În memoria lui Gordon W. Allport

PREFAţĂ

Această carte este rezultatul unei serii de prelegeri pe care am fost invitat să le susțin în perioada semestrului de vară al anului 1996, la Perkins School of Theology, din cadrul Southern Methodist University din Dallas, Texas. Sarcina deosebită care mi s-a încredințat la vremea respectivă a fost aceea de a explica sistemul ce caracterizează logoterapia. Deși au existat diverși autori care au arătat adesea că logoterapia, spre deosebire de alte școli de psihiatrie existențială, a dezvoltat o tehnică psihoterapeutică specifică, abia dacă s-a observat faptul că ea este, de asemenea, ultima abordare psihoterapeutică teoretizată într-un mod sistematic.1

Pentru că se ocupă de fundamentele sistemului, capitolele acestei cărți prezintă ipotezele de bază și canoanele aflate la baza logoterapiei. Acestea formează un lanț de interconectări, astfel încât logoterapia se bazează pe următoarele trei concepte: (1) libertatea voinței; (2) voința de sens; și (3) sensul vieții. (1) Libertatea voinței implică problema determinism versus pandeterminism. (2) Voința de sens este discutată ca fiind distinctă de conceptele de voință de putere și voință de plăcere, așa cum sunt ele prezentate în psihologia adleriană și respectiv în cea freudiană. Desigur, termenul de voință de putere a fost introdus de Nietzsche mai degrabă decât de Adler, iar termenul de voință de plăcere — care reprezintă „principiul plăcerii“ al lui Freud — este forjat de mine, și nu de către Freud. Mai mult, principiul plăcerii ar trebui văzut în lumina unui concept mai larg, principiul homeostaziei.2 În timp ce criticăm ambele concepții, va trebui să explicităm teoria motivațională a logoterapiei. (3) Sensul vieții se referă la chestiunea relativism versus subiectivism.

Aplicațiile logoterapiei discutate în această carte sunt și ele împărțite în trei categorii. În primul rând, logoterapia se poate aplica în tratamentul nevrozelor noogene; în al doilea rând, logoterapia reprezintă un tratament în cazul nevrozelor psihogene, care sunt nevrozele în sensul convențional al cuvântului; iar în al treilea rând, logoterapia se folosește ca tratament pentru nevrozele somatogene sau, mai larg, pentru bolile somatogene în general. După cum vedem, toate dimensiunile ființei umane sunt reflectate în această împărțire a disciplinelor.

În capitolul introductiv al acestei cărți, logoterapia este pusă în paralel cu alte școli de psihoterapie și, în mod specific, cu terapia existențială. Ultimul capitol se ocupă cu dialogul dintre logoterapie și teologie.

Am încercat să includ în această carte ultimele progrese ale logoterapiei în ceea ce privește atât formularea cadrelor teoretice, cât și a materialului ce servește ca ilustrare. Totuși, încercarea de a oferi un tablou complet al întregului sistem mă obligă să includ niște materiale care au fost utilizate în cărțile mele anterioare.3

Ceea ce eu numesc vid existențial constituie o provocare pentru psihiatria de astăzi. Tot mai mulți pacienți se plâng de un sentiment de gol și de lipsă de sens, care mi se pare că derivă din două lucruri. Spre deosebire de animal, instinctele omului nu-i spun ce trebuie să facă. Iar, spre deosebire de timpurile vechi, tradițiile nu-i mai spun ce ar fi bine să facă. Adesea, el nu mai știe nici măcar ce își dorește de fapt să facă. În schimb, fie dorește să facă ceea ce fac ceilalți oameni (conformism), fie face ce doresc ceilalți să facă el (totalitarism).

Sper să transmit în mod convingător cititorului meu convingerea că, în ciuda destrămării tradițiilor, viața păstrează un sens pentru fiecare individ în parte, pentru noi toți și, chiar mai mult, ea ne conservă literalmente acest sens până la ultima noastră suflare. Iar psihoterapeutul îi poate arăta pacientului său că viața nu încetează niciodată să aibă un sens. Cu siguranță el nu îi poate indica pacientului care este acest sens, dar îi poate foarte bine arăta că există sens și că viața îl conservă pentru el: că ea rămâne semnificativă, în orice condiții. Așa cum ne învață logoterapia, chiar și cele mai tragice și negative aspecte ale vieții, cum ar fi suferința inevitabilă, se pot preschimba în împliniri umane prin atitudinea pe care omul o adoptă în ceea ce privește încercarea prin care trece. Spre deosebire de cele mai multe școli de gândire existențială, logoterapia nu este pesimistă în niciun fel; dar ea este realistă în confruntarea triadei tragice a existenței umane: durere, moarte și vină. Logoterapia poate fi numită în mod just optimistă, pentru că ea arată pacientului cum să transforme disperarea în triumf.

În vremuri cum sunt ale noastre, în care tradițiile sunt în declin, psihoterapia trebuie să vadă ca sarcină a sa principală echiparea omului cu abilitatea de a găsi un sens pentru viața lui. Într-o eră în care cele zece porunci par să-și fi pierdut validitatea necondiționată pentru mulți oameni, omul trebuie să învețe să asculte cele zece mii de porunci implicate în cele zece mii de situații care compun viața lui. În această privință, sper ca cititorul să afle că logoterapia îi răspunde nevoilor din prezent.

Viktor E. Frankl, medic și doctor în științe

Viena, Austria

INTRODUCERE

Situaţia psihoterapiei și poziţia logoterapiei

Situația psihoterapiei din prezent este caracterizată de apariția psihiatriei existențiale. În fapt, se poate vorbi despre inocularea existențialismului în psihiatrie ca despre o tendință contemporană majoră. Însă, atunci când vorbim despre existențialism, trebuie să nu uităm că există tot atâtea forme de existențialism câți existențialiști există. Mai mult, nu numai că fiecare existențialist și-a format propria versiune de filosofie, ci, de asemenea, fiecare dintre aceștia folosește aparatul terminologic în mod diferit față de felul în care o fac ceilalți. De exemplu, termeni cum ar fi „existență“ sau „Dasein“ au sensuri diferite în scrierile lui Jaspers, respectiv ale lui Heidegger.

Cu toate acestea, autorii din domeniul psihiatriei existențiale au ceva în comun — un numitor comun. Este vorba despre sintagma atât de des utilizată de acești autori — și mult prea des utilizată greșit de ei: „faptul-de-a-fi-în-lume“ (being in the world). S-ar putea crea impresia că mulți dintre acești autori cred că este suficient, pentru a fi acreditat ca existențialist veritabil, să utilizezi cât mai des sintagma „faptul-de-a-fi-în-lume“. Mă îndoiesc că acesta este un argument suficient pentru ca cineva să se poată numi existențialist, în special fiindcă, așa cum s-a putut demonstra cu ușurință, în cele mai multe cazuri conceptul lui Heidegger legat de „a-fi-în-lume“ este conceput greșit în direcția unui simplu subiectivism — ca și cum „lumea“ în care o ființă umană „este“ nu ar fi altceva decât o expresie de sine a însăși ființei umane. Îndrăznesc să critic această concepție greșită larg răspândită numai pentru că, din întâmplare, am avut odată oportunitatea să discut despre ea într-o convorbire particulară cu Martin Heidegger însuși și să aflu astfel că el era de acord cu mine.

Neînțelegerile din domeniul existențialismului pot fi înțelese cu ușurință. Terminologia este uneori ezoterică, ca să nu spunem mai mult. Cu aproximativ treizeci de ani în urmă, a trebuit să susțin o prelegere publică despre psihiatrie și existențialism la Viena. Am propus audienței mele două citate și le-am spus că unul era preluat din scrierile lui Heidegger, iar celălalt făcea parte dintr-o conversație pe care o avusesem cu un pacient diagnosticat cu schizofrenie și instituționalizat în Spitalul de Stat din Viena, din al cărui personal făceam parte la momentul respectiv. Apoi mi-am invitat audiența să decidă prin vot cărui autor îi aparținea fiecare citat. Mă credeți sau nu, majoritatea covârșitoare a crezut să pasajul citat din Heidegger era ceea ce rostise pacientul schizofrenic și viceversa. Nu trebuie să tragem concluzii pripite totuși, în urma rezultatului acestui experiment. El nu pledează sub nicio formă împotriva măreției lui Heidegger — și haideți să nu punem la îndoială importanța lui, recunoscută de mulți experți. Mai degrabă, el vorbește împotriva capacității limbajului de fiecare zi de a exprima gânduri și sentimente necunoscute până acum — fie ele idei revoluționare create de un mare filosof, fie sentimente ciudate trăite de un individ diagnosticat cu schizofrenie. Ceea ce îi unește pe aceștia este o criză a expresiei — ca să spun așa — și am arătat în alte părți că ceva analog este adevărat și pentru artistul modern (vezi cartea mea, Psychotherapy and Existentialism: Selected Papers on Logotherapy, Washington Square Press, New York, 1967, capitolul intitulat „Psychotherapy, Art and Religion“).

În ce privește poziția mea metodologică, pe care am numit-o „logoterapie“, și care face subiectul acestei cărți, cei mai mulți autori sunt de acord că ea se încadrează în categoria psihiatriei existențiale. De fapt, încă din anii ’30 am introdus cuvântul Existenzanalyse, ca nume alternativ pentru logoterapie, pe care îl propusesem în ani ’20.