Lui Marie îi plăcea numele ei. Nu i se părea deloc banal, ba chiar o umplea de emoţie. Când spunea că se numeşte Marie, efectul era imediat. „Marie“, repetau ceilalţi, fermecaţi.

Succesul ei nu stătea însă doar în nume. Ştia că este drăguţă. Înaltă şi bine făcută, cu chipul luminat de părul blond, atrăgea întotdeauna atenţia. La Paris ar fi trecut neobservată, numai că ea locuia într-un oraş aflat destul de departe de capitală pentru a nu fi socotit o suburbie a acesteia. Acolo trăise dintotdeauna, toată lumea o cunoştea.

Marie avea nouăsprezece ani, venise vremea ei. O aştepta o viaţă formidabilă, simţea lucrul ăsta. Făcea o şcoală de secretare, ceea ce nu prevestea absolut nimic — trebuia să facă şi ea o şcoală. Era în 1971. „Faceţi loc tinerilor“, se auzea de peste tot.

Se întâlnea cu oameni de vârsta ei la seratele din oraş, nu rata niciuna. Pentru cine cunoştea suficientă lume, exista câte o petrecere aproape în fiecare seară. După o copilărie liniştită şi o adolescenţă plicticoasă, începea în sfârşit viaţa. „De-acum, eu sunt cea care contează, e treaba mea ce fac, nu a părinţilor, nici a soră-mii.“ Sora ei mai mare se măritase vara trecută cu un băiat cumsecade, era deja mămică, iar Marie o felicitase zicându-şi în sinea ei: „Gata cu distracţia, babeto!“

I se părea nemaipomenit de excitant să atragă privirile — iar celelalte fete să fie geloase —, să danseze toată noaptea, să se întoarcă acasă când se crăpa de ziuă, să întârzie la ore. „Iar ţi-ai făcut de cap, Marie“, îi zicea de fiecare dată profesorul, cu falsă severitate. Urâtaniile care ajungeau mereu la timp se uitau la ea cu furie. Iar Marie izbucnea senină în râs.

Dacă cineva i-ar fi spus că a te număra printre tinerii sclipitori ai unui oraş de provincie nu anunţa nimic extraordinar, nu l-ar fi crezut. Ea nu presimţea ceva anume, doar ştia că va fi ceva imens. Când se trezea dimineaţa, simţea în inima ei o chemare uriaşă şi se lăsa purtată de acel entuziasm. Ziua cea nouă promitea evenimente a căror natură îi era necunoscută. Adora senzaţia aceea de iminenţă.

Când fetele de la curs discutau despre viitorul lor, Marie pufnea în sinea ei: căsătorie, copii, casă — cum de puteau ele să se mulţumească doar cu aşa ceva? Ce prostie să-ţi pui speranţele în cuvinte, şi încă în cuvinte atât de meschine! Marie nu dădea nume aşteptărilor sale, le savura nemărginirea.

La petreceri, îi plăcea ca băieţii să roiască în jurul ei. Ea avea grijă să nu-şi arate preferinţa pentru niciunul anume — lasă-i să pălească toţi de spaima că nu vor fi aleşi. Ce desfătare să fii de o sută de ori adulmecată, de o mie de ori devorată din priviri, dar niciodată golită de nectar!

Şi mai era o plăcere, mult mai puternică: să stârnească gelozia celorlalte. Când le vedea pe fete uitându-se la ea cu invidia aia crâncenă, Marie era atât de satisfăcută de supliciul lor, încât aproape că i se usca gura. Dincolo de această voluptate, ceea ce spuneau privirile acelea amare aţintite asupra ei era că povestea care se derula era a ei, că despre ea era vorba şi că celelalte sufereau văzându-se nişte simple figurante, poftite la festin doar pentru a culege firimiturile, invitate să ia parte la acea dramă doar pentru a fi răpuse de un glonţ rătăcit, adică de un foc care nu lor le era destinat.

Destinul nu era interesat decât de Marie, iar această excludere a terţilor îi aducea suprema jubilaţie. Dacă cineva ar fi încercat să-i explice că reversul geloziei însemna tot gelozie şi că nu exista un sentiment mai urât, ea ar fi ridicat din umeri. Iar câtă vreme dansa în centrul petrecerii, drăgălăşenia surâsului ei putea înşela pe oricine.

Pe cel mai frumos băiat din oraş îl chema Olivier. Zvelt, brunet ca un meridional, era fiul farmacistului şi se pregătea să practice aceeaşi meserie. Drăguţ, simpatic, amabil, era plăcut de toţi şi de toate. Acest ultim detaliu nu-i scăpase lui Marie. A fost de ajuns ca ea să apară şi totul s-a rezolvat: Olivier s-a îndrăgostit nebuneşte de ea. Marie savura faptul că acest lucru era atât de vizibil. În privirea fetelor, invidia neagră lăsa loc urii, iar satisfacţia pe care o simţea în faţa unei astfel de contemplări o făcea să se-nfioare.

Olivier a înţeles greşit natura acestui fior şi a crezut că este iubit. Răvăşit, s-a aventurat s-o sărute. Marie nu a întors capul într-o parte, s-a mulţumit să tragă cu ochiul în jur ca să verifice repulsia pe care o stârnea. Pentru ea, sărutul a coincis cu muşcătura suverană a demonului său, şi a gemut.

Restul s-a derulat potrivit unei mecanici vechi de o sută de mii de ani. Marie, care se temea să nu sufere, s-a mirat de cât de anemică era chestia pe care o simţea, exceptând momentul când toată lumea i-a văzut plecând împreună. I-a plăcut ca, preţ de o noapte, să fie întruchiparea celei mai înalte speranţe feminine.

* * *

Năuc de fericire, Olivier nu-şi ascundea iubirea. Marie, de-acum primadonă, strălucea. „Ce pereche frumoasă! Ce bine le stă împreună!“ ziceau oamenii. Ea era atât de fericită, încât se credea îndrăgostită. Zâmbetul părinţilor o încânta mai puţin decât cutele de amărăciune din colţul gurii fetelor de vârsta ei. Ce se mai distra să joace rolul principal în acest film de succes!

După şase săptămâni, s-a trezit la realitate. A dat fuga la doctor, iar acesta i-a confirmat lucrul de care se temea. Îngrozită, i-a dat vestea lui Olivier, care a luat-o imediat în braţe.

— Draga mea, e minunat! Hai să ne căsătorim!

Ea a început să plângă în hohote.

— Nu vrei?

— Ba da, a zise ea printre lacrimi. Dar aş fi vrut să fie altfel.

— Ce importanţă are? îi spuse el, strângând-o plin de bucurie în braţe. Când doi oameni se iubesc aşa cum ne iubim noi, copiii apar foarte repede, oricum. De ce să mai aşteptăm?

— Aş fi vrut ca lumea să nu bănuiască nimic.

Olivier a crezut că e vorba de pudoare şi s-a înduioşat:

— Nimeni n-o să bănuiască nimic. Doar au văzut cu toţii cât de tare ne iubim. Ne căsătorim peste două săptămâni. O să ai aceeaşi talie de fetişcană.

Rămasă fără argumente, Marie nu a mai zis nimic. Dar, după calculele ei, în cincisprezece zile nu se putea pregăti petrecerea răsunătoare pe care şi-o dorea.

Olivier i-a pus pe părinţi în faţa faptului împlinit. Nu le-a ascuns motivul unei asemenea grabe, iar acesta a stârnit entuziasmul ambelor mame şi ambilor taţi:

— Se vede treaba că n-aţi pierdut vremea, copii! Bravo, e foarte bine să faci un copil cât eşti tânăr!

„Ce peltea!“ îşi zicea în sinea ei Marie, care mima mândria în speranţa că le va părea fericită celorlalţi.

Nunta a fost atât de reuşită pe cât pot fi nunţile pregătite în mare grabă. Olivier era fericit.

— Îţi mulţumesc, iubito. Întotdeauna mi-a fost groază de banchetele alea care ţin ore în şir şi unde sunt invitaţi tot felul de unchi şi mătuşi pe care nu i-ai văzut niciodată. Mulţumită ţie, avem într-adevăr o căsătorie din dragoste, o petrecere simplă, alături de cei care chiar ne sunt apropiaţi, îi spuse el în timp ce dansau.

În fotografii au apărut un tânăr nebun de bucurie şi o tânără zâmbind forţat.

Oamenii prezenţi la petrecere îi îndrăgeau pe junii însurăţei. Din motivul ăsta, degeaba trăgea cu ochiul Marie la figurile celorlalţi, n-a văzut pe chipul nimănui acea invidie care i-ar fi îngăduit să creadă că tocmai trăia cea mai frumoasă zi din viaţa ei. Lui Marie i-ar fi plăcut, bineînţeles, o petrecere grandioasă, plină de gură-cască geloşi, de terţi clevetitori, de urâciuni blazate uitându-se lung la o rochie de mireasă care să nu fie tâmpita de rochie a mamei.

„Îţi dai seama, la vârsta ta eram la fel de subţire ca tine!“ se extaziase aceasta din urmă constatând că modelul acela de la finele celui de-al Doilea Război Mondial îi venea atât de bine fiicei sale.

Marie urâse din rărunchi acel comentariu.

Tânărul cuplu s-a instalat într-o căsuţă drăguţă din oraş, nu departe de farmacie. Soţiei i-ar fi plăcut foarte tare să-şi aleagă mobila, numai că, încă din a doua lună de sarcină, o oboseală fără seamăn a pus stăpânire pe ea. Doctorul a asigurat-o că acest fenomen era frecvent, mai ales în cazul femeilor care năşteau pentru prima oară. Mai puţin normal a fost faptul că acea stare de epuizare a ţinut până în luna a noua.

Marie nu se trezea decât ca să mănânce, fiindcă îi era o foame nebună.

— Nu mă mai duc la ore, mă enervează, i-a zis ea soţului între două îmbucături.

— Oricum, eşti mult prea inteligentă ca să fii secretară, i-a spus el.

Marie rămase cu gura căscată. Niciodată nu-i trecuse prin cap să se facă secretară. Pentru ea, ori o şcoală de secretare, ori una de agronomie, era fix totuna. Şi-apoi, ce voia să spună Olivier cu „inteligentă“? Refuză să aprofundeze subiectul şi se culcă la loc.

Puterea asta de a dormi oricât avea în ea ceva ameţitor. Marie se urca în pat şi simţea prăpastia somnului deschizându-se sub ea, se lăsa să cadă şi nici nu mai avea timp să se gândească, dispărea cât ai clipi. Dacă n-ar fi fost foamea aia, nu s-ar fi trezit niciodată.

Din a zecea săptămână a început să aibă poftă de ouă. Când Olivier era la farmacie, îl suna:

— Fă-mi nişte ouă cleioase. Le ţii pe foc exact şapte minute, nici mai mult, nici mai puţin.

Tânărul soţ lăsa totul şi dădea fuga acasă să-i fiarbă ouăle. Ele nu puteau fi pregătite din timp, fiindcă ouăle cleioase ajung să se întărească prea mult dacă nu sunt mâncate pe loc. Le decojea cu mare grijă şi i le aducea lui Marie la pat, pe o tavă. Tânăra soţie le devora cu o plăcere care-ţi dădea fiori, mai puţin atunci când, din nebăgare de seamă, el le fierbea şapte minute şi jumătate — iar ea le dădea deoparte, zicând că o îneacă — sau şase minute şi jumătate — iar ea închidea ochii, gemând că i se face greaţă.