Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactare:

Laurențiu Dulman

Design și ilustrație copertă: Andrei Gamarț

Director producţie:

Cristian Claudiu Coban

DTP:

Carusel Multimedia

Corectură:

Roxana Nacu

Rodica Crețu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Kakerlaken

Autor: Jo Nesbø

Copyright © Jo Nesbø 1998

Published by agreement with Salomonsson Agency

All rights reserved.

Copyright © Editura Trei, 2019
pentru prezenta ediţie

O.P. 16, Ghişeul 1, C.P. 0490, Bucureşti

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-0646-2

ISBN (EPUB): 978-606-40-1748-2

Printre norvegienii care locuiesc în Thailanda, umblă zvonul că unul dintre ambasadori, care a murit într-un accident de mașină la Bangkok, ar fi fost de fapt ucis în circumstanțe extrem de misterioase. Nu există nicio dovadă în sprijinul ideii respective, dar e o poveste bună. Persoanele și evenimentele menționate în această carte nu ar trebui confundate cu persoane şi evenimente reale. Realitatea e mult mai stranie.

Bangkok, 23 februarie 1998

Partea întâi

1

Marți, 7 ianuarie

Luminile semaforului se făcură verzi și vuietul camioanelor, automobilelor, motocicletelor și tuk-tukurilor1 crescu tot mai mult, până ce Dim ajunse să vadă geamul de la magazinul Robinson vibrând. Apoi șirul de vehicule se puse în mișcare și vitrina în care era expusă rochia lungă și roșie de mătase rămase în spatele lor, pierdută în întuneric.

Luă un taxi. Nu un autobuz doldora de lume sau vreun tuk-tuk îmbrăcat în praf, ci un taxi cu aer condiționat și un șofer care își ținea gura. Își rezemă ceafa de tetieră și încercă să se bucure de călătorie. Nicio problemă. O bicicletă cu motor țâșni pe lângă mașină și o fată așezată în spate, cu braţele încolăcite în jurul unui tricou roșu terminat cu o cască, le aruncă în treacăt o privire. Țin-te bine, o îndemnă Dim în gând.

Pe Șoseaua Rama IV, șoferul încetini în spatele unui camion care slobozea norișori de gaze de eșapament într-atât de groși și de negri, încât nu-i puteai zări numărul de înmatriculare. După filtrarea prin sistemul de aer condiționat, gazele evacuate se răcoreau și aproape că-și pierdeau mirosul. Aproape. Flutură delicat palma pentru a-și arăta disconfortul, iar șoferul, zărindu-i în oglindă gestul, trecu pe banda exterioară. Nicio problemă.

Așa arătase dintotdeauna viața ei. La ferma unde crescuse fusese una dintre cele șase fete ale familiei. Cu șase mai mult decât ar fi trebuit, dacă era să-l asculți pe tatăl ei. La șapte ani, se proțăpiseră cu toţii în poartă, tușind în praful galben, și-i făcuseră cu mâna, de rămas-bun, surorii celei mai mari, ce pornea, zdruncinându-se în căruță, pe drumul de țară care înainta pe lângă canalul cu apă cafenie. Sora ei căpătase haine curate, un bilet de tren până la Bangkok și o adresă în Patpong scrisă pe dosul unei cărți de vizită; plecase la drum vărsând potop de lacrimi, cu toate că Dim îi făcuse cu mâna atât de tare, că aproape și-o scosese din umăr. Maică-sa o mângâiase pe creștet și zisese că nu era un lucru ușor, dar că nici un lucru rău nu era. Sora ei, cel puțin, n-avea să mai fie nevoită să rătăcească din fermă în fermă ca să fie kwai, cum făcuse mama lor înainte să se mărite. Pe lângă asta, domnișoara Wong promisese c-o să aibă grijă de ea. Taică-su dăduse din cap a încuviințare, scuipase zeamă de betel printre dinții înnegriți și adăugase că farang-ii din baruri plătesc bine pentru prospătură.

Dim nu înțelesese atunci ce voia mama ei să zică cu vorba asta, kwai, dar nu se apucase să întrebe. Știa, firește, că un kwai e un bivol. Ca majoritatea fermierilor din zonă, nu-și puteau permite un bivol, așa că închiriau unul dintre cei care circulau prin district când se făcea vremea de arat loturile de orez. Abia mai târziu avea să afle că și fata care mâna bivolul la arat era numită kwai, fiindcă serviciile ei intrau în preț. Așa era tradiția. Sperase atunci să întâlnească vreun fermier care s-o ia de soţie, înainte să se facă prea bătrână.

Când Dim împlinise cincisprezece ani, taică-su o strigase pe nume, venind de pe miriște cu soarele în spate și pălăria în mână. Nu-i răspunsese de îndată; se îndreptase de șale și se uitase îndelung la coastele înverzite dimprejurul fermei, închisese ochii, ascultase cum țipă printre frunze păsărea-trâmbițaș și trăsese în piept mireasma de eucalipt și de arbore de cauciuc. Își dăduse seama pe loc că-i venise rândul.

În primul an, locuiseră patru fete într-o odaie și împărțiseră totul: pat, mâncare și haine. Acestea din urmă erau de căpătâi, fiindcă fără haine drăguțe nu te alegeai cu clienți de soi. Învățase singură să danseze, să zâmbească, învățase să-și dea seama care bărbați voiau doar să-i cumpere de băut și care voiau să cumpere sex. Taică-su se înțelesese deja cu domnișoara Wong ca banii ce i se cuveneau să fie trimiși acasă, așa că în primii ani abia dacă văzuse vreo lețcaie. Domnișoara Wong era însă mulțumită și, cu vremea, ținuse mai mulți bani pentru Dim.

Și avea motive să fie mulțumită. Dim muncea din greu și mușteriii cumpărau de băut. Domnișoara Wong ar fi trebuit să se bucure că Dim încă era acolo, fiindcă de vreo câteva ori fusese cât pe ce să-și ia zborul. Un japonez voise s-o ia de nevastă, însă își retrăsese oferta când ea îi ceruse bani de avion. Un american o luase cu el la Phuket, își amânase întoarcerea acasă și-i cumpărase un inel cu diamant. Dim îl dusese la amanet în chiar ziua plecării lui.

Unii plăteau prost și-i spuneau, dacă se plângea, să se ducă naibii; alții o pârau la domnișoara Wong dacă nu le satisfăcea întru totul capriciile. Nu înțelegeau că, odată ce-i cumpărau timpul de la bar, domnișoara Wong se alegea cu banii, iar Dim devenea propria ei șefă. Propria ei șefă. Gândul i se duse către rochia cea roșie din vitrină. Maică-sa avusese dreptate; nu era ușor, dar nici atât de rău nu era.

Și izbutise să-și păstreze zâmbetul nevinovat și râsul zglobiu. Clienților le plăcea asta. Poate că tocmai de aceea i se oferise slujba pe care Wang Lee o anunțase la oferte de angajare în Thai Rath, o slujbă intitulată ARC, de la Agent Relații Clienți. Wang Lee era un chinez mărunt și negricios care conducea un motel undeva pe șoseaua Sukhumvit, iar clienții erau în special străini cu solicitări speciale, dar nu într-atât de speciale încât ea să nu le poată satisface. Dacă era să fie sinceră, îi plăcea ce făcea acum mai mult decât să danseze în bar cu orele. Pe lângă asta, Wang Lee plătea bine. Singurul dezavantaj era că îi lua mult timp ca să ajungă acolo de la apartamentul ei din Banglamphu.

Afurisit mai era traficul! Iarăși se blocase; îi spuse șoferului că vrea să coboare, chiar dacă asta însemna să traverseze șase benzi pline ochi cu mașini ca să ajungă la motelul aflat de cealaltă parte a șoselei. Aerul, când se dădu jos, o înfășură ca un prosop umed și fierbinte. Căută un spațiu în coloana de mașini, cu mâna la gură, conștientă că nu rezolva nimic cu asta, că în Bangkok nu exista altfel de aer de respirat, însă măcar era cruțată de mirosuri.

Se strecură printre vehicule, trebui să ocolească o camionetă cu remorca plină de băieți puși pe fluierat și fu cât pe ce să se aleagă cu un toc rupt de o Toyota kamikaze. Apoi ajunse dincolo.

Wang Lee ridică privirea când o văzu intrând în zona pustie a recepției.

— O seară liniștită? întrebă ea.

Chinezul încuviință din cap, nemulțumit. Mai fuseseră câteva asemenea seri pe parcursul ultimului an.

— Ai mâncat?

— Da, minți Dim.

Lee era bine intenționat, însă fata n-avea niciun chef de tăițeii apoși pe care-i fierbea în camera din dos.

— Mai trebuie să aștepți, zise bărbatul. Farang-ul a vrut să tragă un pui de somn mai întâi. O să sune el când e gata.

Dim scoase un scâncet de nemulțumire.

— Știi că trebuie să mă întorc la bar înainte de miezul nopții, Lee.

Chinezul se uită la ceas.

— Mai lasă-l o oră.

Dim ridică din umeri și se așeză. Cu un an în urmă, probabil c-ar fi azvârlit-o pe ușă afară dacă i-ar fi vorbit așa, însă acum avea nevoie de fiecare bănuț. Ar fi putut, firește, să plece, însă atunci tot drumul ăsta lung ar fi fost degeaba. Și-i mai și datora o favoare lui Lee; lucrase pentru codoși mai răi decât el.

După ce strivi în scrumieră chiștocul celei de-a treia țigări, își clăti gura cu ceaiul amar al lui Lee și se ridică să-și mai verifice o dată machiajul în oglinda de după tejghea.

— Mă duc să-l trezesc, zise.

— Îhî. Patinele ți le-ai luat?

Dim ridică geanta.

Tocurile îi scrâșniră pe pietrișul aleii de acces pustii ce trecea printre camerele de la parter ale motelului. Camera 120 se afla în spate. Nu era nicio mașină afară însă văzu lumină la geam. Poate că se trezise până la urmă. O adiere de vânt îi ridică fusta scurtă, fără a reuși să o răcorească însă. Tânjea după muson, după ploaie. La fel cum, după câteva săptămâni de bălţi, de străzi înnoroite și haine ce prindeau mucegai după spălat, tânjea după lunile cele secetoase și lipsite de vânt.

Ciocăni ușor și își potrivi pe chip un zâmbet timid, cu întrebarea „Cum te cheamă?“ deja pe buze. Niciun răspuns. Bătu iar și se uită la ceas. Probabil c-ar fi putut să se târguiască, să mai scadă câteva sute de baht din prețul rochiei, chiar dacă era de la Robinson. Apăsă pe clanță și descoperi, cu surprindere, că ușa nu era încuiată.

Îl găsi lungit pe burtă în pat și prima ei impresie fu că încă dormea. Zări apoi lucirea mânerului de sticlă albastră al cuțitului ițindu-se prin sacoul de un galben țipător. Greu de spus care dintre gândurile ce i se năpustiră în minte se ivi primul, însă unul dintre aceste gânduri era că tot drumul din Banglamphu fusese de pomană. Apoi, în cele din urmă, își recăpătă controlul asupra corzilor vocale. Țipătul ei fu totuși atenuat de claxonul răsunător al unui camion care tocmai evitase un tuk-tuk imprudent pe șoseaua Sukhumvit.

---

2

Miercuri, 8 ianuarie

— Teatrul Național, anunță în difuzor o voce nazală și somnoroasă, apoi ușile tramvaiului se dădură în lături și Dagfinn Torhus păși afară, în întunericul rece și umed.

Aerul îi înțepă obrajii proaspăt bărbieriți și, în geana de lumină a lămpilor cu neon din Oslo, își văzu răsuflarea înghețată ieșindu-i din gură.