Pentru Guillaume, Simon-Aderaw
și Rémi-Tariku, întotdeauna…

Mereu sfârşim prin a deveni un
personaj în propria noastră poveste.

— Jacques Lacan, Écrits, volumul II

Şi plămânii, şi inima lui aveau nevoie
să respire aerul din largul mării.

— Bernard Simiot, Ces messieurs de Saint-Malo

1

Un 31 decembrie ca oricare altul. Un reper în cursul anului. Petrecere şic la Paul. Perfectă, de bun-gust, amu­zantă, de mare fineţe, fără tam-tam şi fără confetti. Extraordinară, ca de obicei. În afară de mine, Paul invita întotdeauna persoane care nu se ştiau între ele şi pe care el însuşi de-abia le ştia; simple cunoştinţe care petreceau doar o noapte împreună, după care nu aveau să se mai vadă niciodată. Asta îl amuza, îi stârnea interesul. Aşa se manifesta latura lui burghezo-boemă refulată, îl ironizam eu periodic. Avantajul îl reprezenta lipsa de miză a celor câtorva ore, fiecare venea cum era, cum voia, fără idei preconcepute şi fără presiunea socială inerentă vieţii burgheze de provincie. Făceam cunoştinţă fără reticenţe, fără aşteptări speciale, fiindcă se presupunea că n-o să ne mai întâlnim, cel mult am fi dat întâmplător nas în nas prin oraș în vreo sâmbătă, la cumpărături.

Micul atu al serii, şi asta mă bucura mult, era prezenţa surorii mele mai mari, Anna, şi a soţului ei, Ludovic. Li-l prezentasem pe Paul la puţină vreme după ce-l întâlnisem şi de atunci se înţelegeau tustrei de minune. Pentru ei era o adevărată premieră că nu plecaseră să-şi petreacă revelionul undeva la soare, după cum le era obiceiul, şi că ne onorau cu prezenţa lor. Lucru care o angoasase enorm pe sora mea, hiperactivă, permanent în pragul unui burnout domestic. Totuşi, ea voia să fie veşnic în mişcare. Ludovic îşi dorea un concediu în care „ca să nu facă nimic“, n-avea niciun chef să alerge la toate activităţile unde ea făcea înscrieri pentru amândoi. Aşa că toamna trecută bătuse cu pumnul în masă. Oricât o iubea el pe sora mea, nu mai suporta s-o vadă agitându-se fără rost, îl epuiza. La peste cincizeci de ani şi după douăzeci şi cinci de ani de căsnicie, visa la puţină linişte. Spre marea mea mirare, sora mea tăcuse mâlc şi nu încercase să parlamenteze.

Însă Anna, complet destabilizată, trebuise să compenseze cu ceva. Drept urmare, anul acesta, sărbătoarea Crăciunului fusese teatrul unor situaţii tragicomice: Anna invadase ceea ce până atunci reprezentase teritoriul rezervat mamei, adică organizarea marii mese în familie de la 25 decembrie. Nu le luase mult până să ajungă amândouă să se certe la cuţite, eu însă avusesem grijă să mă ţin cât mai departe posibil. Cu toate acestea, Anna ne pregătise nişte sărbători demne de un film american dedicat Crăciunului! Să fie ocupată cu orice preţ, acesta era crezul Annei. Iar de la Crăciun, nu-şi mai găsea locul. Cei trei copii ai lor — tineri adulţi —, odată tradiţionala prăjitură mâncată şi cadourile desfăcute, o şterseseră de-acasă pentru a scăpa de supravegherea mamei. Nu m-ar fi mirat ca ea să fi dat buzna în bucătăria lui Paul, el nu s-ar fi opus, mai ales că astfel evita să angajeze pe cineva care să se ocupe de preparative. Lui Paul îi plăcea la nebunie să primească oaspeţi fără să fie nevoit să-şi bată capul cu problemele practice.

Ar fi trebuit să mă bucur, să fiu în culmea entuziasmului, dar, în mod bizar, se întâmpla exact pe dos. Aproape că-mi venea să mă cuibăresc în pijama pe canapea şi să mă ascund acolo toată seara, cu voluptate. În ultima vreme, mă gândeam des, chiar foarte des, la timpul care trece — prea repede —, la ce ratasem şi la ce reuşisem în viaţă. Împlinisem patruzeci de ani în anul care tocmai se încheia, momentul unui bilanţ la jumătate de drum. Poate aşa se explica starea mea… În consecinţă, pentru prima dată, nu aveam să-mi respect obiceiurile vestimentare. La revelioanele precedente, mă întrecusem pe mine însămi în originalitate, cu rochii colorate, când fanteziste, când stil vampă plină de glamour, doar pentru plăcerea de a mă amuza. Acum, aruncând o ultimă privire în oglindă înainte de plecare, un singur cuvânt mi-a venit în minte: întunecat. Eram îmbrăcată în negru din cap până-n picioare, o Morticia castanie, în pantaloni.

Am reuşit să găsesc un loc lângă donjonul Jeanne-d’Arc. Măcar nu trebuia să traversez tot Rouenul ca să-mi recuperez maşina. Paul locuia la ultimul etaj, care avea o sută cincizeci de metri pătraţi, complet renovat, al unui imobil din susul străzii Jeanne-d’Arc. Nu făcuse niciodată pasul de a se instala într-o casă, îşi cultiva latura pariziană, i se părea liniştitor să locuiască la două străzi de gară! Dar nu era vorba decât despre un principiu, de altfel destul de ridicol, deoarece oricine îl cunoştea ştia că nu va mai pleca niciodată să trăiască la Paris. Apartamentul era somptuos şi, deopotrivă, extrem de sobru. Paul avea un gust foarte dezvoltat pentru lucruri frumoase, opere de artă şi mobilă de design, dar nu mergea mai departe, nu colecţiona nimic. Cu câteva excepţii: femei, maşini şi nivelul vinului în paharele invitaţilor săi.

Şampania — de calitate — curgea în valuri, felurile de mâncare erau rafinate şi absolut delicioase. Cucerirea lui Paul pentru seara aceasta era fermecătoare, chicotea un pic cam mult, dar o puteam scuza şi oricum nimeni nu avea s-o mai vadă vreodată. Paul va petrece câteva nopţi cu ea, o va duce şi la alte dineuri, apoi ea o să dispară pentru a lăsa locul alteia, peste câteva săptămâni, maximum luni. Paul se plictisea foarte repede. De aproape optsprezece ani de când îl cunoşteam, îl vedeam trecând continuu de la o femeie la alta. La patruzeci şi nouă de ani ai lui, asta devenea cam descurajant. Îl preveneam regulat în privinţa imaginii de fante bătrân care-l pândea tot mai serios, dar îi stârneam invariabil aceeaşi reacţie: un hohot zdravăn de râs.

Singura umbră din peisaj era vecinul meu de masă. Când îl descoperisem printre cei douăzeci de invitaţi, o săgetasem imediat cu privirea pe sora mea, ea era negreşit răspunzătoare de această lovitură de maestru. Mutra ei fals inocentă îmi confirmase bănuiala. Dar mă abţinusem să-i sar la gât. Nu ezitase să-şi folosească jokerul — permisiunea acordată celor din anturajul apropiat al lui Paul de a aduce un invitat-surpriză — de care eu, una, nu profitasem niciodată. Anna însă nu se ferise s-o facă, pe pielea mea. Îngrijorată de celibatul meu, căuta mereu să-mi prezinte „pretendenţi“, cum îi numea ea. Cel de faţă era un coleg de-ai lui Ludovic, îl cunoşteam prea bine. Tot văzându-l la ei la masă, mi se păruse simpatic, nu lipsit de farmec. Cedasem într-un final avansurilor lui cu doi ani în urmă. Spre marea mea nenorocire! Deşi perfect ca prieten, se dovedise o veritabilă nulitate ca iubit. Era în afara oricărui nivel competiţional, învingând fără drept de apel orice potenţial rival. Sora mea nu pricepuse de ce pusesem capăt atât de brusc relaţiei. Şi citeam clar pe faţa acestui cretin că îi şoptise că mai avea o şansă cu mine. Din când în când, întâlneam privirea circumspectă a lui Paul care-mi observase aerul descumpănit. Cu un gest discret din cap în direcţia vecinului meu, am reuşit să-l lămuresc cum stătea treaba, iar Paul a fost cât pe ce să se înece cu o scoică Saint-Jacques. Ca o gazdă perfectă, şi-a revenit imediat, dar nu a încetat să mă supravegheze cu coada ochiului.

După cum prevăzusem, Anna luase cu asalt bucătăria lui Paul. Când au trebuit schimbate farfuriile, mi-a făcut semn să merg cu ea. Am profitat de ocazie ca să iau o pau­ză de la avansurile insistente ale vecinului meu imbecil care, hotărât lucru, nu înţelegea chiar nimic.

— Ia zi, Reine…, a început ea cu voce mieroasă.

M-a prins de braţ, dând din cap cu un aer visător.

— Ce să zic? am mormăit.

M-am desprins de ea ca să-mi torn un pahar de vin roşu. La dracu’ cu grija de a nu amesteca băuturile, aveam nevoie de un întăritor!

— Ce părere ai despre mica mea surpriză?

Am gratificat-o cu o privire urâtă şi am ridicat mâna într-un gest de apărare.

— Eşti mulţumită de tine?

Ea a aplaudat, convinsă că mă bucuram de combinaţia ei.

— I-a căzut falca când te-a văzut apărând într-o aşa ţinută. Nu ştiam că ai pantaloni de piele. Frumos! Cu tot negrul ăsta, nu ţi se văd decât ochii verzi…

M-am holbat la ea.

— Pacoste ce eşti! Termină imediat! Nu te mai amăgi! N-o să se întâmple nimic!

Expresia ei a trecut de la culmea entuziasmului la stupefacţia deplină.

— De ce? Nu-ţi face plăcere să-l vezi?

— Tu ce crezi? Îţi amintesc că deja i-am dat papucii! Mersi frumos!

S-a bosumflat, vexată, şi s-a apucat să stivuiască farfuriile.

— Ludovic m-a prevenit că o să-mi zici o chestie de genul ăsta!

Am izbucnit în râs.

— Îl ador pe cumnatul meu! Acum putem să trecem la alt subiect?

Ca o puştoaică nemulţumită că lumea nu-i satisface capriciul, Anna a scos un oftat adânc, întărindu-l cu o ridicare din umeri.

— În altă ordine de idei, ai nevoie de ajutor?

— Nu, a bodogănit sora mea.

— Deci mi-ai cerut să vin în bucătărie doar ca să afli dacă planul tău de peţitoare funcţionează?

A renunţat la atitudinea de divă ofensată şi mi-a aruncat o privire amuzată, care m-a făcut să explodez din nou în râs. Sora mea n-avea pereche.

— Nu cred că funcţionează!

M-am întors la locul meu la masă, mişcată de atenţia surorii mele, care de fiecare dată făcea totul ca lumea din jur să fie fericită. Veselia ei era atât de contagioasă, încât până şi vecinul meu a avut dreptul la cel mai frumos zâmbet de care eram în stare.

23:54. Atmosfera se încălzea treptat sub efectul combinat al bulelor de şampanie şi al conversaţiilor lejere. Nu era neapărat necesar să-i cunoşti pe cei din jur pentru a sărbători împreună sfârşitul de an şi a trăi momente agreabile.