Editori:

SILVIU DRAGOMIR

VASILE DEM. ZAMFIRESCU

Director editorial:

MAGDALENA MĂRCULESCU

Coperta:

FABER STUDIO

Redactor:

Manuela Sofia Nicolae

Director producţie:

CRISTIAN CLAUDIU COBAN

Dtp:

Nicolae HÂRTOPANU

Corectură:

Mariana mușuroiu.

Rodica Petcu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-0505-2

ISBN (epub): 9786064017888

Copilăria timpurie

Fie că ne place sau nu, de obicei învăţăm din cărţi. Sperăm cel puţin să descoperim în ele vreun răspuns la propriile noastre întrebări şi vreo soluţie la propriile noastre dificultăţi. Acest lucru este în special adevărat când alegem o carte care se ocupă de problemele vieţii noastre psihice. Ce alt scop poate să aibă studiul psihologiei dacă nu ne oferă un ajutor concret pentru dificultăţile noastre sau dacă nu ne oferă măcar posibilitatea să ne ajutăm noi înşine?

În această carte încerc să îi ofer cititorului o imagine a metodelor şi tehnicilor psihologiei individuale. Această artă de tratament al minţii umane este întru totul demonstrabilă şi este indiscutabil deschisă celui de a cărui minte nu este străină înţelegerea profundă a unităţii conjunctive a vieţii umane. Trebuie să cunoaştem simbolurile grafice ale limbajului nostru ca să putem citi limba pe care o vorbim. Aşa cum, deţinând această cunoaştere, putem să citim o limbă altfel străină, la fel trebuie să cunoaştem simbolurile sufletului pentru a citi o viaţă.

Citim adesea biografii; multe sunt pline de poveşti de viaţă dramatice şi captivante. Multe au de-a face cu persoane al căror mod de viaţă sau ale căror realizări au fost cumva neobişnuite sau dramatice. Adesea, ceea ce face biografia interesantă este activitatea individului sau forma literară. Aici mă ocup de o poveste de viaţă care, deşi însufleţită şi plină de culoare, este totuşi povestea unei fete obişnuite, fără merite deosebite. Cred că această poveste va ilustra faptul că s-ar putea prea bine ca aspectul psihologic al biografiei să fie cel mai fascinant.

Arta psihologiei individuale se bazează pe cunoaştere şi pe bun-simţ. Numai celor împovăraţi de prejudecăţi psihologice li se va părea ciudată, complicată sau amăgitoare. În această carte procedez aşa cum fac în cabinetul meu atunci când ascult pentru prima oară povestea unui pacient. Comentariile asupra poveştii nu se bazează pe o cunoaştere mai bună a faptelor decât aceea deja disponibilă cititorului. Intenţionat, procedez într-o manieră nepremeditată şi spun povestea aşa cum mi-a fost transmisă, oferindu-mi interpretarea în timp ce o citesc pentru prima dată. La fiecare propoziţie, la fiecare cuvânt al pacientei, mă gândesc: Care este adevărata semnificaţie a ceea ce spune? Care este atitudinea acestei persoane faţă de viaţă? Ce înseamnă cuvintele ei în lumina faptelor ei? Cum face faţă cerinţelor vieţii? Cum se poartă cu semenii săi, cu alte fiinţe umane? Cum îşi îndeplineşte datoriile (sau eşuează în a le îndeplini)? Tinde ea spre realitate sau spre iluzie?

Având cadrul acestei poveşti, ale cărei lacune le vom acoperi treptat din propria noastră experienţă, o vedem pe această fată străduindu-se să ajungă la o expresie deplină a personalităţii ei şi să stăpânească problemele vieţii. Începem de la cei dintâi ani de viaţă, întrucât am convingerea că dezvoltarea fiinţei umane este în mare măsură determinată de primii patru sau cinci ani.

Încep acum povestea domnişoarei R. Îmi este la fel de necunoscută cum este şi pentru dumneavoastră şi comentez pe măsură ce citesc.

Îmi amintesc că tata mă întreba adesea...

E instructivă întrebarea: De ce nu mama? „Tatăl“ are o semnificaţie specială. Acest copil, o fată, era mult mai ataşată de tatăl ei decât de mamă. Ce înseamnă asta? Din faptul că acest copil îl preferă pe tată putem trage concluzia că el trebuie să fie un om blând. Copilul se ataşează mai întâi de mamă. Este firesc şi uşor de înţeles. Pentru copil, mama reprezintă prima legătură cu lumea. Mama îl ajută şi adesea îl răsfaţă. A doua etapă se instalează mai târziu, când copilul devine întru câtva mai independent. Caută să se ataşeze de acele persoane care se poartă cel mai bine cu el; adică fie rămâne ataşat de mamă, fie se îndreaptă spre alţii. Aici, mama începuse să răsfeţe fetiţa, dar, aparent, nu putea să concureze cu tatăl pentru afecţiunea ei.

Te simţi bine? Te doare ceva?

Fata îşi începe povestea cu o amintire din copilărie. Experienţa psihologică ne-a arătat că amintirile din copilărie nu sunt atât de nesemnificative pe cât se credea înainte. Din rezerva nesfârşită de amintiri din copilărie pe care o are fiecare dintre noi, la maturitate se păstrează numai câteva. Tocmai acest fapt ar trebui să sublinieze importanţa acestor impresii amintite. Aşadar, când un adult ne spune despre o amintire timpurie (prea puţin contează dacă este sau nu prima) care îi apare deosebit de limpede, suntem în măsură să interpretăm de aici atitudinea personală faţă de viaţă a celui care vorbeşte. Aceasta este, în esenţă, atitudinea pe care a menţinut-o până în momentul povestirii, fie acesta cu douăzeci, treizeci sau patruzeci de ani mai târziu. Dacă această atitudine faţă de viaţă s-a schimbat pe parcursul anilor, şi amintirile din copilărie care îi apar înainte şi după o astfel de schimbare vor fi altele.

Un exemplu concret poate va ajuta la clarificarea acestui aspect. Să spunem că te afli pentru prima dată într-un oraş străin şi eşti dus pe un drum lung de la gară la casa gazdei. Vei fi văzut, desigur, foarte multe lucruri pe drum. Ajuns acasă şi întrebat ce-ţi aminteşti, vei răspunde poate un monument din parc, nişte flori la fereastră, un magazin de delicatese, un cal biciuit, şuieratul strident al unei fabrici, hurducăiala serioasă a taxiului sau cine ştie ce. Dar pentru că erai condus şi, în acelaşi timp, aveai încredere în cel care te conducea, vei fi acordat puţină atenţie traseului. Pe de altă parte, dacă ai fi singur în oraş şi obligat să-ţi găseşti drumul pe jos, ai observa puncte de reper şi indicatoare şi sensuri de mers şi ai putea să descrii cu detalii precise drumul pe care ai mers.

Copilul este singur într-un oraş străin şi depinde de îndrumarea mamei sau a tatălui sau a oricui ar fi persoana preferată. Îşi va aminti numai lucrurile care lasă o impresie profundă, dat fiind că acestea se potrivesc unei scheme de existenţă sau atitudini faţă de viaţă deja structurate.

Ne vom strădui, aşadar, să tragem unele concluzii din amintirile timpurii ale acestei fete. Concluziile sunt susţinute şi de faptul că fata găseşte aceste lucruri ca fiind îndeajuns de importante pentru a le pune la începutul poveştii ei.

Tatăl trebuie să fi fost un om extraordinar de moale şi de slab, iar fata trebuie să fi fost un copil foarte răsfăţat. Deducem că această fată va avea grijă să fie întotdeauna răsfăţată. Îşi va dori să fie mereu în centrul atenţiei şi va încerca permanent să se pună în evidenţă. Apar dificultăţi imediat ce un astfel de copil intră în contact cu alte persoane care nu îi oferă aceeaşi atenţie pe care o primeşte de la persoana care o răsfaţă. Găsim într-un astfel de caz o tendinţă puternică de a respinge, o aversiune faţă de străini, o atitudine critică şi lipsă de interes pentru alte persoane şi o repulsie de a se adapta la situaţii noi. Acest răsfăţ se poate datora naturii tatălui ei sau poate că ea se află într-o situaţie aparte. Fie este singurul copil, crescut în circumstanţe deosebit de nefavorabile, fie este singura fată între băieţi sau copilul cel mai mic. Se poate şi ca vreunul dintre organele ei să aibă o funcţionare deficitară.

Niciodată nu mă simţeam prea bine.

Nu putem să acceptăm literalmente afirmaţiile pacienţilor noştri. Astfel de afirmaţii nu trebuie să ne influenţeze aşa cum îi influenţează pe pacienţi. Ceea ce această fată vrea să spună înseamnă: eram un copil bolnăvicios.

Întotdeauna aveam temperatură (asta e greu de crezut) şi mâinile îmi erau atât de fierbinţi şi de uscate, încât trebuia să le umezesc cu limba.

Ştim că există moduri mai bune de hidratare a mâinilor; mai mult, în caz de febră, şi limba este uscată. Se poate ca ea să-şi fi folosit limba pentru a-şi umezi mâinile într-un cu totul alt scop decât cel la care se referă. Se poate observa că, adesea, copiii îşi folosesc limba în scopuri pe care persoanele de lângă ei le dezaprobă. Probabil că tatălui ei nu-i plăcea asta, iar fata atrăgea astfel atenţia tatălui. Putem, aşadar, să observăm o altă trăsătură: fata are o puternică înclinaţie de a-şi asigura şi întări poziţia centrală prin purtări rele.

Tatăl meu mi-a spus mai târziu că viaţa mea a atârnat de un fir de păr.

Multor oameni sănătoşi li s-a spus asta. Şi viaţa mea „a atârnat de un fir de păr“. Am înţeles mai târziu că nu era adevărat. În cele mai multe cazuri, o asemenea remarcă este o exagerare care serveşte la a-l face mai important pe cel care vorbeşte sau scrie. Cel care simte nevoia să exagereze trebuie, în primul rând, să se simtă inferior. Fata nu spune care era cauza suferinţei. Aflăm doar că a fost un copil fragil care nu mânca prea bine, dar aparent doar pentru că fusese răsfăţat. Cunoaştem obiceiul copiilor de a refuza să mănânce; serveşte scopului de a atrage atenţia asupra lor.

Nu aveam niciodată poftă de mâncare, niciodată nu îmi plăcea să mănânc nimic. Nu suportam gustul mâncării şi mestecam îmbucăturile de parcă erau hârtie sau iarbă. Îmi amintesc vag că părinţii mei se plângeau de mine doctorului nostru. Singurul lucru care avea vreun gust era laptele mamei; se spune despre mine că m-am împotrivit cu disperare fiecărei încercări de a fi înţărcată.

Este uimitor că această fată scrie extrem de bine, în ciuda faptului că nu a ajuns prea departe la şcoală.

Am rămas, aşadar, un bebeluş alăptat pentru o perioadă incredibil de lungă, de fapt, timp de cinci ani.

Asta e destul de improbabil. Dar chiar dacă ar fi fost vorba de numai doi ani, putem presupune că această fată era profund ataşată de mamă. Asta confirmă afirmaţia noastră anterioară; adică ataşamentul faţă de tată reprezintă a doua etapă. Poate că tratamentul incorect din perioada de bebeluş a fost unul dintre motivele retragerii faţă de mamă. Înţărcarea unui copil de doi ani este o tragedie.