Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Alexandra Hânsa

Design și ilustrație copertă:

Andrei Gamarț

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Gabriela Anghel

Corectură:

Irina Mușătoiu

Eugenia Țarălungă

Elena Bițu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Plato, Not Prozac!

Autor: Lou Marinoff

Publicată prin acord cu Harper Collins Publishers, New York, USA

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-0649-3

ISBN (epub): 9786064017994

Celor care au ştiut că

filosofia este bună la ceva,

dar n-au putut niciodată spune

cu exactitate la ce anume.

I. „Raţiunea singură este cea care face viaţa fericită şi plăcută prin expulzarea tutoror concepţiilor sau opiniilor false, întrucât acestea pot perturba mintea în felurite chipuri.“

Epicur

II. „Viaţa necercetată nu merită trăită.“

Socrate

III. „Timpul vieţii omeneşti nu este decât un punct, substanţa este un flux, percepţiile ei, fade, iar compoziţia corpului coruptibilă, sufletul o adiere, soarta ceva inscrutabil, iar faima un lucru fără noimă… Atunci ce-l poate îndruma pe om? Un singur lucru: filosofia.“

Marc Aureliu

IV. „Norii suferinţei mele s-au risipit şi-am sorbit lumina.

Adunându-mi gândurile, mi-am întors privirile către chipul medicului meu. Mi-am îndreptat ochii către ea, fixând-o, şi-am văzut că era cea în a cărei casă am fost îngrijit încă din copilărie: Filosofia.“

Anicius Boethius

V. „Omul nu poate supraestima măreţia şi puterea minţii sale.“

Georg Friederich hegel

VI. „A face filosofie înseamnă a-ţi explora temperamentul şi, în acelaşi timp, a încerca să descoperi adevărul.”

Iris Murdoch

VII. „Tâmplarii dau formă lemnului; meşterul arcar dă formă săgeţilor; înţelepţii se formează pe ei înşişi.“

Buda

Mulțumiri

Doresc să aduc mulţumiri predecesorilor şi contemporanilor mei filosofi pentru inspiraţia lor perenă. Filosofia este un râu nesfârşit, curgând pe alocuri cu meandre, pe alocuri fără, însă nesecând niciodată.

Le mulţumesc colegilor mei din mediul academic şi profesional, din America şi din străinătate, pentru schimbul constructiv de idei. Ei alimentează flacăra căutărilor filosofice prin intermediul teoriilor clarificatoare şi practicilor eficace.

Adresez mulţumiri şi practicienilor care au contribuit cu studii de caz. Din pricina restricţiilor uzuale, nu este posibil să menţionăm fiecare aport. Am folosit studii de caz din partea următorilor: Keith Burkum, Harriet Chamberlain, Richard Dance, Vaughana Feary, Stephen Hare, Alicia Juarrero, Chris McCullough, Ben Mijuskovic, Simon du Plock şi Peter Raabe. Le mulţumesc, de asemenea, şi practicienilor ale căror lucrări sau analize am avut ocazia să le menţionez, precum Gerd Achenbach, Stanley Chan, Pierre Grimes, Kenneth Kipnis, Ran Lahav, Peter March şi Bernard Roy.

Aduc mulţumiri şi colegilor noştri olandezi — în special Dries Boele şi Ida Jongsma — pentru iniţierea primului nucleu de facilitatori americani în metoda nelsoniană a dialogului socratic.

Îmi exprim, de asemenea, gratitudinea faţă de mulţi alţii, ale căror viziune clară şi sprijin constant au contribuit la apariţia şi răspândirea practicii filosofice în America — inclusiv Charles DeCicco, Joëlle Delbourgo, Ruben Diaz jr., Paul del Duca, Ron Goldfarb, John Greenwood, Robbie Hare, Mahin Hassibi, Merl Hoffman, Ann Lippel, Thomas Magnell, Robyn Leary Mancini, Jean Mechanic, Thomas Morales, Yolanda Moses, Gerard O’Sullivan, Mehul Shah, Paul Sharkey, Wayne Shelton, Jennifer Stark, Martin Tamny şi Emmanuel Tchividjian.

Îi mulţumesc lui Tim Duggan pentru convivialitatea şi expertiza lui editorială.

În fine, îi aduc mulţumiri lui Colleen Kapklein, care a tălmăcit cu pricepere într-o proză accesibilă peroraţiile mele eliptice. Am învăţat că orice filosof riscă să scrie o carte nepopulară dacă este complet lipsit de ajutor. La urma urmei, este darul nostru să luăm lucruri simple şi să le transformăm în chestiuni uimitor de complicate. Spre deosebire de aceasta, scrierile populare necesită arta transformării chestiunilor complexe în lucruri simple, fără a le aduce alterări. Fără ajutor avizat, n-aş fi fost în măsură să concep, darămite să duc la bun sfârşit, o asemenea sarcină.

LOU MARINOFF

New York City, 1999

* * *

Studiile de caz din lucrarea de faţă au fost preluate din propria mea practică de consiliere sau din practici ale colegilor mei, care le-au oferit voluntar spre a fi incluse în text. Anonimitatea clienţilor noştri a fost protejată prin modificarea numelor, ocupaţiilor, denumirilor topografice, detaliilor şi a altor informaţii referitoare la aceştia. Deşi identităţile le-au fost ficţionalizate, beneficiile filosofice pe care le-au obţinut sunt cât se poate de reale.

Studiu introductiv

Forme filosofice actuale ale consilierii și psihoterapiei

După un hiatus de aproape 2 000 de ani, în care s-a retras în turnul de fildeş al iniţiaţilor, filosofia se pregăteşte să aducă din nou o contribuţie majoră la îmbunătăţirea calitativă a vieţii umane în forma ei concretă, practică. În urma proliferării, diversificării şi impactului social fără precedent al consilierii şi psihoterapiei, a apărut atât nevoia, cât şi şansa (re)întâlnirii dintre filosofie şi consiliere.

Dar ce este consilierea şi, derivat, profesia sau profesiile axate pe aceasta? Spre deosebire de terapie, în sensul clasic, larg acceptat al termenului, consilierea însumează diverse forme non-medicale de terapie a dialogului puse în serviciul oamenilor confruntaţi cu probleme non-patologice. Desigur, această distincţie nu este unanim acceptată, numeroşi psihoterapeuţi descriindu-şi profesia drept „consilier“. Şi viceversa. Deşi disputele terminologice interminabile care gravitează în jurul acestui termen nu fac obiectul introducerii de faţă, câteva minime precizări sunt necesare, spre a evita adăugarea, printre cititorii cărţii lui Marinoff, de noi confuzii la cele deja existente.

Neîndoielnic, consilierea a devenit unul dintre fenomenele culturale contemporane. Pentru foarte multă lume, consilierii au înlocuit duhovnicii şi preoţii. Mii de profesionişti din diverse domenii ale asistenţei umane se autointitulează consilieri sau practicieni ai tehnicilor de consiliere. Potrivit lui Ernesto Spinelli, consilierea desemnează interacţiuni interpersonale, vizând atingerea anumitor obiective.1 Însă cel care a formulat sensul terapeutic contemporan al termenului a fost Carl Rogers. Rogers a criticat fundamentele medicale ale terapiei, sugerând posibilitatea terapiei non-psihiatrice, non-psihanalitice şi non-behavioriste. Terapia sa umanistă, centrată pe „client“ (care venea să înlocuiască „pacientul“, „strivit“ sub autoritatea medicilor) — ulterior redenumită terapie centrată pe persoană — avea un caracter non-directiv. Povestea clientului (respectiv relatarea de către acesta — în propriul ritm — a cauzelor care-i creau suferinţă sufletească) era plasată în centrul şedinţei de terapie. Contribuţia terapeutului consta în încurajarea relatării prin respectarea necondiţionată a clientului ca persoană şi prin atitudinea neprefăcută, onestă faţă de acesta. Rogers era convins că numai dacă sunt trataţi în acest fel, clienţii îşi activează potenţialul de rezolvare a problemelor personale şi au posibilitatea dezvoltării personale, numită de Rogers şi autoactualizare. Departe de a avea vreun caracter medical, conceptele sale umaniste de empatie, încredere, congruenţă, atitudine pozitivă necondiţionată etc., denumesc atribute personale, fiind, în mod esenţial, calităţi „fenomenologice“, sugerând prin aceasta valenţe şi deschideri filosofice, integrate ulterior în formele consilierii filosofice propriu-zise2.

Potrivit lui Peter Morall, printre membrii marelui public şi printre numeroşi terapeuţi profesionişti continuă să persiste ideea că, din cauza moştenirii sale „de-medicalizate“, consilierea este inferioară psihoterapiei3. În acord cu Morall, Spinelli nota că practicienii, care se autodenumeau mai curând psihoterapeuţi, decât consilieri (şi care e posibil să fi ales un curs de specializare în „psihoterapie“ în defavoarea unuia de „consiliere“), ar putea face acest lucru presupunând că le asigură un status superior. În ceea ce-l priveşte, Spinelli nu vede nicio deosebire reală între semnificaţiile celor două denumiri. Ambele profesii au aceleaşi scopuri (care constau, în mare, în rezoluţia problemelor personale şi înaintarea către schimbarea personală), împărtăşesc constructe teoretice şi acordă o mare importanţă „relaţiei terapeutice“ dintre terapeut şi client4.

Filosofia a parcurs un drum lung de la utilizarea ei drept cercetare şi „medicină a sufletului“ de către vechii greci (în frunte cu Socrate, stoicii şi epicureicii) până la specializările excesive ale veacului al XX-lea. În special de-a lungul ultimelor două-trei sute de ani, „filosofii academici au dus departe cunoaşterea noastră vizând probleme importante, precum natura justeţii şi injusteţii şi a vieţii bine trăite, şi au dezvoltat tehnici [tot mai] mai rafinate de analiză filosofică. Recent, adepţii filosofiei aplicate s-au folosit din ce în ce mai mult de aceste reflecţii şi tehnici în soluţionarea de probleme etice aparţinând domeniului public, precum drepturile animalelor şi eutanasia.“5 Un număr crescând de filosofi — mai precis „filosofii practicieni“ — au dus aceste evoluţii un pas mai departe şi au început să ajute oamenii obişnuiţi să folosească filosofia în consiliere, management şi în diverse cadre educaţionale.

„Marile întrebări filosofice referitoare la viaţă şi la sensul ei nu sunt chestiuni medicale. Ele nu sunt numai — şi nici măcar în primul rând — întrebări psihologice. Ele nu încap pe agendele terapeutice ale psihologiei contemporane.“6