EDITORI:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

director editorial:

Magdalena Mărculescu

REDACTOR:

Victor Popescu

DESIGNul copertei:

Lisa Jager

DIRECTOR PRODUCŢIE:

Cristian Claudiu Coban

DTP:

Florin Paraschiv

CORECTURĂ:

Mădălina Geambaşu

Maria Muşuroiu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: 12 Rules for Life. An Antidote to Chaos

Autor: Jordan B. Peterson

Published by arrangement with CookeMcDermid Agency, The Cooke Agency International and Simona Kessler International Copyright Agency

Originally published in English by Random House Canada

pentru prezenta ediţie

O.P. 16, Ghişeul 1, C.P. 0490, Bucureşti

Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20

E-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978–606–40-0507–6

ISBN (PDF): 978-606-40-1234-0

ISBN (EPUB): 978-606-40-1228-9

Prefaţă

Reguli? Şi mai multe reguli? Pe bune? Viaţa noastră nu este deja suficient de complicată şi de restrictivă ca să o mai încărcăm cu noi reguli abstracte care nu ţin cont de circumstanţele noastre individuale şi specifice? Dar de ce ne-am aştepta ca aceste câteva reguli să funcţioneze pentru toată lumea, când creierul este caracterizat de plasticitate şi de o dezvoltare diferenţiată în funcţie de experienţele de viaţă?

Oamenii nu se prea omoară după reguli, nici măcar în Biblie… Vedeţi episodul în care Moise coboară de pe munte după o absenţă îndelungată, cu cele zece porunci, şi-i găseşte pe copiii lui Israel în plină sărbătoare. Aceştia fuseseră sclavii lui Faraon şi ai regimului lui autoritar sute de ani, după care Moise i-a supus încă patruzeci de ani asprimii deşertului, pentru a-i curăţa de sclavie. Acum, în sfârşit liberi, sunt de nestăvilit şi-şi pierd controlul dansând în faţa unui idol, un viţel de aur, în jurul căruia se dedau la păcate carnale.

— Am veşti bune şi veşti proaste, le spune legiuitorul. Pe care să vi le dau mai întâi?

— Pe cele bune! răspund hedoniştii.

— L-am convins pe Cel de Sus să scadă de la cincisprezece porunci la zece!

— Aleluia, ţipă mulţimea de bezmetici. Şi veştile proaste?

— Adulterul a rămas pe lista de păcate capitale.

Aşadar, reguli să fie — dar nu prea multe, dacă se poate. Avem o atitudine ambivalentă faţă de reguli, chiar şi atunci când ştim că sunt în beneficiul nostru. Dacă suntem oameni iubitori de viaţă, cu personalitate, atunci regulile vor părea doar nişte constrângeri, un afront adus autonomiei noastre şi mândriei de-a fi făuritorii propriei vieţi. De ce să fim judecaţi după regulile altcuiva?

Dar suntem judecaţi. În definitiv, Dumnezeu nu i-a dat lui Moise o listă cu „Cele Zece Sugestii“, ci i-a dat nişte Porunci. Iar dacă sunt un om autonom, cu liber-arbitru, prima mea reacţie este aceea de a nu lăsa pe nimeni, nici măcar pe Dumnezeu, să-mi comande ce să fac, nici măcar atunci când acest lucru ar fi în avantajul meu. Însă povestea viţelului de aur ne aminteşte că, fără reguli, devenim rapid sclavii instinctelor noastre — şi aceasta nu are nimic de-a face cu libertatea.

Povestea mai sugerează şi altceva: lăsaţi liberi şi să judecăm de capul nostru, ne vom propune scopuri sub demnitatea noastră umană şi vom adora calităţi sub nivelul nostru — vom deveni animale artificiale care-şi scot la suprafaţă propriile porniri animalice într-o manieră complet haotică. Vechea legendă iudaică arată foarte clar ce credeau anticii despre şansele umanităţii de a accede la o conduită civilizată în lipsa unor reguli care să ne eleveze perspectiva şi să ne ridice standardele.

Povestea din Biblie e bine spusă, întrucât nu se rezumă la a ne livra nişte reguli, cum fac avocaţii, legislatorii sau administratorii, ci le îmbracă într-o intrigă dramatică prin care ni se explică de ce avem nevoie de aceste legi, ajutându-ne în cele din urmă să le înţelegem mai bine. În mod similar, profesorul Peterson nu doar că propune regulile sale, ci spune şi poveşti relevante, punând la bătaie cunoştinţele sale din multe domenii pentru a ilustra şi explica de ce nişte reguli bune nu sunt, în cele din urmă, doar nişte restricţii, ci reprezintă nişte ingrediente necesare atingerii scopurilor noastre şi accesării unei vieţi mai împlinite şi mai libere.

Pe Jordan Peterson l-am cunoscut pe 12 septembrie 2004, în casa a doi dintre prietenii noştri comuni, producătorul de televiziune Wodek Szemberg şi medicul internist Estera Bekier. De ziua lui Wodek. Wodek şi Estera sunt imigranţi polonezi, oameni crescuţi în imperiul sovietic, unde era de la sine înţeles că multe subiecte nu puteau fi abordate şi că simpla chestionare a anumitor instituţii sociale sau idei filosofice (ca să nu mai vorbim de regimul dictatorial în sine) putea atrage consecinţe foarte serioase.

Dar acum gazdele se răsfăţau cu o viaţă relaxată, cu conversaţii sincere şi cu petreceri rafinate, având satisfacţia de-a putea spune exact ce gândesc şi de a-i asculta pe ceilalţi, care puteau fi la fel de sinceri în acest schimb lipsit de inhibiţii. La petrecerile lor, regula era „Spune ce gândeşti“. Dacă discuţia ajungea la subiecte politice, oameni cu diferite opţiuni îşi vorbeau unii celorlalţi — ba chiar de-abia aşteptau să se exprime — într-o manieră din ce în ce mai rară azi. Uneori, opiniile şi adevărurile lui Wodek pur şi simplu explodau din el, la fel ca râsul lui. Apoi îmbrăţişa pe oricine îl făcuse să râdă sau să-şi susţină părerea cu mai mult foc decât ar fi vrut. Acestea erau momentele cele mai bune ale petrecerilor, iar francheţea şi îmbrăţişările sale calde erau un motiv suficient ca să-l provoci. În timpul acesta, vocea Esterei îşi croia drum cu cadenţa ei prin cameră, ajungând direct la persoana cu care voia să vorbească. Adevărurile formulate răspicat nu îngreunau atmosfera, ci făceau loc pentru şi mai multe explozii de adevăr, eliberându-ne, stârnind şi mai multe râsete copioase şi contribuind la buna dispoziţie a oaspeţilor. În compania est-europenilor eliberaţi de sub povara represiunii, aşa cum era perechea Szemberg-Bekier, ştiai întotdeauna cu ce şi cu cine ai de-a face, iar sinceritatea lor era mereu vitalizantă. Romancierul Honoré de Balzac descria cândva balurile şi petrecerile din Franţa, observând că ceea ce părea a fi o singură petrecere erau de fapt două. În primele ore, grupul de oameni era sufocat de personaje venite să pozeze şi să iasă în evidenţă şi de participanţi veniţi poate să întâlnească o singură persoană care să le valideze frumuseţea şi statutul. A doua petrecere, cea adevărată, începea cu multe ore mai târziu, după ce pleca majoritatea invitaţilor. Acum, conversaţia implica pe toată lumea şi aerele sclifosite erau înlocuite de râsetele sincere, din toată inima. La petrecerile date de Estera şi Wodek, francheţea şi intimitatea care, de obicei, apar abia spre orele dimineţii se instalau imediat ce intrai în încăpere.

Wodek este un bărbat grizonant, un vânător cu coamă de leu mereu în căutare de potenţiali intelectuali publici, foarte abil în identificarea persoanelor care pot vorbi cu adevărat în faţa camerelor de filmat şi care au un aer autentic tocmai pentru că sunt sinceri (camerele sesizează imediat impostura). El invita adesea oameni de acest tip la petrecerile lui. În ziua aceea, a adus un profesor de psihologie de la şcoala mea, Universitatea din Toronto, care se potrivea cerinţelor: o combinaţie de intelect şi emoţie. Wodek a fost primul om care l-a pus pe Peterson în faţa camerelor de filmat şi care l-a perceput ca pe un maestru în căutare de discipoli — datorită disponibilităţii acestuia de-a oferi întotdeauna explicaţii. A ajutat şi faptul că el şi camera s-au plăcut reciproc.

În seara aceea, a fost aşezată o masă mare în grădina casei cuplului Szemberg-Bekier; în jurul ei era adunat grupul obişnuit de buze şi urechi, de vorbitori virtuozi. Doar că eram asediaţi de o armată de albine sâcâitoare, de care tipul cel nou, un bărbat cu accent de Alberta, încălţat cu cizme de cowboy, nu părea deloc deranjat. A continuat să vorbească în timp ce noi fluturam mâinile prin aer ca să scăpăm de pacostea insectelor, nedorind totuşi să plecăm de la masă când personajul nou-venit era atât de interesant.

Omul avea straniul obicei de-a discuta despre cele mai profunde chestiuni cu oricine se afla la masă cu el — majoritatea oameni pe care abia îi cunoscuse —, ca şi cum ar fi vorbit nimicuri. Iar când chiar vorbea despre mărunţişuri, distanţa dintre „Cum i-ai cunoscut pe Wodek şi Estera?“ sau „Sunt obişnuit cu albinele, am fost apicultor cândva“ şi subiectele serioase era de ordinul nanosecundelor.

Discuţii de tipul acesta auzim, de regulă, la petrecerile profesorilor sau oamenilor cu specializări înalte, dar sunt purtate de obicei de doi experţi retraşi într-un colţ ori de vreun personaj lovit de-o criză de orgoliu. Dar acest domn Peterson, deşi erudit, nu părea un pedant. Vorbea cu entuziasmul unui copil care tocmai a descoperit ceva pe care vrea să îl arate şi celorlalţi. Şi, la fel ca un copil — înainte de-a afla cât de plictisiţi sunt adulţii —, părea să creadă că ce era interesant pentru el era interesant pentru toată lumea. Acest cowboy avea ceva de adolescent, abordând subiectele ca şi cum am fi crescut cu toţii împreună în acelaşi orăşel sau în aceeaşi familie, preocupaţi de aceleaşi dileme ale existenţei umane.

Peterson nu era ceea ce am putea numi un „excentric“; avea suficiente trăsături convenţionale, fusese profesor la Harvard şi era un gentleman (atât cât poate fi un cowboy), deşi îşi condimenta din belşug discursul cu termeni ca la naiba sau al dracu’ pronunţaţi în maniera rurală a anilor 1950. Dar oamenii l-au ascultat, fascinaţi, deoarece ridica probleme care îi preocupau pe toţi cei de la masă.

Exista ceva care te făcea se te deschizi în conversaţia cu acest om atât de educat, totuşi atât de liber în vorbire. Gândirea lui avea ceva chinestezic, de parcă omul din faţa noastră ar fi avut nevoie să gândească cu voce tare, să-şi folosească cortexul motor, dar nu oricum, ci la viteze mari, căci numai aşa putea să funcţioneze la parametri optimi. Ca să decoleze. Viteza lui de croazieră era destul de ridicată, fără a friza maniacalul. Gândurile înţelepte ieşeau ca o cascadă din mintea lui.