Prolog

Holger Palmgren, aflat în scaunul lui cu rotile din camera de oaspeţi, spuse:

— Acel tatuaj cu dragon, am tot vrut să te întreb, de ce este aşa de important pentru tine?

— E o treabă legată de mama.

— De Agneta?

— Eram mică, cred că aveam şase ani. Am fugit de-acasă.

— Cred că mi-aduc aminte acum. A venit în vizită doamna aceea, nu-i aşa? Avea un semn anume.

— Arăta ca şi cum avea pielea arsă pe gât.

— Ca după suflarea de foc a unui dragon?

PARTEA ÎNTÂI. DRAGONUL

12–20 iunie

Sten Sture cel bătrân a pus să i se ridice statuie în 1489, pentru a-şi celebra victoria asupra regelui danez în bătălia de la Brunkeberg.

Statuia, aflată în catedrala Storkyrkan din Stockholm, îl înfăţişează pe Sfântul Gheorghe călare pe un cal, cu sabia ridicată, iar sub el, balaurul muribund. Foarte aproape se află o femeie în costum burgund, simbolizând-o pe fecioara salvată de călăreţ.

Se pare că modelul ar fi fost soţia lui Sten Sture cel bătrân, Ingeborg Åkesdotter. Fecioara arată neobişnuit de calmă.

1

12 iunie

Lisbeth Salander părăsi sala de gimnastică, apoi duşurile, iar pe coridor o opri şeful gărzilor, Alvar Olsen. Bărbatul trăncănea despre ceva, părea chiar foarte înfierbântat. Gesticula agresiv, flutu­rând nişte foi de hârtie. Dar Lisbeth nu auzi niciun cuvânt din ce-i spunea. Ceasul era 19:30.

Era ora cea mai nefastă pentru Flodberga. Trenul de marfă trecea huruind şi duduind, făcând pereţii să trepideze, se auzea zăngănit de chei şi mirosea a transpiraţie şi parfum. În niciun alt moment al zilei, închisoarea nu putea fi un loc mai periculos. La 19:30 se petreceau cele mai grave atacuri, acoperite de zgomotul căii ferate şi de dezordinea generală care se crea cu puţin înainte de închiderea uşilor de la celule. Întotdeauna la acea oră, Lisbeth Salander îşi lăsa privirea să alunece dintr-o parte în alta a pavilionului şi, desigur, nu era întâmplător faptul că o zări pe Faria Kazi chiar în clipa aceea.

Faria Kazi era o tânără frumoasă din Bangladesh care stătea în celula din stânga ei. Deşi din unghiul acela nu putea să-i vadă decât faţa, Lisbeth constată că, fără doar şi poate, tânăra tocmai era bătută. Îi zvâcnea capul din nou şi din nou şi, deşi loviturile nu erau exagerat de dure, aduceau a obişnuinţă şi a ritual. Ceea ce se petrecea acum acolo se petrecea de multă vreme. Se vedea din lovitură şi din reacţie. Se simţea de departe, ca un abuz care pătrunsese adânc în interior şi îi distrusese tinerei toată rezistenţa.

Mâinile nu mai încercau să protesteze şi în privire nu era mirare, ci numai groază tăcută şi obosită. Faria Kazi trăia în teroare. Lisbeth îşi dădea seama de asta numai studiindu-i faţa, totul se potrivea cu ce văzuse în săptămânile petrecute în închisoare.

— Acolo, spuse ea şi arătă în direcţia celulei Fariei.

Dar când Alvar Olsen se întoarse, totul se sfârşise deja şi atunci Lisbeth se strecură în propria celulă şi închise uşa. De afară se auzeau voci şi un râs înfundat, pe fundalul trenului de mărfuri care nu mai contenea cu duduitul şi huruitul. Lisbeth avea în faţă chiuveta albă şi patul îngust, etajera şi masa de scris, cu calculele de mecanică cuantică. Să continue oare cu asta, cu tentativele de a depista un exemplu de gravitaţie cuantică în bucle? Se uită în jos la propriile-i mâini. Ţinea ceva în ele.

Erau foile de hârtie pe care Alvar tocmai i le fluturase în faţă, şi deveni totuşi curioasă. Dar erau tâmpenii, un test de inteligenţă, cu două pete de cafea sus, pe a doua pagină. Strâmbă din nas.

Detesta să fie cântărită şi cuantificată, aşa că lăsă foile să-i alunece din mâini şi să se împrăştie pe podeaua de beton într-un fel de evantai. Pentru o clipă, dispărură din mintea ei, iar Lisbeth se gândi din nou la Faria Kazi. Nu văzuse niciodată cine o bătea. Şi totuşi ştia foarte bine. Pentru că, deşi iniţial nu-i păsase de starea de fapt de aici, fusese acaparată împotriva voinţei ei de viaţa închisorii. Decodase pas cu pas semnele vizibile şi invizibile pentru ca, în cele din urmă, să înţeleagă cine conducea de fapt în această secţie.

Era vorba de secţia B numită şi pavilionul de maximă siguranţă. Era considerată aria cea mai sigură a stabilimentului şi chiar aşa i se părea şi celui care venea în vizită sau arunca o privire rapidă asupra locului. Nicăieri în închisoare nu mai erau atâtea gărzi, sisteme de supraveghere şi programe de reabilitare. Dar cine se uita mai îndeaproape putea să simtă că ceva era putred. Gărzile o făceau pe tipii duri, afişau autoritate şi grijă în acelaşi timp. De fapt, erau nişte fricoşi care pierduseră controlul şi predaseră puterea duşmanului, adică mafiotei Benito Andersson şi oamenilor săi.

Benito stătea în umbră în timpul zilei şi se comporta ca o prizonieră cât se poate de obişnuită. Dar după cina timpurie, când cei închişi puteau să se antreneze în sala de gimnastică sau să-şi întâlnească rudele, ea prelua controlul. Domnia terorii pe care o instaurase atingea punctul culminant acum, înainte ca uşile închisorii să fie încuiate pentru somnul de noapte. Prizonierii se perindau printre celule şi şoaptele lor trădau un regim al plăţii şi răsplăţii. Banda lui Benito se grupa într-o parte, victimele lor, în partea opusă.

Faptul că Lisbeth Salander se afla aici şi că ajunsese să fie închisă era, desigur, scandalos. Dar împrejurările nu fuseseră de partea ei şi, cinstit vorbind, nici ea nu se împotrivise cu prea multă convingere. Pentru ea, toată povestea asta părea doar o paranteză ridicolă şi considera că poate la fel de bine să stea la pârnaie ca oriunde altundeva.

Fusese condamnată la două luni de închisoare pentru practici arbitrare şi neglijenţă cu caracter de pericol public când se implicase în drama de după asasinarea profesorului Frans Balder şi când, pe proprie răspundere, ţinuse ascuns un băiat autist de opt ani şi refuzase să colaboreze cu poliţia, deoarece descoperise, pe bună dreptate, că existaseră scurgeri de informaţii în timpul investigaţiei. Nici nu contestase nimeni că avusese o contribuţie de netăgăduit la salvarea vieţii băiatului. Cu toate acestea, procurorul-şef Richard Ekström a pus mult patos în proces şi justiţia s-a lăsat în cele din urmă ghidată de pledoaria lui — în ciuda faptului că unul dintre juraţi era de altă părere şi că avocata lui Lisbeth, Annika Giannini, se descurcase excelent. Dar, fără niciun fel de ajutor de la Lisbeth, nu avusese prea multe şanse de câştig.

Lisbeth tăcuse posacă pe toată durata procesului şi refuzase să facă recurs. Îşi dorise numai să se termine cu spectacolul şi nimerise, cum era de aşteptat, într-o închisoare deschisă, Björngärda Gård, unde avea destule libertăţi. Apoi apăruseră informaţiile referitoare la existenţa unei ameninţări, lucru total verosimil dacă e să ne gândim la cei pe care îi încurcase, drept care fusese mutată aici, în Flodberga, în pavilionul de maximă siguranţă.

Nu era la fel de deosebit precum suna. Se părea că Lisbeth fusese adusă în mijlocul celor mai periculoase femei criminale din ţară, dar ea nu obiecta în niciun fel. Era permanent înconjurată de gărzi şi era adevărat că, timp de câţiva ani, în această secţie nu fusese raportat niciun atac grav, şi nici acte de violenţă. Ba chiar personalul putea să prezinte o statistică de-a dreptul impresionantă privind persoanele reabilitate, deşi e clar că aceasta se referea exclusiv la perioada anterioară sosirii lui Benito Andersson.

*

Lisbeth se lovise încă de la început de o serie de provo­cări, dar nici lucrul ăsta nu era prea surprinzător. Era o prizonieră cu profil important, cunoscută bine din media, precum şi din schimburile de informaţii sau zvonurile puse în circulaţie de propriile canale ale lumii interlope. Doar cu câteva zile în urmă, însăşi Benito i-a strecurat un bileţel pe care scria: Prieten sau duşman? Dar Lisbeth a aruncat bileţelul după un minut — mai mult pentru că i-a luat aproape cincizeci şi opt de secunde până să se obosească să-l citească.

Nu îi păsa de luptele pentru putere sau de alianţele de prietenie. Era mai degrabă atentă să observe şi să afle cât mai multe, şi tocmai ce descoperise mai mult decât suficient. Acum se uita distrată la etajera cu referate despre teoria câmpurilor cuantice pe care le comandase înainte să ajungă în puşcărie. În dulapul din stânga se aflau două schimburi de haine specifice secţiei, cu logoul KV pe piept, de la Kriminalvården1, ceva lenjerie intimă şi două perechi de adidaşi. Pe pereţi nu era nimic, nicio fotografie, nici cea mai neînsemnată amintire a vieţii din afara zidurilor. Investigaţia o interesa aici la fel de mult pe cât o interesa acasă, pe Fiskargatan.

Pe coridor, uşile celulelor începeau să se închidă, iar pentru ea, în mod normal, asta însemna o uşurare. Când zgomotele se estompau şi se făcea linişte în secţie, Lisbeth se cufunda în matematica ei, în strădania sa de a face conexiuni între mecanica cuantică şi teoria relativităţii, uitând de lumea de-afară. Dar în seara asta presimţea că va fi diferit. Se enervase, şi nu doar din cauza abuzului la care era supusă Faria Kazi sau a întregii corupţii de-aici.

Mai era şi vizita pe care, în urmă cu şase zile, i-o făcuse Holger Palmgren, bătrânul ei tutore de pe vremea când statul de drept nu considera că era capabilă să se descurce singură. Vizita fusese destul de dramatică în sine. Holger nu ieşea de obicei din casă, fiind total dependent de infirmierii şi asistenţii care îl îngrijeau în apartamentul său din Liljeholmen. Dar insistase să vină, folosise serviciul de transport pentru invalizi şi se deplasase prin închisoare în scaunul cu rotile, respirând printr-o mască de oxigen. Cu toate astea, meritase.