Pentru tatăl meu, Harve.

Uneori, eroii noștri nu scapă cu viață.

Grisha

Soldaţi în Armata a Doua

Maeștri ai Micii Ştiinţe

Corporalki

(Ordinul Viilor și Morţilor)

Sfâșie-Inimi

Vindecători

Etherealki

(Ordinul Invocatorilor)

Furtunoși

Inferni

Iscă-Valuri

Materialki

(Ordinul Fabrikatorilor)

Duraști

Alkemi

Înainte

Numele monstrului era Izumrud, viermele cel mare, și unii spuneau că el săpase tunelurile care brăzdau Ravka. Cu o poftă de nedomolit, mâncase noroi și pietriș, afundându-se tot mai adânc în pământ, căutând ceva care să-i potolească foamea, dar, în cele din urmă, ajunsese prea departe și se pierduse în beznă.

Nu era decât o poveste, dar oamenii din Catedrala Albă aveau grijă să nu se îndepărteze prea mult de galeriile din jurul cavernelor principale. În labirintul de tuneluri întunecate răsunau sunete ciudate, gemete și mormăieli inexplicabile. Tăcerea umedă și rece era întreruptă de șuierături care puteau să nu fie nimic sau puteau fi pricinuite de șerpuielile unui trup lung, care se furișa într-o galerie alăturată, în căutare de pradă. În astfel de momente, era ușor să crezi că Izumrud încă trăia ascuns pe undeva, așteptând să fie trezit de chemarea eroilor, visând la gustarea delicioasă pe care ar fi înfulecat-o dacă un copil ghinionist i-ar fi picat în gură. Un astfel de monstru nu moare, ci se odihnește.

În primele zile, când încă îi era permis să se apropie de fată, băiatul îi spusese această poveste și multe altele aflate de la cei adunați în Catedrala Albă. Se așeza lângă ea și o ajuta să mănânce, ascultându-i șuierul chinuit al plămânilor. I-a spus povestea râului pe care un Iscă-Valuri îl îmblânzise și îl învățase să se strecoare printre straturile de rocă, pentru a găsi o monedă magică. I-a povestit în șoaptă și despre bietul Pelyekin, care fusese blestemat să sape o mie de ani cu târnăcopul său magic, lăsând în urma lui caverne și galerii nesfârșite; era un om singuratic, care nu voia decât să-și treacă timpul cumva și care strânsese o grămadă de aur și nestemate pe care nu le-a cheltuit niciodată.

Apoi, într-o dimineață, vrând să ajungă la odaia fetei, băiatul a găsit drumul blocat de oameni înarmați. Și, pentru că n-a vrut să plece, a fost târât de acolo în lanțuri. Preotul i-a spus că supunerea avea să-l păstreze în viață, iar credința urma să-i aducă pacea.

Încuiată în celula ei, având drept tovarăși doar prelingerea picurată a apei din tavan și ticăitul timid al propriei inimi, copila știa că poveștile cu Izumrud erau adevărate. Fata fusese înghițită cu totul și devorată, iar în pântecele de alabastru al Catedralei Albe nu mai rămăsese decât sfânta.

În fiecare dimineață, când se trezea, sfânta își auzea numele cântat de mulțimi, iar armata ei creștea de la o zi la alta, rândurile fiindu-i îngroșate de oameni flămânzi și fără speranță, de soldați răniți și de copii care abia puteau ține pușca în mână. Preotul le spunea credincioșilor că, într-o bună zi, fata avea să le fie regină, iar ei îl credeau. Dar se minunau când vedeau anturajul zdrențăros și ciudat al acesteia: Furtunoasa cu limbă ascuțită și păr ca pana corbului, Ruinata cu cicatrici hidoase, mereu acoperită cu un șal de rugăciune negru, Savantul palid care se ținea deoparte, cu vraful lui de cărți și instrumente ciudate. Acestea erau jalnicele rămășițe ale Armatei a Doua — o companie nedemnă de o sfântă.

Puțini știau că fata era distrusă. Puterea, divină sau nu, ce-i fusese dată dispăruse — sau, cel puțin, fata nu mai putea ajunge la ea. Adepții sfintei erau ținuți la distanță, nu cumva să observe că ochii ei erau ca două adâncituri întunecate, că respirația i se transformase într-o gâfâială speriată și că mergea șovăielnic, cu pași mici, căci oasele îi deveniseră foarte fragile. Și tocmai în această copilă firavă își puneau ei toate speranțele.

La suprafață domnea un nou rege, cu armata lui de umbre, și cerea să-i fie predată Invocatoarea Soarelui. Se folosea când de amenințări, când de recompense, dar singurul răspuns pe care îl primea erau provocările unui tâlhar poreclit Prințul Aerului. Acesta ataca de-a lungul graniței de nord, bombardând liniile de aprovizionare, obligându-l pe Regele Umbrelor să transporte mărfuri și să călătorească prin Falie, unde nu se putea bizui decât pe noroc și pe Inferni pentru a ține volcrele la distanță. Unii spuneau că provocatorul era un anume prinț Lantsov. Alții, că era un rebel fjerdan, care nu voia să lupte alături de vrăjitor. Dar toată lumea era de acord că avea propriile lui puteri.

Sfânta zgâlțâia gratiile cuștii ei subterane. Acesta era războiul ei și voia să fie liberă, să poată lupta. Preotul refuza.

Dar preotul uitase că, înainte să devină Grisha și sfântă, fata fusese o stafie la Keramzin. Pe atunci, ea și băiatul păzeau secrete așa cum își păzea Pelyekin comorile. Știau cum să fie hoți și fantome, cum să-și ascundă puterea și adevăratele intenții. La fel ca profesorii de la moșia ducelui, preotul credea că o cunoaște pe fată și că știa de ce era în stare.

Se înșela.

Nu auzea limba secretă folosită de ea și de băiat și nici nu-i înțelegea dârzenia. Nu a recunoscut momentul în care fata a încetat să-și mai ducă slăbiciunea ca pe o povară și a început s-o poarte ca pe o mască.

Capitolul 1

Ca de obicei, m-am arătat mulțimii într-un balcon dăltuit în piatră, cu brațele desfăcute, tremurând în veșmintele mele ieftine, și m-am străduit să fac o impresie bună. Kefta mea era o cârpitură: petice din rochia pe care o purtam în noaptea când fugisem de la palat, cusute laolaltă cu bucăți din niște draperii stridente care, din câte mi s-a spus, fuseseră aduse de la un teatru defunct, aflat undeva lângă Sala. Era împodobită cu mărgele luate de la candelabrul din foaierul teatrului, iar broderiile de la manșete deja începuseră să se deșire. David și Genya făcuseră tot ce le stătuse în putință, dar sub pământ nu aveau la dispoziție prea multe mijloace.

De departe, rochia reușea să impresioneze, întrucât sclipea ca aurul în lumina ce părea să mi se reverse din palme, împrăștiind raze scânteietoare pe chipurile extaziate ale credincioșilor mei, care stăteau înghesuiți în fundul peșterii, la mare distanță de mine. Dar de aproape, era plină de petice și avea o strălucire falsă. La fel ca mine. Sfânta zdrențăroasă.

Vocea Aparatului bubuia în Catedrala Albă, iar mulți­mea se legăna cu mâinile ridicate și cu ochii închiși, asemenea unui câmp de maci — brațele lor păreau tulpini palide ce se unduiau în bătaia unui vânt imperceptibil. Executam o coregrafie bine pusă la punct, având grijă să mă mișc lent, astfel încât David și Inferniul ce-l întovărășea să-mi poată urmări gesturile din încăperea secretă săpată chiar deasupra balconului. Uram rugăciunile de dimineață, dar, după spusele preotului, aceste false etalări de putere erau o necesitate.

— E un dar pe care îl oferi slujitorilor tăi, Sankta Alina, spunea el. Le dai speranță.

În realitate, era o iluzie, o palidă umbră a luminii pe care o puteam invoca înainte. Strălucirea aurie era de fapt focul unui Inferni, reflectat într-o oglindă ponosită pe care David o făcuse din bucăți de sticlă. Oglinda semăna cu discurile pe care le folosiserăm în încercarea nereușită de a alunga hoarda Întunecatului în bătălia de la Os Alta — fuseserăm luați prin surprindere, iar puterea mea, ingeniozitatea lui David și îndemânarea lui Nikolai nu fuseseră suficiente pentru a împiedica măcelul. De atunci nu mai eram în stare să invoc nici măcar o rază de soare. Dar cea mai mare parte din oastea Aparatului nu văzuse ce putea face cu adevărat sfânta lor, așa că deocamdată această înșelătorie era suficientă.

Preotul și-a terminat predica. Acesta era semnalul. Inferniul și-a împrăștiat lumina strălucitoare, care se rotea și dansa în jurul meu. După câteva clipe, am coborât brațele și lumina s-a stins. Știam cine era de serviciu alături de David în ziua aceea. Am aruncat o privire încruntată spre încăperea secretă. Harshaw. Întotdeauna se lăsa dus de val. Trei Inferni reușiseră să scape cu viață din bătălia de la Micul Palat, dar unul murise câteva zile mai târziu din pricina rănilor. Dintre cei doi rămași, Harshaw era cel mai puternic și mai imprevizibil.

Am coborât de pe platformă, nerăbdătoare să mă îndepărtez de Aparat, dar mi s-au înmuiat picioarele și m-am împiedicat. Preotul m-a apucat de mână să nu cad.

— Ai grijă, Alina Starkov. Nu ești atentă la siguranța ta.

— Mulțumesc, am spus eu.

Voiam să mă smulg de lângă el, să scap de duhoarea de tămâie și de pământ reavăn pe care o împrăștia peste tot pe unde mergea.

— Azi nu te simți bine.

— N-am fost atentă.

Amândoi știam că era o minciună. E drept că eram mai puternică decât în ziua când ajunsesem la Catedrala Albă — oasele mi se refăcuseră și începusem să mănânc —, dar încă eram slăbită, chinuită de dureri și de o oboseală continuă.

— Atunci poate ar fi bine să-ți iei o zi de odihnă.

Am strâns din dinți. Încă o zi închisă în odaia mea. Mi-am stăpânit enervarea și am zâmbit ușor — știam ce voia să vadă.

— Mi-e atât de frig, am spus eu. Mi-ar face bine să stau o vreme în Ceainic.

Ceea ce, la drept vorbind, era adevărat. Ceainicul, adică bucătăria, era singurul loc din Catedrala Albă unde umezeala putea fi ținută la distanță. La acea oră a dimineții, acolo era aprins cel puțin un foc pentru micul dejun, iar în caverna mare și rotundă plutea miros de pâine proaspătă și de terci dulce, gătit de bucătari din mazărea uscată și din laptele pudră pe care ni le procurau aliații noștri de la suprafață și pe care le aduceau sub pământ pelerinii.

Am adăugat un tremur, să fiu mai convingătoare, dar singurul răspuns al preotului a fost un „hm“ nehotărât.

În clipa următoare, atenția mi-a fost atrasă de animația din peșteră — pelerini sosiți de curând. I-am studiat cu ochi de strateg. Unii aveau uniforme, deci erau dezertori din Armata Întâi, și toți erau tineri și sănătoși.

— Niciun veteran? am întrebat eu. Nicio văduvă?

— E un drum greu până aici, mi-a răspuns Aparatul. Mulți sunt prea bătrâni sau prea slăbiți să se deplaseze, așa că preferă să rămână în casele lor.

Greu de crezut. Pentru că, la suprafață, pelerinii veneau s-o întâmpine pe Invocatoarea Soarelui sprijinindu-se în cârje și bastoane, oricât de bătrâni sau de bolnavi ar fi fost. Chiar și când erau pe moarte, voiau s-o vadă măcar o dată înainte să plece pe lumea cealaltă. Am aruncat o privire precaută peste umăr și am zărit gărzile preoțești — bărboși bine înarmați — care stăteau de pază la capătul tunelului. Erau călugări și preoți erudiți, la fel ca Aparatul. În subteran, numai ei aveau voie să poarte arme, iar la suprafață, erau păzitorii intrărilor, cei care îi identificau pe spioni și pe necredincioși, oferindu-le adăpost doar celor considerați demni să facă parte din armata mea. În ultima vreme, numărul nou-veniților se împuținase, iar cei care ni se alăturau erau mai degrabă entuziaști decât pioși. Aparatul voia viitori soldați, nu doar guri de hrănit.

— Aș putea să mă duc la bătrâni și la bolnavi, am insistat eu, deși știam că argumentul era inutil și bănuiam ce avea să-mi spună. O sfântă ar trebui să stea în mijlocul poporului ei, nu să se ascundă ca un șobolan într-o galerie.

Aparatul a zâmbit. Era zâmbetul binevoitor și îngăduitor pe care pelerinii îl adorau, dar care pe mine mă scotea din minți.

— În vremuri de restriște, multe animale se ascund sub pământ, a spus el. După ce nebunii isprăvesc luptele, șobolanii sunt cei care iau în stăpânire câmpurile și orașele.

Și se ospătează cu morții, mi-am spus în sinea mea, scuturată de un fior. Ca și când mi-ar fi citit gândurile, Aparatul mi-a pus o mână pe umăr, degetele sale lungi și albe cuprinzându-mi brațul ca un păianjen de ceară. Dacă gestul lui voia să mă liniștească, n-a reușit.

— Răbdare, Alina Starkov. Ne vom ridica la momentul potrivit, nu înainte.

Răbdare. Aceasta era întotdeauna recomandarea lui. Mi-am stăpânit imboldul de a-mi atinge încheietura, locul gol unde ar fi trebuit să am oasele păsării de foc. Aveam solzii dragonului și coarnele cerbului, dar îmi lipsea ultimul dintre amplificatoarele lui Morozova. Am fi putut să-l avem până acum, dacă Aparatul ne-ar fi ajutat să găsim pasărea de foc sau dacă ne-ar fi dat voie să ne întoarcem la suprafață. Dar permisiunea lui avea un preț.

— Mi-e frig, am repetat eu, ascunzându-mi enervarea. Vreau să mă duc în Ceainic.

Preotul s-a încruntat:

— Nu vreau să te înghesui acolo cu fata aceea…

În spatele nostru, gărzile au început să mormăie și mi-a ajuns la urechi un cuvânt. Razrusha’ya. Am dat la o parte mâna Aparatului și am pornit spre ei. Gărzile preoțești au luat poziție de drepți. La fel ca preoții, erau îmbrăcați în maro și purtau broșe de aur în formă de rază de soare, simbolul care apărea și pe straiele Aparatului. Simbolul meu. Dar nu se uitau niciodată la mine, nu vorbeau niciodată cu mine sau cu ceilalți refugiați Grisha. În schimb, stăteau în tăcere la ușile încăperilor și mă urmăreau peste tot, ca niște fantome bărboase, cu pușca pe umăr.

— Porecla asta e interzisă, am spus eu, dar ei se uitau drept în față, de parcă aș fi fost invizibilă. O cheamă Genya Safin și, fără ea, aș fi fost în continuare prizoniera Întunecatului.

Nicio reacție. Însă am văzut că se încordează doar la auzul numelui ei. Bărbați în toată firea înarmați cu puști, temându-se de o fată cu cicatrici. Niște neghiobi superstițioși.

— Pace, Sankta Alina, a spus Aparatul, apucându-mă de umăr și conducându-mă prin galerie până la camera lui de audiențe.

Tavanul de piatră, cu vene de argint, era sculptat în formă de trandafir, iar pe pereți erau pictați sfinți cu nimburi aurii. Era probabil mâna Fabrikatorilor, căci niciun pigment obișnuit n-ar fi rezistat în aerul rece și umed din Catedrala Albă. S-a așezat pe un scaun scund de lemn, făcându-mi semn să iau și eu loc. Am încercat să-mi ascund ușurarea când m-am așezat — mă epuiza până și statul prea mult în picioare.

S-a uitat la mine, cercetându-mi pielea pământie și cearcănele întunecate.

— Sunt sigur că Genya ar putea face mai mult pentru tine.

Trecuseră peste două luni de la bătălia cu Întunecatul și încă nu mă refăcusem complet. Pomeții îmi ieșeau prin obraji, iar părul alb mi se subțiase atât de mult, încât îmi plutea în jurul capului ca niște pânze de păianjen. În cele din urmă îl convinsesem pe Aparat s-o lase pe Genya să se îngrijească de mine în bucătărie, promițându-i că m-ar putea ajuta să arăt mai bine. Fusese primul meu contact cu ceilalți Grisha după câteva săptămâni. Și mă bucurasem de fiecare clipă petrecută cu ei, încercând să aflu cât mai multe noutăți.

— Face tot ce-i stă în putință, am spus eu.

Preotul a oftat:

— Înseamnă că trebuie să avem răbdare cu toții. O să te vindeci în cele din urmă. Prin credință și rugăciuni.

M-a cuprins un val de furie. Știa foarte bine că singurul lucru care mă putea vindeca era să-mi folosesc puterea, dar, ca să pot face asta, trebuia să ies de sub pământ.

— Dacă m-ai lăsa să merg la suprafață…

— Ești prea importantă pentru noi, Sankta Alina, iar riscul e mult prea mare. Tu nu te îngrijești de siguranța ta, așa că trebuie să mă îngrijesc eu, a spus el, ridicând din umeri în chip de scuză.

N-am spus nimic. Jucam acest joc de când fusesem adusă acolo. Aparatul făcuse multe pentru mine. Fără el, niciun Grisha n-ar fi scăpat din bătălia cu monștrii Întunecatului. În plus, ne adăpostise pe toți sub pământ. Dar, cu fiecare zi, Catedrala Albă semăna mai mult cu o închisoare decât cu o ascunzătoare.

Preotul și-a împreunat palmele:

— Au trecut câteva luni și tot n-ai încredere în mine.

— Bineînțeles că am încredere în tine, am mințit eu.

— Și totuși, nu mă lași să te ajut. Dacă am avea pasărea de foc, totul s-ar putea schimba.

— David studiază în continuare jurnalele lui Morozova. Sunt sigură că răspunsul se află acolo.

Aparatul m-a țintuit cu ochii lui negri și sticloși. Bănuia că știam unde se află pasărea de foc — al treilea amplificator al lui Morozova, cheia care putea dezlănțui singura putere capabilă să-l înfrângă pe Întunecatul și să distrugă Falia. Și avea dreptate. Sau, cel puțin, speram să aibă. Singurul indiciu despre locul unde am fi putut s-o găsim era îngropat în puținele mele amintiri din copilărie — nădăjduiam ca ruinele prăfuite din valea Dva Stolba să fie mai mult decât păreau. Dar, fie că aveam dreptate, fie că nu, voiam să păstrez numai pentru mine acest indiciu. Eram izolată sub pământ, aproape complet lipsită de puteri și spionată în permanență de gărzile preoțești, așa că nu aveam de gând să-i dezvălui singurul meu atu.

— Nu vreau decât să-ți fie bine, Alina Starkov. Ție și prietenilor tăi. Ți-au rămas atât de puțini. Dacă ar păți ceva…

— Pe ei să-i lași în pace! am zis eu printre dinți, uitând să fiu blândă și mieroasă.

Aparatul m-a fixat cu o privire vicleană:

— Ce vreau să spun este că în subteran se mai întâmplă accidente. Și știu că fiecare pierdere te-ar afecta profund, iar tu ești atât de slăbită.

Când a rostit ultimul cuvânt, buzele i s-au arcuit într-un zâmbet, dezvelindu-i gingiile negre, ca de lup.

Iarăși m-a cuprins un val de furie. Din prima zi când ajunseserăm în Catedrala Albă, amenințările plutiseră mereu în aer, sufocându-mă cu apăsarea constantă a fricii. Aparatul nu rata nicio ocazie să-mi aducă aminte că eram vulnerabilă. Aproape fără să-mi dau seama, mi-am crispat degetele în mânecile veșmântului, iar pe pereți au apărut fâșii de umbră.

Aparatul s-a dat în spate, iar eu m-am încruntat, prefăcându-mă nedumerită.

— Ce s-a întâmplat? l-am întrebat.

Și-a dres glasul, aruncând o privire în jur.

— Nu… nu-i nimic, s-a bâlbâit el.

Apoi am alungat umbrele. Pentru reacția lui merita să îndur amețeala care mă cuprindea de fiecare dată când foloseam acest șiretlic. Fiindcă nu era decât un șiretlic. Puteam face umbrele să se înalțe și să șerpuiască, dar nimic mai mult. Era un trist ecou al puterii Întunecatului, o rămășiță a confruntării care aproape ne omorâse pe amândoi. O descoperisem întâmplător, când încercasem să invoc lumina. Și mă străduisem să amplific această nouă putere, s-o transform într-o armă cu care să pot lupta, dar nu avusesem niciun succes. Umbrele mi se păreau o pedeapsă, fantome ale unei puteri mai mari, care nu făceau decât să mă batjocorească — eram doar sfânta simulărilor și oglinzilor.

Aparatul s-a ridicat în picioare, încercând să-și recapete siguranța de sine.

— Ai să te duci în arhive, a spus el hotărât. Studiul în singurătate și meditația or să te ajute să te liniștești.

Mi-am înăbușit un oftat. Era o adevărată pedeapsă să stau ore în șir aplecată asupra textelor religioase vechi, căutând în van indicii despre Morozova. Unde mai pui că arhivele erau umede, murdare și pline de gărzi preoțești.

— Te conduc eu, a adăugat Aparatul.

Și mai bine.

— Și Ceainicul? am întrebat eu, încercând să-mi ascund disperarea.

— Mai târziu. Razru… Genya poate să aștepte, a spus el, luând-o din loc, iar eu am pornit în urma lui. Și nu-i nevoie să te duci în Ceainic. Ai putea să te întâlnești cu ea aici. Să aveți un pic de intimitate.

M-am uitat la gărzile care se țineau după noi. Intimitate… Aiurea! Iar ideea de a nu mai merge la bucătărie mă întrista. Poate că în ziua aceea hornul principal avea să stea deschis mai mult de câteva secunde. Slabe șanse, dar era singura mea speranță.

— Prefer Ceainicul, am spus eu. E cald acolo.

Apoi am zâmbit umil și, cu buza tremurându-mi ușor, am adăugat:

— Acolo mă simt ca acasă.

Preotului i-a plăcut imaginea unei fete ascultătoare, ghemuită lângă o sobă, cu marginea veșmântului în cenușă. Încă o iluzie, încă un capitol din cartea lui cu sfinți.

— Bine, a răspuns el în cele din urmă.

Era cale lungă de la balcon la arhive. Catedrala Albă își luase numele de la pereții de alabastru și de la caverna uriașă în care oficiam slujbele dimineața și seara. Dar ascunzătoarea noastră era, de fapt, o vastă rețea de galerii și grote, un adevărat oraș subteran. Pe care îl uram din tot sufletul, cu tot ce adăpostea el: umezeala care se prelingea pe pereți, picurând din tavane și acoperindu-mi pielea cu broboane reci. Frigul de care nu puteam scăpa în niciun fel. Ciupercile otrăvitoare și florile de noapte care creșteau în crăpături. Felul în care marcam trecerea timpului: slujbele de dimineață, rugăciunile de după-amiază, slujbele de seară, zilele sfinților, zilele de post și zilele de dezlegare. Dar cel mai mult uram sentimentul că eram un mic șobolan, spălăcit și cu ochi roșii, care râcâia cu ghearele sale roz și neputincioase pereții labirintului în care era închis.

Aparatul m-a condus prin grotele de la nord de caverna principală, în care se antrenau Soldat Sol. Când treceam pe lângă ei, oamenii se lipeau de pereți sau întindeau mâna să-mi atingă manșetele aurii. Mergeam cu pas demn și domol — altfel nici nu puteam, căci, dacă iuțeam pasul, începeam să gâfâi. Enoriașii Aparatului știau că eram bolnavă și se rugau pentru sănătatea mea, dar preotul se temea că i-ar fi cuprins spaima dacă ar fi descoperit cât de fragilă — și umană — eram de fapt.

Când ajunseserăm în Catedrala Albă, Soldat Sol deja își începuseră pregătirea. Aceștia erau războinicii sacri ai Aparatului, soldații soarelui, care aveau simbolul meu tatuat pe brațe și pe fețe. Cei mai mulți erau dezertori din Armata Întâi, dar unii dintre ei erau pur și simplu tineri îndârjiți, gata să-și dea viața pentru mine. Mă ajutaseră să scap din Micul Palat și suferiseră pierderi foarte mari — sacri sau nu, soldații soarelui nu puteau ține piept hoardelor de nichevo’ya. Dar în armata Întunecatului nu erau doar nimicnici, ci și soldați și Grisha, așa că Soldat Sol continuau să se antreneze.

Însă acum exersau fără arme adevărate, doar cu săbii boante și puști încărcate cu bile de ceară. Soldat Sol erau un alt fel de pelerini, aduși în slujba Invocatoarei Soarelui de promisiunea schimbării, mulți dintre ei fiind tineri și având rețineri față de Aparat și față de practicile învechite ale Bisericii. De când ajunsesem eu în subteran, Aparatul îi ținuse mult mai din scurt. Avea nevoie de acești soldați, dar nu avea încredere totală în ei. Cunoșteam bine sentimentul.

De-a lungul pereților erau înșirate gărzile preoțești, care îi supravegheau îndeaproape, gloanțele bărboșilor fiind adevărate, la fel ca săbiile care le atârnau la brâu.

Când am intrat în zona de antrenament, am văzut un grup care se strânsese să-l urmărească pe Mal antrenându-se cu Stigg, unul dintre cei doi Inferni care scăpaseră cu viață. Era un blond cu gâtul gros și fără niciun haz — fjerdan până în măduva oaselor.

Mal s-a ferit de un arc de foc, dar al doilea i-a aprins cămașa. Privitorii au rămas cu gura căscată. Deși am crezut că se va retrage, în clipa următoare Mal l-a atacat pe Stigg: s-a aplecat și s-a rostogolit pe podea, stingându-și flăcările de pe spate, apoi i-a secerat picioarele cu o lovitură. Cât ai clipi, l-a țintuit pe fjerdan cu fața în jos și i-a imobilizat mâinile, nu care cumva să-l atace din nou.

Soldații soarelui au izbucnit în aplauze și fluierături pline de admirație.

Zoya și-a dat părul negru și lucios peste umăr:

— Bravo, Stigg! Acuma ești frăgezit și numai bun de pus în proțap!

Mal a redus-o la tăcere cu o privire, apoi i-a spus Inferniului.

— Distrage, dezarmează, imobilizează. Secretul e să nu intri în panică.

S-a ridicat în picioare și i-a întins mâna:

— Te simți bine?

Inferniul s-a încruntat cu o mină enervată, dar a încuviințat din cap și s-a dus să se antreneze cu un alt soldat — o tânără frumoasă.

— Haide, Stigg, i-a spus ea cu un zâmbet larg. N-o să te șifonez prea tare.

Chipul fetei era familiar, de mi-a luat câteva clipe să-mi dau seama cine era — Ruby. Mal și cu mine ne antrenaserăm cu ea la Poliznaya. Fusese în regimentul nostru. Mi-o aminteam ca pe una dintre acele fete vesele, cochete și pline de viață, care mă făceau să mă simt stânjenită și deznădăjduită în pielea mea. Avea și acum același zâmbet cordial și aceeași coadă lungă și blondă. Dar, chiar și de la depărtare, am recunoscut în ea vigilența și suspiciunea pe care le pricinuiește războiul. Pe partea dreaptă a feței avea tatuat un soare negru. Ce ciudat că o fată, care cândva stătuse în fața mea în sala de mese a cazărmii, credea acum că eram o sfântă.

Se întâmpla foarte rar ca Aparatul sau gărzile lui să mă conducă la arhive pe acest traseu. Oare ce era diferit în ziua aceea? Mă adusese acolo să văd cu ochii mei rămășițele armatei mele și să-mi amintesc de prețul plătit pentru greșelile comise? Să-mi arate cât de puțini aliați îmi mai rămăseseră?

L-am urmărit pe Mal punându-i pe soldații soarelui să lupte cu câte un Grisha. Singurii Furtunoși care rămăseseră erau Zoya, Nadia și Adrik, fratele ei. Alături de Stigg și Harshaw, aceștia erau singurii mei Etherealki. Dar Harshaw nu era de văzut pe nicăieri. Probabil se vârâse la loc în pat după ce invocase flăcări pentru rugăciunile de dimineață.

Cât despre Corporalki, singurii Sfâșie-Inimi din zona de antrenament erau Tamar și uriașul ei frate geamăn, Tolya. Le datoram viața, însă era o datorie care nu-mi plăcea. Erau apropiați de Aparat, aveau sarcina de a-i instrui pe Soldat Sol și, la Micul Palat, mă mințiseră timp de câteva luni. Nu știam ce să cred despre ei. Încrederea era un lux pe care nu mi-l puteam permite.

Ceilalți soldați trebuiau să aștepte până le venea rândul să lupte — pur și simplu erau prea puțini Grisha. Genya și David se țineau deoparte, pentru că nu se dădeau în vânt după bătăi. Maxim era un Vindecător și prefera să-și practice meșteșugul la infirmerie, deși puțini dintre enoriașii Aparatului aveau suficientă încredere în Grisha încât să profite de serviciile lor. Sergei era un Sfâșie-Inimi puternic, dar mi se spusese că încă era prea tulburat și n-ar fi fost tocmai sigur să stea în preajma soldaților. Când Întunecatul își lansase atacul-surpriză, Sergei fusese prins în toiul luptei și-și văzuse iubita spintecată de monștri. Celălalt Sfâșie-Inimi, care reușise să scape din Micul Palat, fusese și el sfârtecat de nichevo’ya în drum spre capelă.

Din cauza ta, a șoptit o voce din capul meu. Pentru că n-ai reușit să-i aperi.

Gândurile negre mi-au fost întrerupte de vocea Aparatului:

— Băiatul își depășește atribuțiile.

I-am urmărit privirea și l-am văzut pe Mal plimbându-se printre soldați, vorbindu-le și corectându-i.

— Îi ajută, am spus eu.

— Le dă ordine, a răspuns el. Oretsev! l-a strigat preotul, făcându-i semn să se apropie.

M-am încordat, urmărindu-l cu privirea pe Mal. Nu-l mai văzusem aproape deloc de când îi fusese interzis să mai vină în camera mea. În afară de rarele întâlniri cu Genya, Aparatul mă ținea izolată de potențialii aliați.

Mal arăta altfel. Purta aceleași haine țărănești care îi serviseră drept uniformă la Micul Palat, însă era mai palid și mai slab din pricina timpului petrecut în subteran. Cicatricea de pe maxilar era puternic reliefată.

S-a oprit în fața noastră și a făcut o plecăciune. Nu ni se mai dăduse voie să stăm atât de aproape de câteva luni.

— Nu tu ești căpitanul aici, a spus Aparatul. Tolya și Tamar îți sunt superiori în rang.

— Așa e, a încuviințat Mal din cap.

— Atunci de ce conduci tu antrenamentele?

— Nu conduc nimic, a răspuns el. Am ceva de predat, iar ei au ceva de învățat.

Adevărat, mi-am spus cu amărăciune în sinea mea. Mal devenise expert în lupta cu Grisha. Mi-am amintit noaptea când l-am văzut în sala de antrenamente a Micul Palat, învinețit și însângerat, stând în picioare lângă Furtunosul doborât, cu un aer disprețuitor și provocator. O altă amintire pe care aș fi preferat să n-o am.

— De ce n-au fost însemnați cu tatuaje acei recruți? a întrebat Aparatul, făcând semn spre un grup care se antrena cu săbii de lemn lângă peretele îndepărtat al cavernei — niciunul nu avea mai mult de doisprezece ani.

— Pentru că sunt copii, i-a răspuns Mal pe un ton glacial.

— E alegerea lor. Le refuzi șansa de a-și dovedi loialitatea față de cauza noastră?

— Le refuz regretul.

— Nimeni nu are această putere.

Un mușchi s-a încordat pe maxilarul lui Mal:

— Dacă pierdem, tatuajele astea or să-i dea în vileag că sunt soldați ai soarelui. Ar fi ca și când i-am trimite în fața plutonului de execuție.

— De aceea nu ai niciun însemn pe chip? Atât de puțin crezi în victoria noastră?

Mal s-a uitat la mine, apoi din nou la Aparat.

— Îmi păstrez credința în sfinți, a răspuns el calm. Nu în oamenii care trimit copii la moarte.

Preotul a mijit ochii.

— Mal are dreptate, am intervenit eu. Să-i lăsăm neînsemnați.

Aparatul m-a scrutat cu ochii lui negri și opaci.

— Te rog, am spus eu blând. Ia-o ca o favoare pentru mine.

Știam cât de mult îi plăcea când vorbeam așa — cu voce caldă și blajină, ca de cântec de leagăn.

— Ce inimă sensibilă, a spus el, plescăind din limbă.

Dar mi-am dat seama că era mulțumit. Cu toate că mă opusesem dorinței lui, aceasta era sfânta pe care o voia el: o mamă iubitoare, o alinare pentru popor. Mi-am adâncit unghiile în palme.

— Aceea e Ruby, nu-i așa? am întrebat eu, dornică să schimb subiectul și să distrag atenția Aparatului.

— A ajuns aici acum câteva săptămâni, a răspuns Mal. E bine pregătită, a venit din infanterie.

Fără să vreau, am simțit o undă de invidie.

— Stigg nu pare încântat de ea, am observat eu, întorcând capul spre locul unde Inferniul se răzbuna pe Ruby pentru înfrângerea suferită.

Fata se străduia din răsputeri să-i țină piept, dar se vedea limpede că Stigg era mai vânjos.

— Nu-i place să fie bătut, a spus Mal.

— Și nici măcar nu te-ai omorât cu firea.

— Nu, a recunoscut el. Dar asta e o problemă.

— De ce, mă rog? a întrebat Aparatul.

Mal mi-a aruncat o scurtă privire.

— Înveți mai mult din înfrângeri, a ridicat el din umeri. Bine că e și Tolya cu noi, să-mi facă fundul arșice.

— Ai grijă cum vorbești, a pufnit preotul.

Dar Mal nu l-a luat în seamă, ci a dus brusc două degete la gură și a fluierat scurt:

— Ruby, te lași descoperită!

Prea târziu. Coada deja îi luase foc. Un soldat tânăr a dat fuga la ea cu o găleată cu apă și i-a turnat-o în cap.

M-am crispat:

— Încearcă să nu-i faci prea crocanți, totuși.

— Moi soverenyi, s-a înclinat Mal, apoi s-a întors în fugă la soldați.

Titlul acela. L-a rostit fără niciun pic din ranchiuna pe care o simțeam în glasul lui când eram la Os Alta, dar tot m-am simțit ca și când aș fi încasat un pumn în stomac.

— N-ar trebui să ți se adreseze așa, s-a plâns Aparatul.

— De ce nu?

— Era titlul Întunecatului și nu e potrivit pentru o sfântă.

— Atunci cum să-mi spună?

— N-ar trebui să ți se adreseze deloc în mod direct.

Am oftat:

— Data viitoare când vrea să-mi spună ceva, îl pun să-mi trimită o scrisoare.

Aparatul și-a țuguiat buzele:

— Astăzi ești cam agitată. Cred că o oră suplimentară în singurătatea arhivelor îți va prinde bine.

Avea un ton mustrător, de parcă aș fi fost un copil capricios care și-a depășit ora de culcare. Mi-am amintit de promisiunea Ceainicului și m-am străduit să zâmbesc:

— Sunt sigură că ai dreptate.

Distrage, dezarmează, imobilizează.

După ce am pornit spre galeria care ducea la arhive, am aruncat o privire peste umăr. Zoya trântise un soldat pe spate și îl răsucea ca pe o țestoasă, mâna ei desenând alene cercuri în aer. Ruby îi vorbea lui Mal cu un zâmbet larg și cu o mină entuziastă. Dar Mal se uita la mine. În lumina fantomatică a cavernei, ochii lui adânci aveau o strălucire albastră, ce amintea de culoarea din mijlocul unei flăcări.

Am întors capul și l-am urmat pe Aparat, iuțind pasul și încercând să-mi domolesc șuierul plămânilor. M-am gândit la zâmbetul lui Ruby și la coada ei pârlită. O fată drăguță. O fată normală. Exact ce-i trebuia lui Mal. Dacă nu-și făcuse încă o nouă iubită, sigur avea să-și găsească una în curând. Și într-o bună zi aveam să fiu suficient de înțelegătoare cât să-i urez să fie fericit. Dar ziua aceea încă nu sosise.

Ne-am întâlnit cu David, care mergea și el la arhive. Ca de obicei, avea un aspect neîngrijit — păr vâlvoi și manșete pătate de cerneală. Într-o mână ținea un pahar cu ceai fierbinte, iar în buzunar avea o felie de pâine prăjită.

Privirea lui David a trecut rapid de la Aparat la gărzile preoțești.

— Te duci să mai faci niște alifie? l-a întrebat preotul, cu un zâmbet fin.

Se referea la alifia pe care David o născocise pentru Genya. Împreună cu eforturile ei, acest preparat o ajutase să-și vindece cele mai urâte cicatrici, deși rănile pricinuite de nichevo’ya nu se vindecau complet niciodată.

— Sankta Alina a venit să-și petreacă dimineața în studiu, a continuat Aparatul pe un ton solemn.

David a tresărit ușor, ca și când ar fi vrut să ridice din umeri.

— Dar mai târziu te duci la Ceainic, nu? m-a întrebat el, aplecându-se pe sub arcada care ducea în arhive.

— În două ore îți trimit gărzi să te conducă la Genya Safin, mi-a spus Aparatul. O să te aștepte. Și să-și facă treaba mai serios, a adăugat el, uitându-se la fața mea slăbită.

Apoi a făcut o plecăciune adâncă și a dispărut în galerie. M-am uitat în jur și am oftat prelung și abătut. Arhivele ar fi trebuit să fie un loc plăcut pentru mine, o atmosferă plină de miros de cerneală pe hârtie și de scârțâitul discret al penelor de scris. Dar acesta era bârlogul gărzilor preoțești — un labirint slab luminat, alcătuit din arcade și coloane sculptate în piatră albă. Singura dată când l-am văzut pe David la un pas de a-și pierde cumpătul a fost în ziua când a văzut pentru prima oară aceste mici nișe boltite — unele prăbușite —, toate pline cu manuscrise și cărți rare, cu paginile înnegrite de mucegai și cotoarele umflate de umezeală. Grotele care le adăposteau erau atât de umede, încât pe podele se formau băltoace.

— Nu se poate… nu se poate să fi păstrat aici jurnalele lui Morozova! țipase el. Locul ăsta e o mocirlă.

Acum, David își petrecea zilele și cele mai multe nopți în arhive, cercetând scrierile lui Morozova, notându-și teorii și făcând schițe într-un carnet. Asemenea celor mai mulți Grisha, crezuse și el că jurnalele lui Morozova fuseseră distruse după crearea Faliei. Dar Întunecatul n-ar fi acceptat niciodată să se piardă o asemenea cunoaștere. Ascunsese jurnalele și, cu toate că nu reușisem să obțin un răspuns clar de la Aparat, bănuiam că preotul le descoperise cumva în Micul Palat, apoi le furase când Întunecatul fusese nevoit să fugă din Ravka.

M-am trântit pe un taburet, față în față cu David. Fabrikatorul adusese un scaun și o masă în cea mai uscată dintre grote, iar pe unul dintre rafturi păstra ulei pentru lămpi, precum și ierburile și emolientele pe care le folosea ca să prepare alifia pentru Genya. De obicei stătea aplecat deasupra vreunei formule sau meșterea câte ceva, fără să ridice privirea cu orele, dar în ziua aceea părea că nu-și găsește locul, făcându-și de lucru cu cernelurile și jucându-se cu ceasul de buzunar pe care îl așezase pe masă.

Răsfoiam nepăsătoare unul dintre jurnalele lui Morozova, pe care ajunsesem să le detest — erau inutile, confuze și, cel mai important, incomplete. În ele își notase ipotezele despre amplificatoare, povestea cum urmărise cerbul și cum călătorise doi ani pe o balenieră în căutarea biciului mărilor, apoi își expunea teoriile despre pasărea de foc, după care… nimic. Fie lipseau câteva jurnale, fie Morozova își lăsase lucrarea neterminată.

Perspectiva de a găsi și de a folosi pasărea de foc îmi dădea fiori. Dar dacă, de fapt, nu exista și ar fi trebuit să-l înfrunt din nou fără ea pe Întunecatul? Era un gând prea înfricoșător, așa că pur și simplu îl alungam.

Dădeam paginile în silă. Singurul mod prin care puteam măsura timpul era ceasul lui David. Nu știam unde îl găsise, cum îl făcuse să meargă sau dacă ora la care îl fixase avea vreo legătură cu timpul de la suprafață, dar mă uitam încruntată la cadranul lui și îmi doream ca minutele să treacă mai repede.

Gărzile preoțești veneau și plecau întruna — ba ne supravegheau, ba stăteau aplecate deasupra cărților. În principiu, treaba lor era să studieze textele sfinte și să împodobească manuscrisele cu miniaturi, dar mă îndoiam că în asta consta grosul muncii lor. Rețeaua de spioni a Aparatului acoperea întreaga Ravkă, iar gărzile preoțești considerau că e de datoria lor să o mențină funcțională, descifrând mesaje criptate, strângând informații, construind cultul unei noi sfinte. Îi comparam deseori cu armata mea de soldați ai soarelui, dintre care cei mai mulți erau tineri și analfabeți, excluși de la vechile mistere păstrate de gărzi.

După o vreme, n-am mai suportat aiurelile lui Morozova și m-am răsucit pe scaun, încercând să-mi dez­morțesc spatele. Apoi am luat o carte care conținea mai ales dispute pe marginea rugăciunilor, dar și o versiune a martiriului lui Sankt Ilya.

În această versiune, Ilya era un zidar, iar băiatul vecinului era strivit de un cal — ceva nou, pentru că, de obicei, băiatul era despicat de lama unui plug. Însă povestea se termina la fel ca toate celelalte: Ilya îl readucea pe băiat la viață, iar drept răsplată, sătenii îl aruncau în râu, legat cu lanțuri de fier. Unele versiuni susțineau că trupul său neînsuflețit nu se scufundase, ci plutise până la mare, altele, că apăruse câteva zile mai târziu pe un banc de nisip, câțiva kilometri mai încolo, perfect conservat și mirosind a flori. Știam toate poveștile, dar niciuna nu spunea nimic despre pasărea de foc, nici că Dva Stolba ar fi fost locul în care trebuia să ne începem căutările.

Așa că toate speranțele se aflau într-o ilustrație veche: Sankt Ilya în lanțuri, înconjurat de cerb, biciul mărilor și pasărea de foc. În spatele lui se zăreau niște munți, un drum și un arc de piatră. Arcul se prăbușise de mult, dar credeam că ruinele lui se găseau în Dva Stolba, nu departe de așezările în care ne născuserăm Mal și cu mine. Cel puțin asta credeam în zilele mele bune. Dar în ziua aceea nu mai eram atât de sigură că Ilya Morozova și Sankt Ilya erau una și aceeași persoană. Nu mă mai puteam uita pe exemplarele din Istorii Sankt’ya, care zăceau mucegăite într-un colț, făcându-mă să mă gândesc mai degrabă la cărți pentru copii demodate decât la prevestirea unui destin măreț.

David și-a luat ceasul, l-a pus la loc, a întins iarăși mâna după el, a dărâmat o călimară și a ridicat-o cu degete tremurătoare.

— Ce-i cu tine azi? l-am întrebat eu.

— Nimic, a spus el tăios.

Am clipit.

— Îți sângerează buza.

Fabrikatorul s-a șters cu palma, iar sângele a țâșnit din nou. Probabil își mușcase buza. Tare.

— David…

Dar și-a izbit degetele de masă, iar eu aproape că am sărit de pe scaun. În spatele meu au apărut două gărzi. Prompte și înfiorătoare, ca de obicei.

— Poftim, a spus Fabrikatorul, întinzându-mi o cutiuță.

Înainte să pot pune mâna pe ea, a înhățat-o una dintre gărzi.

— Ce faci? am zis eu cu furie.

Dar știam cum mergeau lucrurile. Nu puteam schimba niciun lucru cu alți Grisha fără să fie inspectat cu grijă de ei. Pentru siguranța mea, desigur.

Garda nu m-a luat în seamă. Și-a plimbat degetele pe capacul și pe fundul cutiei, a deschis-o, a mirosit conținutul, a examinat interiorul capacului, apoi l-a pus la loc și mi-a întins cutia fără să scoată niciun cuvânt.

— Mulțumesc, am spus eu nervoasă, luând-o din mâna lui. Și mulțumesc David.

Fabrikatorul deja se aplecase din nou deasupra carnetului său, părând absorbit de studiu. Dar strângea stiloul atât de tare, încât părea gata să-l rupă.

Genya mă aștepta în Ceainic — caverna încăpătoare, aproape perfect rotundă, unde se pregătea mâncarea pentru toată Catedrala Albă. Pereții ei curbați erau presărați cu șemineuri de piatră care aminteau de trecutul Ravkăi, dar care, după cum le plăcea bucătarilor să se plângă, nu erau la fel de bune precum mașinile de gătit sau cuptoarele de teracotă de la suprafață. Frigările uriașe fuseseră concepute pentru vânat mare, dar bucătarii noștri nu primeau decât rareori carne proaspătă. Așa că ne găteau porc în saramură, tocane de rădăcinoase și o pâine ciudată, făcută din făină grunjoasă și cenușie, care avea un gust vag de vișină.

Bucătarii aproape că se obișnuiseră cu Genya sau cel puțin nu se mai crispau și nu mai începeau să se roage când o vedeau. Am găsit-o încălzindu-se lângă un șemineu de pe peretele îndepărtat al Ceainicului. Acela devenise locul nostru și, în fiecare zi, bucătarii lăsau acolo pentru noi un castron cu terci sau supă. Când ne-am apropiat, Genya și-a dat șalul jos, iar gărzile mele înarmate au rămas pe loc. Genya a dat peste cap ochiul teafăr și a șuierat ca o pisică. Gărzile preoțești s-au retras, rămânând lângă intrare.

— Am exagerat? a întrebat ea.

— Nu, a fost suficient, am răspuns eu, minunându-mă de cât de mult se schimbase.

Era semn bun că putea să râdă de felul cum reac­ționau bădăranii aceia la vederea ei. Deși alifia concepută de David îi fusese de ajutor, eram foarte sigură că meritul era în primul rând al lui Tamar.

Primele săptămâni după ce ajunseserăm la Catedrala Albă, Genya refuzase să iasă din camera ei. Pur și simplu zăcea în întuneric, fără să facă nicio mișcare. Sub atenta supraveghere a gărzilor, vorbisem cu ea, încercasem s-o fac să râdă și s-o momesc afară. Dar nu reușisem. În cele din urmă, Tamar a fost cea care a convins-o să iasă din cameră, cerându-i ca măcar să învețe să se apere.

— De ce îți pasă de mine? o întrebase Genya odată, trăgându-și pătura peste cap.

— Nu-mi pasă. Dar, dacă nu poți lupta, ești vulnerabilă.

— Nu mă interesează dacă sunt rănită.

— Pe mine mă interesează, am protestat eu.

— Alina trebuie să-și apere propria piele, i-a explicat Tamar. Nu poate să aibă grijă de tine.

— Nu i-am cerut niciodată asta.

— N-ar fi frumos dacă am primi numai lucrurile pe care le cerem? a ripostat Tamar.

Apoi a îmboldit-o, a zeflemisit-o și a tot hărțuit-o până când, în cele din urmă, Genya a dat așternutul la o parte și a acceptat să ia o singură lecție de luptă — în particular, departe de ceilalți, doar sub privirile gărzilor preoțești.

— Am s-o pun la pământ, mi-a zis ea mormăind.

Probabil scepticismul meu a fost evident, pentru că și-a suflat o șuviță de pe fruntea plină de cicatrici și a adăugat:

— Bine, atunci o să aștept să adoarmă și o să-i fac nasul ca de porc.

Dar s-a dus la prima lecție, apoi la următoarea, dar n-am auzit ca Tamar să se fi trezit cu nas de porc sau cu pleoapele lipite.

Genya stătea în continuare cu fața acoperită și-și petrecea mare parte din timp în camera ei, dar nu mai mergea adusă de spate și nu se mai ferea de oameni prin galerii. Purta un petic peste ochi pe care și-l făcuse din căptușeala de mătase neagră a unei haine vechi, iar părul îi era vizibil mai roșcat. Dacă își folosise puterea ca să-și schimbe culoarea părului, poate că-și recăpătase o parte din vanitate, ceea ce era un nou progres.

— Să începem, a spus ea.

Genya s-a întors cu fața spre foc, apoi și-a ridicat șalul pe cap, depărtându-i marginile zdrențuite pentru a crea un paravan care să ne ferească de privirile indiscrete. Prima oară când încercaserăm asta, gărzile veniseră lângă noi în câteva secunde. Dar, văzând că ung cu alifie cicatricile Genyei, s-au retras. Gărzile preoțești considerau că rănile pe care i le pricinuiseră nichevo’ya erau un fel de pedeapsă divină. Dar nu-mi dădeam seama pentru ce anume. Dacă nelegiuirea ei era că îl susținuse pe Întunecatul, atunci cei mai mulți dintre noi ne făcuserăm vinovați de asta la un moment dat. Și ce ar fi spus gărzile despre mușcătura de pe umărul meu? Sau despre fâșiile de umbră pe care le puteam invoca?

Am luat cutia din buzunar și am început să-i ung rănile. Avea un miros pătrunzător de ierburi, care îmi făcea ochii să lăcrimeze.

— Abia acum îmi dau seama cât de greu e să stai nemiș­cată atâta timp, s-a plâns ea.

— Nu stai nemișcată, te foiești întruna.

— Mă mănâncă.

— Ce-ai zice dacă te-aș înțepa cu un cui? Ai uita de mâncărime?

— Spune-mi când termini, făptură îngrozitoare ce ești.

Apoi s-a uitat cu atenție la mâinile mele și a șoptit:

— Azi n-ai avut noroc?

— Deocamdată, nu. N-au aprins decât două șemineuri, iar focul e prea slab, am zis eu, apoi mi-am șters mâna cu un prosop aspru. Gata, am terminat.

— E rândul tău. Arăți…

— Îngrozitor, știu, am spus eu.

— E un termen relativ…

Am simțit tristețea din glasul ei și mi-a venit să-mi dau palme pentru remarca mea nedelicată. Am mângâiat-o pe obraz. Pielea dintre cicatrici era albă și netedă precum pereții de alabastru.

— Sunt o idioată, am spus eu.

Un colț al gurii i s-a ridicat ușor — aproape un zâmbet.

— Uneori, da, a încuviințat ea. Dar eu te-am provocat. Acuma stai liniștită și lasă-mă să lucrez.

— Să nu exagerezi, altfel Aparatul n-o să ne mai lase să venim aici. Și nici nu vreau să aibă o sfințișoară frumoasă cu care să se laude.

Genya a oftat teatral:

— E o încălcare a principiilor mele, dar ai să mă răsplă­tești mai încolo.

— Cum?

A înclinat capul într-o parte:

— Aș vrea să mă lași să te fac roșcată.

Am dat ochii peste cap:

— Nici moartă, Genya.

Apoi a început modificarea migăloasă a trăsăturilor mele, în timp ce eu răsuceam în mâini cutiuța de tablă. Am încercat să-i pun capacul la loc, dar am văzut că din el s-a desprins un mic disc. L-am ridicat cu vârfurile degetelor — era un disc subțire de hârtie cerată. Genya l-a văzut în același timp cu mine.

Pe spatele lui am recunoscut scrisul aproape ilizibil al lui David: astăzi.

Genya mi l-a luat imediat din mână:

— Pe toți sfinții! Alina…

Dar în clipa următoare, dinspre galerie s-a auzit tropot de bocanci și zgomot de încăierare. O oală a căzut pe podea cu un zornăit puternic, un bucătar a scos un țipăt, iar Ceainicul s-a umplut cu gărzi preoțești, cu puștile în mâini și cu o sfântă mânie în ochi.

Aparatul a apărut din spatele lor într-un vârtej de straie maro și a răcnit:

— Toată lumea afară!

Genya și cu mine am sărit în picioare, iar gărzile preoțești i-au îmbrâncit spre ieșire pe bucătari, stârnind proteste și strigăte speriate.

— Ce se întâmplă? am întrebat eu.

— Alina Starkov, a spus Aparatul, ești în pericol.

Inima îmi duduia în piept, dar mi-am păstrat calmul.

— Ce pericol? m-am mirat eu, uitându-mă la ceaunele care fierbeau în șemineuri. Mâncarea?

— O conspirație, a zis el solemn, făcând semn spre Genya. Cei care pretind că-ți sunt prieteni vor să te distrugă.

În bucătărie au intrat și alți slujitori bărboși ai Aparatului, iar când s-au răsfirat am văzut că îl aduseseră cu ei pe David — avea ochii mari și o figură speriată.

Genya a icnit, dar i-am pus o mână pe braț, nu care cumva să dea fuga spre el.

Apoi au apărut Nadia și Zoya, amândouă cu mâinile legate, să nu-și poată folosi puterea. Dintre buzele Nadiei se prelingea un firicel de sânge, iar fața pistruiată îi era palidă. Alături de ele se afla și Mal, cu fața însângerată. Se ținea cu o mână de torace, ca și când ar fi avut o coastă ruptă, și stătea adus de spate, să domolească durerea. Însă și mai îngrozitor era că îl flancau Tamar și Tolya. Iar Tamar își primise înapoi toporașele. De fapt, amândoi erau la fel de înarmați precum gărzile preoțești. Și n-au îndrăznit să mă privească în ochi.

— Încuiați ușile! a poruncit Aparatul. O să lămurim povestea asta urâtă doar între noi.