Introducere

Hipnoza este un o metodă care îndeplineşte în cadrul psihoterapiei un rol obiectiv, pliat pe simptomatologia participanţilor la actul terapeutic. În societatea contemporană, într-o perioadă caracterizată de multiple şi rapide schimbări ale situaţiilor economico-sociale şi culturale, intervenţiile hipnotice din setul psihoterapeutic reprezintă un ansamblu viu al realităţilor umane, urmând o cale ce aparţine prevenţiei şi ameliorării sănătăţii populaţiei.

Volumul de faţă a fost conceput în primul rând pentru a răspunde unor întrebări pe care atât profesioniştii, cât şi publicul larg şi le pun în legătură cu existenţa hipnozei şi a modalităţilor de utilizare a acesteia în cabinetul psihologului.

În al doilea rând, prin conţinut, cartea are relevanţă atât pentru psihologi, cât şi pentru studenţi, masteranzi şi doctoranzi ai domeniului ce vor găsi aici o serie de resurse informaţionale care au o utilizare directă atât în travaliul psihoterapeutic, cât şi în cercetarea de specialitate.

În acest sens autoarele au construit un expozeu care înregistrează, pe lângă posibilităţile curative ale hipnozei clinice, şi limitele acesteia. Totodată, volumul cuprinde un segment teoretic ce are în compunerea sa o sumedenie de termeni care fac posibilă înţelegerea unui subiect de multe ori perceput mai degrabă ca fiind unul „misterios“.

Din perspectivă istorică, fenomenele de tip hipnotic au fost descrise din cele mai vechi timpuri în toate culturile cunoscute (Wickramasekera, 2015). În majoritate, referirile la aceste fenomene conţineau legături cu magicul şi supranaturalul.

Franz Anton Mesmer (1734–1815) a fost prima persoană care a vorbit despre hipnoză, fără a face apel la magie.

Integrarea hipnozei în cadrul ştiinţific medical, în anul 1958, ca disciplină de studiu, urmată de recunoaşterea ca strategie utilizabilă de psihologi în 1960 de către Asociaţia Psihologilor Americani, a permis rafinarea actului psihoterapeutic şi a adus beneficii indiscutabile ulterioare pacienţilor.

Vorbind despre natura hipnozei şi despre existenţa transei ca fiind fenomene ce se petrec zilnic, în mod firesc, pentru nenumărate persoane, se poate spune că viaţa umană interioară este pe cât de bogată, pe atât de specific individualizată.

În al doilea segment al volumului este descrisă pe larg multidimensionalitatea hipnoterapeutică aplicativă, autoarele evidenţiind prin exemple de scenarii hipnotice şi studii de caz modul în care se construieşte o astfel de intervenţie complexă.

Intervenţia hipnoterapeutică aduce în tabloul instanţelor psihice, din perspectivă ericksoniană, lucrul cu acel inconştient pozitiv, ce are un dinamism propriu şi oferă subiectului posibilitatea de a-şi rezolva o problemă-simptom.

Directivă sau permisiv-metaforică, având ancore pozitive sau prin stabilirea semnalelor ideomotorii, ca un vis hipnotic sau ca o regresie în timp, hipnoza rămâne un mijloc de comunicare interpersonală între două entităţi umane, un client şi un psihoterapeut.

Ambii se bazează pe respect reciproc şi urmăresc un obiectiv co­mun, cel al schimbării, sau, altfel spus, cel al soluţionării.

În încheiere, pe lângă speranţa că volumul de faţă va reprezenta o lectură îmbietoare şi lămuritoare pentru cei interesaţi, autoarele doresc să adreseze mulţumiri tuturor celor care au participat la constituirea acestui volum, în mod direct sau indirect.

Aceste mulţumiri se îndreaptă în mod special spre clienţii şi pacienţii ce au avut încrederea şi bunăvoinţa de a lucra cu propriile capacităţi inconştiente şi conştiente, pentru a se simţi mai bine şi a fi mai bine cu ei înşişi, aici şi acum.

Vă mulţumim încă o dată şi vă urăm lectură plăcută!

Prima parte

Hipnoza — componentă clinică şi terapeutică

Capitolul I

Hipnoza: posibilităţi şi limite

1.1. Definirea hipnozei

Lewis (2013) subliniază faptul că hipnoza reprezintă un instrument validat ştiinţific, relativ puţin înţeles de public şi de multe ori subestimat. Cercetările ştiinţifice din neurofiziologie au evidenţiat faptul că hipnoza afectează anumite structuri cerebrale responsabile cu reglarea atenţiei (Lynn, Rhue şi Kirsch, 2010). Atunci când subiectul se află în stare de transă hipnotică, o serie de zone ale creierului sunt activate. Această activare este trăită de subiect sub forma unor experienţe psihologice care implică atenţie concentrată, absorbţie în sarcină şi în acelaşi timp atenţie faţă de stimulii exteriori ai ambianţei (Lewis, 2013). De asemenea, în această stare pot fi activate prin intermediul sugestiilor zone corticale responsabile de activităţi senzoriale, motorii şi cognitive. Cea mai agreată definiţie a hipnozei este cea elaborată de Asociaţia Psihologilor Americani (APA): „Hipnoza implică aplicarea unei proceduri prin intermediul căreia i se explică subiectului faptul că i se vor administra anumite sugestii pentru a-l ajuta să trăiască o serie de experienţe de tip imaginativ. Hipnoza presupune faptul că o persoană (subiectul) va fi ghidată de o altă persoană (hipnotizatorul) să răspundă la sugestii care aduc modificări ale unor experienţe subiective ce vizează percepţiile, senzaţiile, emoţiile, gândurile şi comportamentele. Persoana îşi poate însuşi o tehnică de autohipnoză care presupune administrarea sugestiilor respective de către hipnoterapeut“.

Starea trăită de client în timpul transei hipnotice este asemănătoare cu cea trăită de cineva care este absorbit de vizionarea unui film sau de lectura unei cărţi interesante. Sumarizând, putem spune că este vorba despre păstrarea atenţiei concentrate asupra subiectului respectiv, odată cu reducerea conştientizării prezenţei stimulilor exteriori.

Transa hipnotică apare adesea în mod spontan, atunci când individul visează cu ochii deschişi şi este atât de preocupat de ceea ce face, încât pierde noţiunea timpului (Barabasz şi Barabasz, 2015).

Transa indusă reprezintă o experienţă asemănătoare, în cadrul căreia subiectul este ghidat de un specialist care îl ajută să intre în starea respectivă, utilizându-se cel mai adesea relaxarea. Inducţia stării de transă hipnotică presupune utilizarea unor strategii diferite, dintre care menţionăm:

• relaxarea musculară progresivă, care presupune ca subiectul să se concentreze asupra relaxării şi încordării unor grupuri musculare;

• concentrarea privirii asupra unui punct fix;

• concentrarea asupra respiraţiei.

Hipnoterapeutul va administra anumite sugestii cu o voce monotonă, cu frecvente repetări şi accente asemănătoare celor specifice unui cântec de leagăn. Adesea sugestiile sunt modulate în funcţie de ritmul respirator al subiectului.

De asemenea, se sugerează imagini vizuale cu conţinut relaxant.

Adâncirea stării de transă se realizează prin intermediul unor strategii asemănătoare cu cele specifice inducţiei. Astfel, de pildă, dacă în cadrul inducţiei a fost utilizată imaginea unei plaje aflate la malul mării, adâncirea transei poate presupune concentrarea pe numărarea valurilor care se lovesc de ţărm („odată cu fiecare val, vei intra într-o stare de transă tot mai profundă, tot mai odihnitoare“).

În cazul în care s-a utilizat pentru inducţia hipnotică tehnica numărării de la 1 la 20, adâncirea transei se poate realiza prin numărarea de la 20 la 40 sau mai mult („odată cu fiecare număr, vei intra într-o stare de transă tot mai profundă, tot mai adâncă…“).

După etapa de adâncire a transei, hipnoterapeutul va administra sugestii specifice menite să rezolve problema (simptomul) clientului. Astfel, unui subiect care suferă de migrene i se poate sugera faptul că i se aşază pe frunte o bucată de gheaţă. Amintim aici faptul că sugestiile specifice centrate pe simptom sau pe problemă pot avea o natură directă sau una indirectă.

Spre exemplu, pentru o persoană care doreşte să slăbească, o sugestie directă ar putea fi aceea că subiectul simte senzaţia de saţietate imediat după ce a luat câteva înghiţituri de mâncare. Sugestiile indirecte pot îmbrăca forma unor metafore: de pildă, unui client care suferă de astm bronşic i se poate sugera imaginea unor tuburi de cauciuc, foarte elastice, prin care gazul trece extrem de uşor.

Majoritatea hipnoterapeuţilor utilizează atât sugestiile directe, cât şi cele indirecte în cadrul scenariului hipnotic.

Sugestiile posthipnotice sunt cele administrate de obicei la sfârşitul intervenţiei hipnotice şi au menirea de a implementa anumite modificări perceptive, cognitive, emoţionale sau comportamentale, după ce şedinţa de terapie s-a încheiat, precum în exemplul următor:

„Ori de câte ori trec prin faţa unei cofetării îmi spun în gând că silueta mea obţinută în urma unor eforturi este mai importantă decât o prăjitură“ sau „ori de câte ori mă aflu în cabinetul stomatologului sunt calm şi relaxat, iar gingiile mele devin tot mai insensibile, mai amorţite, ca nişte bucăţi de cauciuc“.

Pentru a ieşi din starea de transă hipnotică, terapeutul îi va sugera clientului că revine la starea obişnuită de veghe numărând înapoi şi sugerând conştientizarea tot mai accentuată a stimulilor prezenţi în mediul înconjurător.

Starea în care se află subiectul hipnotizat este denumită de majoritatea autorilor transă hipnotică şi este considerată a fi o stare modificată de conştiinţă. Cu toate acestea, Lynn, Rhue şi Kirsch (2010) subliniază faptul că o parte dintre cercetările ultimilor ani au infirmat faptul că receptivitatea la sugestii ar fi datorată unor stări modificate de conştiinţă.

De asemenea, utilizarea termenului de transă îi poate speria pe unii clienţi, care o asociază cu pierderea autocontrolului sau cu imposibilitatea de a ieşi din starea respectivă.