Lee Child

Școala de noapte

Traducere din engleză de

Constantin Dumitru-Palcus

TREI

2017

COLECȚIE COORDONATĂ DE

Magdalena Mărculescu

Dedicată cu înaltă apreciere bărbaților și femeilor

din lumea largă, care fac lucrurile astea cu adevărat.

Capitolul 1

Dimineața l-au decorat pe Reacher cu o medalie, iar după-amiaza l-au trimis din nou la școală. Medalia era o nouă Legiune de Merit. Cea de-a doua. Era un obiect frumos, smălțuit cu alb, cu o panglică de o culoare incertă, între purpuriu și roșu. Regulamentul Militar 600-8-22 autoriza acordarea ei pentru merite excepționale în îndeplinirea unor servicii remarcabile pentru Statele Unite ale Americii, într-un post de mare răspundere. Exigență pe care Reacher o îndeplinise, tehnic vorbind. Dar și-a dat seama că motivul real pentru care o primea era același pentru care o primise și înainte. Era o tranzacție. Un simbol contractual. Ia-ți tinicheaua și să nu scoți o vorbuliță despre chestia pe care ți-am cerut s-o faci în schimb. Ceea ce Reacher ar fi făcut oricum. Nu era nimic de laudă. Balcanii, puțină muncă de polițist, căutarea a doi localnici care cunoșteau ceva secrete de război, amândoi identificați și localizați rapid, apoi împușcați în cap. Totul fiind parte din procesul de instaurare a păcii. Interesele fuseseră servite și lucrurile în regiune se calmaseră puțin. Două săptămâni din viața lui. Patru gloanțe consumate. Nu era mare scofală.

Regulamentul Militar 600-8-22 era surprinzător de vag când venea vorba despre modul exact de înmânare a medaliilor. Se spunea doar că decorațiile trebuiau prezentate într-un cadru oficial corespunzător, cu o ceremonie adecvată. Iar asta însemna, de regulă, o încăpere mare cu mobilier aurit și un snop de drapele. Și un ofițer superior în grad celui decorat. Reacher era maior de doisprezece ani, dar în acea dimineață mai fuseseră înmânate și alte decorații, printre care trei medalii unui trio de colonei și alte două unei perechi de generali de brigadă. Așa încât barosanul prezent la ceremonie era un general-locotenent de la Pentagon, pe care Reacher îl știa din urmă cu mulți ani, de pe vremea când tipul era comandantul unui batalion de poliție militară de pe lângă Fort Myer. Un gânditor. Cu siguranță îndeajuns de experimentat ca să-și dea seama de ce un maior de poliție militară primea Legiunea de Merit. Avea o anumită expresie pe chip. Ironie amestecată cu o seriozitate adecvată momentului. Ia-ți tinicheaua și să nu scoți o vorbuliță. Nu era exclus ca în trecut să fi făcut și el ceva asemănător. Poate chiar de mai multe ori. Avea o adevărată salată de panglici pe pieptul stâng al vestonului de ceremonie. Inclusiv două Legiuni de Merit.

Încăperea suficient de oficială se afla în inima complexului Fort Belvoir din Virginia, în apropiere de Pentagon, convenabil pentru un general-locotenent. Și pentru Reacher era convenabil, pentru că era la fel de aproape de Rock Creek, unde-și petrecea timpul de când se întorsese. Nu la fel de convenabil pentru ceilalți ofițeri, care veniseră cu avionul tocmai din Germania.

După câteva minute de așteptare, presărate cu mici conversații de complezență și strângeri de mână, toți s-au liniștit, s-au aliniat și au luat poziția de drepți. A avut loc un schimb de saluturi militare, apoi prinderea de rever a medaliilor, ceremonia încheindu-se cu bârfe mărunte și strângeri de mână. Reacher s-a apropiat încet de ușă, nerăbdător să plece, dar generalul-locotenent l-a oprit și, prinzându-l de cot, i-a spus:

― Aud că vei primi noi ordine.

― Nimeni nu mi-a spus nimic. Nu încă. Unde ați auzit asta? a zis Reacher.

― De la sergentul meu major. Ăștia toți discută între ei. Subofițerii din Armata SUA sunt cel mai eficient telefon fără fir din lume. Mereu mă uimește chestia asta.

― Și unde cred ei c-am să mă duc?

― Nu știu sigur. Dar nu departe. Într-un loc unde poți ajunge cu mașina. Se pare că parcul auto a primit o solicitare de rechiziție.

― Și când ar urma să aflu exact?

― În cursul zilei de azi.

― Vă mulțumesc, a spus Reacher. E bine de știut.

Generalul-locotenent i-a eliberat cotul și Reacher și-a continuat drumul spre ușă, prin ea și a ieșit pe coridor, unde un sergent clasa I s-a oprit brusc în loc și l-a salutat. Abia-și trăgea sufletul, de parcă alergase cale lungă. Dintr-o parte îndepărtată a clădirii, poate, acolo unde oamenii munceau pe bune.

― Domnule, a spus individul, generalul Garber vă transmite salutări și vă cere să treceți pe la biroul lui cât mai curând posibil.

― Unde sunt trimis, soldat? a-ntrebat Reacher.

― Într-un loc unde puteți ajunge cu mașina, a spus tipul. Dar aici asta ar putea să-nsemne o mulțime de lucruri.

*

Biroul lui Garber era în Pentagon, așa încât Reacher a prins un loc în mașină alături de doi căpitani care locuiau în Belvoir, dar care erau de serviciu după-amiaza în Inelul B. Garber avea un birou separat numai pentru el, la două inele spre interior și două etaje mai sus de parter, fiind păzit de un sergent care stătea la o masă în fața ușii. Acesta s-a ridicat și l-a condus pe Reacher înăuntru, anunțându-i numele, ca un valet din filmele de epocă. Apoi sergentul a pășit într-o parte și a dat să se retragă, dar Garber l-a oprit, zicându-i:

― Sergent, aș dori să rămâi.

Sergentul a rămas în poziție de repaus, cu tălpile lipite de linoleumul lucios.

Un martor.

― Ia loc, Reacher, a spus Garber.

Reacher s-a așezat pe un scaun cu picioare tubulare, care s-a lăsat sub greutatea lui, și s-a înclinat pe spate, ca sub suflarea unui vânt puternic.

― Ai ordine noi, l-a anunțat Garber.

― Care și unde? a-ntrebat Reacher.

― Te-ntorci la școală.

Reacher n-a zis nimic.

― Dezamăgit? a-ntrebat Garber.

De-aia fusese nevoie de martor, și-a zis Reacher. Nu era o conversație privată. Cel mai bun comportament. A spus:

― Ca întotdeauna, domnule general, sunt fericit să merg acolo unde mă trimite armata.

― Nu pari prea fericit. Deși ar trebui. Să avansezi în carieră e un lucru minunat.

― Despre ce școală e vorba?

― Detaliile ajung la biroul tău chiar în clipa asta.

― Cât timp voi fi plecat?

― Depinde de cât de mult îți dai silința. Atât cât va trebui, presupun.

Reacher s-a urcat într-un autobuz din parcarea Pentagonului și a mers două stații până la poalele dealului de sub Cartierul General Rock Creek. A urcat dealul pe jos și s-a dus direct la biroul lui. Un dosar subțire îl aștepta pe masa de lucru. Pe copertă erau trecute numele lui, niște numere și titlul cursului: „Impactul recentelor inovații din criminalistică asupra cooperării dintre agenții“. În interior erau câteva foi de hârtie calde încă de la copiator, inclusiv o înștiințare oficială privind detașarea temporară într-un loc ce părea a fi o clădire închiriată într-un complex corporatist din McLean, Virginia. Urma să se prezinte acolo până la ora cinci în acea după-amiază, îmbrăcat în civil. Cazarea era asigurată la fața locului. I se repartizase un vehicul personal, fără șofer.

Reacher a pus dosarul sub braț și a ieșit din clădire. Nimeni nu l-a urmărit la plecare. Nu prezenta interes pentru nimeni. Mai exact, nu mai prezenta interes. Reacher era o dezamăgire. Un anticlimax. Subofițerii avizi de zvonuri așteptaseră cu sufletul la gură și, în final, nu aflaseră decât că era vorba de un curs lipsit de importanță cu un titlu care să-ți ia ochii. Nimic palpitant. Așa încât acum devenise un nimeni. Scos din circulație. A ieșit din vizor, a părăsit peisajul. Ca un jucător de fotbal trecut pe lista accidentaților. Abia peste o lună, poate, cineva o să-și amintească de el preț de o secundă, întrebându-se dacă și când o să se-ntoarcă, după care o să-l dea uitării la fel de repede.

Sergentul de la biroul de lângă ușă a ridicat privirea și apoi, plictisit, s-a uitat în altă parte.

Reacher avea foarte puține haine civile, iar unele dintre ele nici măcar nu erau cu adevărat civile. Pantalonii de culoare kaki, de exemplu, aveau o vechime de vreo treizeci de ani și făcuseră parte dintr-o uniformă a Corpului de Marină. Cunoștea un tip care cunoștea alt tip care lucra la un depozit, unde primiseră, susținea el, un balot cu efecte vechi, trimis la adresa greșită pe vremea când Lyndon Johnson era încă președinte. Marfa nu mai fusese revendicată după aceea. Se pare însă că acei nădragi cazoni arătau exact ca niște pantaloni Ralph Lauren noi. Nu că lui Reacher i-ar fi păsat cum arătau pantalonii. Dar cinci dolari era un preț atrăgător. Și pantalonii erau excelenți. Nepurtați, niciodată scoși din magazie, apretați, ușor mucegăiți, dar perfecți pentru încă treizeci de ani cel puțin.

Tricourile nu erau nici ele civile, fiind vechi efecte cazone, decolorate și subțiate în urma spălărilor succesive. Numai geaca era categoric nemilitară. Era marca Levi’s, din denim maro-gălbui, autentică în toate privințele, inclusiv eticheta, dar care fusese cusută de mama unei vechi prietene într-un subsol din Seul.

S-a schimbat și a-ndesat restul lucrurilor într-o geantă de voiaj și un troler pe care le-a târât până pe trotuar, unde era parcat un Chevrolet Caprice. Bănuia că era un fost vehicul din dotarea poliției militare, acum scos din circulație, cu abțibildurile dezlipite și orificiile pentru girofaruri și antene astupate cu dopuri din cauciuc. Cheia era în contact. Scaunele arătau ponosite. Dar motorul a pornit, transmisia funcționa și frânele erau în bună stare. Reacher a-ntors hardughia printr-o manevră ca pe o navă de război și a pornit spre McLean, Virginia, cu geamurile coborâte și radioul pornit.

Complexul corporatist era doar unul dintre multe altele identice, maroniu și bej, cu fațade discrete, cu peluze bine întreținute, cu niște arbuști cu frunzișul mereu verde. Erau grupuri de două sau trei clădiri care ocupau un teren viran, la dispoziția celor ce se ascundeau îndărătul unor denumiri anoste și monotone și în spatele geamurilor fumurii ale birourilor.