Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactor:

Domnica Drumea

Coperta colecţiei: Faber Studio

Foto copertă: Guliver/Getty Images/ © Casarsa

Director producţie:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Gabriela Chircea

Corectură:

Maria Mușuroiu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: Isprinsessan

Autor: Camilla Läckberg

Publicată prin acord cu Nordin Agency, Suedia

Prima ediție publicată de Editura Warne, Suedia

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-0404-8

ISBN (EPUB): 978-606-40-1757-4

Eilert Berg nu era un om fericit. Respira cu dificultate și norișori albi îi ieșeau din gură, dar sănătatea nu era pentru el cea mai îngrijorătoare problemă.

Svea fusese atât de frumoasă în tinerețe și trebuise să aibă multă răbdare până să poată s-o ia în căsătorie. Părea blândă, prietenoasă și puțin sfioasă. Caracterul ei adevărat a ieșit la iveală după o perioadă prea scurtă de fantezie juvenilă. Foarte hotărâtă, l-a ținut sub papuc timp de aproape cincizeci de ani. Dar Eilert avea un secret. Pentru prima oară întrezărea o posibilitate de a avea puțină libertate în toamna vieții lui și nu avea de gând să piardă această libertate.

Toată viața muncise până la extenuare ca pescar, iar banii îi ajungeau exact pentru a-i întreține pe Svea și pe copii. De când se pensionaseră, avuseseră doar pensiile lor mici din care să trăiască. Fără ceva economii, nu exista nicio posibilitate de a lua viața de la capăt, singur, în altă parte. Această posibilitate venise ca un dar divin și, pe deasupra, era ridicol de ușor. Dar dacă oamenii voiau să plătească sume de bani fabuloase pentru câteva ore de lucru pe săptămână, atunci era problema lor. El nu avea de gând să se plângă. În doar un an de zile, bancnotele din cutia lui de lemn secretă se înmulțiseră într-o grămadă impresionantă și peste puțin timp urma să aibă îndeajuns pentru a se putea retrage către ținuturi mai calde.

Se opri să-și tragă sufletul la ultima pantă abruptă și își masă mâinile paralizate de reumatism. Spania sau poate Grecia o să mai înmoaie frigul care parcă venea din interior.

Eilert considera că mai avea cel puțin zece ani până să ajungă pe lumea cealaltă și intenționa să profite din plin de ei. Așa că în niciun caz nu voia să-i petreacă lângă baba de acasă.

Plimbarea matinală zilnică fusese singura lui clipă de liniște și pace și pe deasupra îl ajutase și să facă puțină mișcare, de care avea nevoie. Mergea întotdeauna pe același drum, iar cei care îi cunoșteau obiceiurile ieșeau adesea ca să mai schimbe câteva vorbe cu el. Îi făcuse o deosebită plăcere să stea de vorbă cu frumoasa vecină din casa aflată în vârful dealului, lângă școala Håkenbacken. Venea doar la sfârșitul săptămânii, întotdeauna singură, dar avea de fiecare dată timp să discute despre vreme și vânt. Domnișoara Alexandra se interesa și de Fjällbacka de odinioară și acesta era un subiect despre care Eilert discuta cu plăcere. De asemenea, domnișoara era foarte delicată. Eilert era capabil să aprecieze astfel de lucruri, chiar la vârsta lui. Bineînțeles că s-a bârfit destul pe seama ei, dar dacă începeai să dai crezare bârfelor, curând nu mai aveai timp de altceva.

Cu vreun an în urmă îl întrebase dacă nu poate să arunce un ochi și în casa ei, dacă tot trecea pe acolo vineri dimineața. Casa era veche, iar boilerul și țevile erau uzate și nu prea îi surâdea ideea de a veni într-o locuință rece la sfârșit de săptămână. Avea să îi dea o cheie ca să poată intra și să poată verifica dacă totul era în regulă. O serie de spargeri avuseseră loc în acea zonă, așa că trebuia să verifice și ferestrele sau ușile.

Această sarcină nu i se părea deosebit de împovărătoare, iar o dată pe lună găsea un plic cu numele lui în cutia ei poștală, conținând o sumă pe care el o considera princiară. În plus, îi plăcea să se simtă util. Era greu să nu aibă nicio ocupație după ce muncise toată viața.

Poarta era înclinată și opuse rezistență când încercă să o deschidă înspre cărarea din grădină. Zăpada nu fusese curățată și se gândea să roage pe vreunul dintre băieți să vină să-i dea o mână de ajutor. O asemenea treabă nu era pentru femei.

Bâjbâia neîndemânatic cu cheia, era atent să nu o scape în zăpada adâncă. Dacă ar fi trebuit să se aplece în genunchi, nu s-ar mai fi putut ridica înapoi. Scara din cerdac era rece și alunecoasă, așa că se ținu de balustradă. Tocmai se pregătea să descuie când observă că ușa era întredeschisă. Nedumerit, o împinse și intră în hol.

— Alo, e cineva acasă?

Poate ea venise mai devreme? Nu răspunse nimeni. Își vedea aburii respirației ieșindu-i din gură și brusc își dădu seama cât de frig era în casă. Dintr-odată, nu mai știu ce să facă. Ceva nu era în regulă și simțea că nu era vorba doar de un boiler stricat.

Merse prin camere. Totul era intact. În casă domina o ordine impecabilă, ca de obicei. Aparatul video și televizorul erau la locul lor. După ce a inspectat parterul, Eilert urcă la etaj. Scara era abruptă și trebuia să se țină bine de balustradă. Când ajunse sus, mai întâi se îndreptă spre dormitor. Era feminin, foarte elegant și la fel de ordonat ca restul casei. Patul era făcut și un geamantan stătea lângă piciorul lui, nu părea desfăcut. Deodată se simți puțin netot. Poate că ea se întorsese mai devreme, descoperise că boilerul era stricat și ieșise să caute pe cineva care l-ar fi putut repara. Și totuși, nu credea în această posibilitate. Ceva nu era în regulă. Simțea asta în încheieturi la fel cum uneori putea să simtă apropierea unei furtuni. Își continuă cu atenție drumul prin casă. Următoarea cameră era o mansardă mare cu acoperiș înclinat și grinzi de lemn. Două canapele stăteau de o parte și de alta a unui șemineu. Câteva ziare erau împrăștiate pe măsuță, dar în rest toate erau la locul lor. Merse din nou la parter. Nici acolo nu părea să fie ceva în neregulă. Nici bucătăria, nici sufrageria nu arătau altfel decât de obicei. Singura încăpere care mai rămăsese era baia. Fără să știe de ce, avu un moment de ezitare înainte să împingă ușa. În continuare era pace și liniște. Se opri o clipă, dar își dădu seama că era ridicol și împinse cu hotărâre ușa.

Câteva secunde mai târziu alerga către ușa de la intrare atât de repede cât îi permitea vârsta. În ultimul moment își aduse aminte că scara era alunecoasă și se prinse de balustradă la timp pentru a nu se prăvăli cu capul înainte pe trepte. Înainta cu greu prin zăpada așternută pe cărarea din grădină, înjurând când poarta se împotrivi. Se opri năuc afară pe trotuar. Puțin mai în jos pe drum zări o siluetă care se apropia cu pași repezi și o recunoscu imediat pe Erica, fiica lui Tore. Îi strigă să se oprească.

Era obosită. Moartă de oboseală. Erica Falck închise calculatorul și merse în bucătărie să-și mai pună cafea. Se simțea presată din toate părțile. Editura voia o primă versiune a cărții în august, iar ea abia începuse să scrie. Cartea despre Selma Lagerlöf – a cincea din seria de biografii ale scriitoarelor suedeze – ar fi trebuit să fie cea mai bună, dar îi lipsea cu desăvârșire cheful de scris. Părinții ei muriseră de mai bine de o lună, însă durerea era la fel de intensă ca atunci când primise vestea morții lor. Să facă ordine printre lucrurile din casa părintească se dovedise a fi mult mai istovitor decât crezuse. Totul îi trezea amintiri. Îi lua multe ore să umple o cutie, fiindcă fiecare lucru îi aducea în minte imagini dintr-o viață care uneori i se părea foarte aproape, iar alteori foarte, foarte îndepărtată. Dar n-avea de ales, împachetatul avea să dureze cât timp era necesar.

Pentru moment, apartamentul din Stockholm era închiriat, așa că putea foarte bine să stea aici în Fjällbacka și să scrie. Casa era situată într-un loc puțin mai izolat, la Sälvik, și atmosfera era calmă și plină de liniște.

Erica se așeză pe verandă și se uită spre arhipelag. Priveliștea nu înceta niciodată s-o lase fără respirație. Fiecare anotimp oferea un peisaj nou și spectaculos, iar azi se arăta un soare strălucitor ce arunca valuri aurii de lumină peste gheața groasă ce plutea pe apă. Tatăl ei ar fi iubit o astfel de zi.

Simți că o podidește plânsul, iar aerul din casă deveni brusc apăsător. Se hotărî să facă o plimbare. Termometrul arăta minus cincisprezece grade și își trase pe ea mai multe pulovere, unul peste altul. Simți frigul mușcător când păși afară din casă, dar, după ce merse puțin cu pas hotărât, reuși să se încălzească.

Afară era o liniște care parcă te elibera. Nu se zărea nici țipenie de om. Singurul sunet pe care îl auzea era propria respirație. Contrastul față de lunile de vară era puternic. Atunci comunitatea era plină de viață. Erica prefera să stea departe de Fjällbacka pe timpul verii. Chiar dacă știa că oamenii de acolo depindeau de turism pentru a supraviețui, nu putea să scape de senzația că, în fiecare vară, erau invadați de un nor imens de lăcuste. Un monstru cu mai multe capete care încet-încet, an de an, înghițea vechiul sat de pescari, cumpărând toate casele de lângă apă și întemeind o societate-fantomă timp de nouă luni pe an.

Pescuitul fusese sursa de hrană pentru oamenii din Fjällbacka timp de sute de ani. Pământul arid și lupta acerbă pentru supraviețuire îi făcuseră pe oameni aspri și puternici, depinzând de heringul care se aduna sau nu în plasele pescarilor. După ce Fjällbacka a devenit un loc pitoresc, atrăgând turiști cu portofele doldora de bani în vreme ce pescuitul ajunsese să nu mai fie principala sursă de venit, Ericăi i se părea că localnicii erau din ce în ce mai descurajați.