoi i-a săgetat cu ochii injectaţi pe fiecare dintre ei.

— Bă, voi ăştia şase, voi nu mai aveţi respect nici faţă de mine, care sunt cine sunt aici, în comuna asta, nici faţă de văru’ meu, care… e văru’ meu!

Ăia au încercat să-i explice ce se întâmplase de fapt, dar Dumnezeu nu mai avea urechi. Pe faţa lui coborâse masca dreptăţii. De pedeapsa lui Dumnezeu nu scapă nimeni.

— Vărule, ca să terminăm distracţia, le dai la fiecare din ăştia şase câte un şut în cur!

Erau cinci. Eu eram al şaselea. Degeaba îi pedepseam eu. Trebuia să-i bată Dumnezeu. Să-i bată pentru ca eu să-mi pot împlini visul.

— Nu pot să le dau! Eu nu bat pe nimeni. Dă-le tu!

— Vărule, mi-a zis, trebuie să înveţi singur să-i faci să te respecte! N-o să fiu toată viaţa lângă tine. Dă-le câte un şut în cur la fiecare.

— Nu pot, i-am răspuns.

— Vărule, eu n-am ieşit degeaba afară pentru tine.

Nu prea mai aveam soluţii. Ăia se uitau unul la altul, nedumeriţi şi speriaţi.

— Mi-e milă de ei, nu pot să le dau! Dă-le tu, te rog!

Respectul ţi-l câştigi singur. Dumnezeu a spus-o şi trebuie să fie adevărat.

— Vărule, îţi zic pentru ultima oară, dacă nu le dai câte un şut, îţi dau eu ţie. Dă-le, când îţi zic. Măcar simbolic, dar dă-le!

Le-am tras câte un picior în cur şi în timpul ăsta îmi imaginam cum dau cu şutul în cinci partide de sex, îndepărtându-le de mine.

În noaptea aia am adormit supărat. Ce Dumnezeu e ăsta dacă nu bate pe nimeni? Şi n-o să bată niciodată. Îl respectă lumea. Iar eu, tocmai d-aia, n-o să fut pe nimeni.

Sâmbăta următoare, ultima de vacanţă, îmi luasem definitiv gândul de la femei. Era deja miezul nopţii şi Dumnezeu nu venise. Stăteam în faţa discotecii şi încercam să înţeleg de ce se fut femeile care se fut şi ce au gagiii lor în plus faţă de mine. Încercam să-mi compun o figură de futălău. La câţiva metri distanţă, un băiat de vreo 20 de ani, cu faţă bleagă şi inteligentă, de contabil, bea încet de tot dintr-o bere.

Atunci l-am văzut venind, cu ochii injectaţi şi c-o expresie pe care nu i-o cunoşteam. Dumnezeu spumega de mânie:

— Vărule, a plecat acum un an, că cică n-am condiţii ca la mă-sa. Am lăsat-o în pace, că dacă femeia vrea să plece şi n-o laşi, trebuie s-o legi. Când o femeie îţi zice că pleacă, pleacă la altă pulă, vărule. Te minte dacă spune altceva.