Când era mic, băiatul visa la ce va fi atunci când va creşte.

Poate poliţist, poate profesor. Vance, prietenul mamei, citea cărţi la serviciu, şi asta părea o chestie distractivă. Dar băiatul nu era sigur de abilităţile lui — nu avea niciun talent special. Nu putea să cânte ca puştiul ăsta din clasa lui, Joss; nu ştia să adune şi să scadă numere interminabile ca Angela; de-abia putea vorbi în faţa clasei, spre deosebire de Calvin cel antipatic şi gălăgios. Singurul lucru care-i plăcea era să citească pagină după pagină din cărţile sale. Aştepta ca Vance să i le aducă: una pe săptămână, câteodată mai rar, câteodată mai des. Erau perioade când omul nu apărea, iar el se plictisea, recitind aceleaşi pagini jerpelite ale volumelor sale preferate. Dar a învăţat să aibă încredere în omul amabil care se-ntorcea întotdeauna, cu o carte în mână. Băiatul s-a înălţat, s-a făcut foarte isteţ. Vreo trei centimetri şi o carte nouă o dată la două săptămâni, cam aşa.

Părinţii lui se schimbau pe zi ce trece. Tatăl lui a devenit mai zgomotos, mai neglijent, iar mama era din ce în ce mai obosită. Plângea noaptea, din ce în ce mai tare. Mirosul de tutun, ba chiar mai rău, a-nceput să se impregneze în zidurile căsuţei. Farfuriile nespălate au umplut până la refuz chiuveta, iar răsuflarea tatei duhnea a scotch. Lunile treceau, iar el, uneori, uita cum arăta la faţă tatăl său.

Vance începu să vină mai des pe-acolo, iar el de-abia observă că suspinele nocturne ale mamei sale s-au schimbat. În acel moment îşi făcuse prieteni. Mă rog, un prieten. Prietenul s-a mutat apoi, iar el nu s-a obosit niciodată să-şi facă prieteni noi. Simţea că n-are nevoie de ei. Nu-l deranja deloc să fie singur.

Bărbaţii care au venit în acea noapte au schimbat ceva profund în sufletul băiatului. Îl înăsprise ceea ce văzuse că i se întâmplase mamei sale şi devenise din ce în ce mai furios când tatăl lui s-a îndepărtat. În scurt timp, taică-său nu a mai venit împleticindu-se în casa mică şi murdară. Plecase de tot, iar băiatul a răsuflat uşurat. Gata cu scotch-ul, gata cu mobila sfărâmată sau cu găurile din pereţi. Singurele lucruri pe care le lăsase în urmă erau un băiat fără tată şi un living plin de pachete de ţigări pe jumătate goale.

Băiatul ura gustul lăsat de ţigări, dar îi plăcea la nebunie cum fumul îi umplea plămânii, tăindu-i răsuflarea. Le-a fumat pe toate, pâna la ultima, apoi şi-a cumpărat altele. Şi-a făcut prieteni, dacă îi poţi numi prieteni pe nişte rebeli şi delincvenţi care provocau mereu necazuri. A început să stea pe străzi până târziu, iar minciunile nevinovate şi glumele inofensive pe care le coceau băieţii ăştia supăraţi au început să se transforme în infracţiuni mai grave. S-au preschimbat în ceva mai întunecat, deşi ştiau că e greşit — în cel mai rău sens al cuvântului — dar ei credeau că doar se distrează. Se simţeau îndreptăţiţi să facă asta şi nu puteau renunţa la valul de adrenalină care venea odată cu puterea lor. După fiecare suflet inocent pe care-l converteau, în venele lor pulsau şi mai tare aroganţa, foamea, iar limitele deveneau din ce în ce mai fragile.

Băiatul ăsta era încă cel mai cuminte dintre ei, dar îşi pierduse dorinţa de a deveni pompier sau profesor. Relaţia pe care o dezvolta cu femeile nu era una obişnuită. Tânjea după mângâierea lor, dar se proteja împotriva oricărui fel de legătură emoţională. Aici era inclusă şi mama lui, căreia nu-i mai spunea nici măcar un simplu „Te iubesc“. Oricum, de-abia se mai întâlnea cu ea. Îşi petrecea cea mai mare parte a timpului bătând străzile, iar casa ajunsese să nu mai însemne nimic pentru el, în afara locului unde veneau din când în când pachetele. Pe aceste pachete, sub numele lui Vance, era mâzgălită o adresă din Washington.

Vance îl părăsise şi el.

Fetele îi acordau atenţie. Se ţineau după el, îşi înfigeau unghiile lungi în braţele lui, în vreme ce el le minţea, le săruta, le-o trăgea. După sex, multe dintre ele voiau să-l strângă în braţe. El le alunga, nu le săruta şi nici nu le mângâia. De cele mai multe ori, dispărea înainte ca ele să-şi tragă răsuflarea. Îşi petrecea zilele drogat şi nopţile, şi mai drogat. Pierdea vremea pe aleea din spatele prăvăliei cu băuturi sau în magazinul tatălui lui Mark. Îşi irosea viaţa. Spărgea magazine de băuturi, făcea filmuleţe crude, umilea fetişcane naive. Nu mai putea simţi nimic în afară de aroganţă şi furie.

În cele din urmă, mama lui s-a săturat. Nu mai avea nici banii necesari, nici răbdarea de a gestiona comportamentul lui distructiv. Tatăl său primise o slujbă la o universitate din Statele Unite. În Washington, mai exact. În acelaşi stat cu Vance, ba chiar în acelaşi oraş. Omul bun şi omul rău în acelaşi loc, din nou.

Mama lui nu şi-a dat seama că el a auzit-o vorbind cu taică-său şi spunându-i că vrea să-l trimită acolo. Aparent, bătrânul se cuminţise oarecum, dar băiatul n-avea cum să fie sigur. Niciodată nu va fi. Tatăl său avea şi o iubită, o femeie drăguţă pe care băiatul o invidia. Ea avea privilegiul de a vedea noua lui faţă. Ea avea parte de el treaz la masă şi se bucura de cuvintele amabile pe care el nu le auzise niciodată.

Când a ajuns la universitate, s-a mutat în sediul unei frăţii studenţeşti, ca să-i facă în ciudă tatălui său. Dar, deşi nu-i plăcea acel loc, când şi-a mutat bagajele într-o cameră de dimensiuni decente care era a lui, a avut o senzaţie de uşurare. Încăperea era de două ori mai mare decât camera lui din Hampstead. N-avea găuri în pereţi; nu erau gândaci strecurându-se prin chiuveta de la baie. În sfârşit, avea un loc unde să-şi pună cărţile.

La început, a stat deoparte, nu s-a obosit să-şi facă prieteni. Gaşca i s-a format lent şi, odată cu ea, a căzut în acelaşi tipar întunecat.

L-a cunoscut pe geamănul virtual al lui Mark, tocmai în America, lucru care l-a făcut să creadă că aşa era lumea asta făcută. A început să accepte ideea că va fi singur pentru totdeauna. Se pricepea să-i rănească pe oameni, să le facă probleme. A mai făcut o fată să sufere, ca pe cea de dinainte, şi a simţit acelaşi vârtej cuprinzându-l şi umplându-l de fiori pe şira spinării, distrugându-i viaţa cu energia lui dezlănţuită. A început să bea ca tatăl său, transformându-se în cel mai rău soi de ipocrit posibil.

Totuşi nu-i păsa; era amorţit şi avea prieteni, iar ei îl ajutau să ignore faptul că nu avea nimic important în existenţa lui.

Nimic nu conta cu adevărat.

Nici măcar fetele care încercau să-i intre în voie.

Natalie

Când a întâlnit-o pe fata cu păr negru şi ochi albaştri, a ştiut că avea să-l supună unor încercări noi. Era de treabă, cel mai bun om pe care-l cunoscuse până atunci... şi era nebună după el.

A luat-o pe făraş pe fata aceea naivă, din lumea ei ordonată şi nepătată, apoi a aruncat-o într-o lume întunecată şi neiertătoare, care îi era total necunoscută. Răutatea lui a transformat-o într-o proscrisă, exilată mai întâi din biserică, apoi din sânul familiei ei. Bârfele au fost îngrozitoare, iar şoaptele critice s-au răspândit de la o doamnă purtătoare de Biblie la alta. Nici familia ei nu s-a dovedit mai înţelegătoare. Nu avea pe nimeni şi a făcut greşeala să creadă că el e mai bun decât era în realitate.

Ceea ce i-a făcut acelei fete a fost ultima picătură pentru maică-sa. L-a trimis în America, în statul Washington, să stea cu aşa-zisul lui tată. Purtarea lui faţă de Natalie l-a îndepărtat de Londra lui natală. Singurătatea pe care o simţise dintotdeauna devenise în sfârşit realitate.

Biserica e aglomerată azi, toate rândurile de scaune sunt pline, adunaţi să-l slăvim pe Domnul într-o după-amiază fierbinte de iulie. În fiecare săptămână, de obicei aceiaşi oameni, pe care-i cunosc pe toţi şi după numele de botez, şi după cel de familie.

Familia mea e tratată regeşte în acest mic lăcaş al lui Iisus.

Sora mai mică, Cecily, stă lângă mine chiar în primul rând, jupuind cu mânuţele ei aşchiile din banca de lemn. Biserica noastră a primit o finanţare ca să renovăm interiorul, iar grupul nostru a ajutat să se strângă materialele donate de comunitatea locală. Săptămâna asta, misiunea noastră e să obţinem vopsea de la localnici şi să pictăm băncile. Mi-am petrecut serile ducându-mă de la un magazin la altul, după donaţii.

Ca să sublinieze parcă inutilitatea acestei misiuni, aud un zgomot, ca şi cum ceva ar fi fost smuls, şi văd că Cecily a rupt o bucată mică de lemn din scaunul ei. Unghiile îi sunt pictate în roz, ca să se asorteze cu funda din păr, dar, frate, e atât de stricătoare.

— Cecily, o să reparăm astea săptămâna viitoare. Te rog, nu mai face aşa.

Îi iau blând mâna în mâna mea, iar ea se bosumflă un pic.

— Poţi să ne-ajuţi să le facem iar frumoase. Ţi-ar plăcea, nu-i aşa?

Îi zâmbesc. Îmi surâde şi ea, cu un zâmbet adorabil şi ştirb, şi dă din cap. Buclele i se leagănă, făcând-o mândră pe mama pentru coafura pe care i-a făcut-o cu ondulatorul, de dimineaţă.

În bisericuţă, pastorul aproape şi-a terminat predica, iar părinţii mei se ţin de mână, privind drept în faţă. Transpiraţia mi s-a adunat pe gât, alunecându-mi în stropi lipicioşi pe spate. Cuvintele despre păcat şi suferinţă îmi plutesc în cap. E atât de cald aici încât machiajul mamei a-nceput să-i lucească pe gât şi să i se-ntindă în cearcăne negre în jurul ochilor. Asta ar trebui să fie ultima săptămână fără aer condiţionat pe care suntem nevoiți s-o suportăm. Să facă bine să fie; sau o să mă prefac că mi-e rău ca să evit cuptorul ăsta.

La finalul slujbei, mama se ridică pentru a sta de vorbă cu soţia pastorului. Mama o admiră mult pe femeia aceasta — cam prea mult, dacă mă-ntrebaţi pe mine. Pauline, prima doamnă a bisericii noastre, e o femeie dură, cu prea puţină empatie pentru alţii, aşa că înţeleg de ce mama e atrasă de ea.

Îi fac cu mâna lui Thomas, singurul băiat de vârsta mea din Grupul de tineret. Când trece, alături de întreaga lui familie, în şirul de oameni care ies din biserică, îmi face şi el cu mâna. Nerăbdătoare să iau o gură de aer proaspăt, mă ridic şi-mi şterg mâinile pe rochia bleu.

— Poţi s-o duci tu pe Cecily la maşină? întreabă tata cu un zâmbet atotştiutor.

O să-ncerce s-o facă pe mama să tacă, exact ca în fiecare duminică. E una dintre femeile acelea care continuă să trăncănească şi după ce-şi ia de trei ori la revedere.

Eu nu semăn deloc cu ea în privinţa asta. Mai degrabă mă strădui să semăn cu tata, ale cărui cuvinte puţine au o însemnătate uriaşă. Şi ştiu că tata se bucură că mi-a transmis o mare parte din el, de la temperamentul lui liniştit până la părul negru şi ochii albastru-deschis, cele mai evidente trăsături, sau până la înălţime. Adică lipsa ei. Amândoi avem cam un metru şaizeci şi cinci, dar el e un pic mai înalt decât mine. Cecily o să ne depăşească pe amândoi când o să aibă zece ani, aşa ne necăjeşte mama.

Dau din cap spre tata şi o iau pe soră-mea de mână. Merge mai repede decât mine, entuziasmul vârstei făcând-o s-o taie direct prin ce-a mai rămas din mulţime. Dau s-o trag înapoi, dar ea se răsuceşte spre mine cu un zâmbet uriaş pe faţă, aşa că o iau şi eu la fugă după ea. Dăm năvală pe scări şi ajungem în goană pe peluză. Cecily fereşte un cuplu de bătrânei, iar eu râd când o aud ţipând şi aproape dărămându-l pe Tyler Kenton, cel mai răutăcios băiat de la biserică. Soarele străluceşte, aerul fierbinte îmi umple plămânii şi alerg din ce în ce mai repede, fugărind-o până când se împiedică în iarbă. Mă las în genunchi ca să văd ce-a păţit. Mă aplec şi-i dau la o parte părul de pe faţă. E foarte aproape să izbucnească în lacrimi, iar buza de jos îi tremură violent.

— Rochiţa mea...

Îşi atinge rochia albă cu mânuţele, privind cu atenţie petele de iarbă de pe material.

— Am stricat-o!

Îşi îngroapă faţa în mâinile murdare, iar eu o prind de ele şi i le aşez în poală. Zâmbesc şi-i vorbesc cu blândeţe.

— Nu e stricată. Poate fi spălată, draga mea.

Îi şterg cu degetul cel mare lacrima care i se rostogoleşte pe obraz. Ea îşi trage nasul, fără să mă creadă.

— Se-ntâmplă tot timpul; mie mi s-a-ntâmplat de cel puţin treizeci de ori, o liniştesc eu, deşi spun o minciună.

Colţurile gurii i se ridică uşor şi se forţează să nu zâmbească.

— Ba nu.

Se prinde că o păcălesc. Îmi încolăcesc un braţ în jurul ei şi o trag în picioare. Îmi arunc privirea asupra braţelor ei palide să fiu sigură că n-am ratat nimic. Totul e-n regulă. Îmi ţin mâna în jurul umerilor ei şi străbatem curtea bisericii, îndreptându-ne către parcare. Părinţii noştri vin din direcţia aceea, ceea ce-nseamnă că tata a oprit-o într-un final pe mama din bârfit.

Pe drum către casă, stau pe bancheta din spate cu Cecily, desenând fluturaşi în cartea ei favorită de colorat, în vreme ce tata îi povesteşte mamei despre problema pe care o avem cu ratonii care vin la tomberoanele din spatele casei. Tata lasă motorul mergând după ce parchează pe alee. Cecily mă sărută rapid pe obraz şi se dă jos de pe banchetă. Mă dau jos şi eu, o îmbrăţişez pe mama şi primesc o sărutare pe obraz de la tata, apoi trec în scaunul şoferului. Tata mă priveşte.

— Ai grijă, gândăcel. Au ieşit o grămadă de oameni pe-afară odată cu soarele.

Ridică mâna şi o face streaşină la ochi. E cea mai însorită zi pe care a văzut-o Hampsteadul de o bună vreme încoace. Până acum a fost cald, dar nu şi soare. Dau din cap şi-i promit tatei c-o să am grijă.

Aştept până ies din cartier şi schimb postul de radio. Dau muzica tare şi cânt fiecare melodie până ajung în centrul oraşului. Scopul meu e să obţin trei găleţi de vopsea de la toate cele trei magazine pe care le vizitez. Aş fi fericită şi cu una de fiecare, dar ar fi ideal să fac rost de trei ca să putem vopsi totul.

Prima prăvălie, Mark’s Paint and Supply, e cunoscută drept cea mai ieftină din oraş. Mark, proprietarul, are o reputaţie foarte bună în cartier şi mă bucur să-l întâlnesc. Ajung într-o parcare aproape goală; doar o maşină în stil clasic, vopsită într-un roşu-aprins, şi o dubiță se află în toată parcarea. Clădirea e veche, făcută din scânduri de lemn şi dintr-un rigips instabil. Semnul de la intrare e strâmb, iar litera M de-abia se mai vede. Când deschid uşa de lemn, aceasta scârţâie şi se aude un clopoţel. O pisică sare de pe o cutie de lemn şi aterizează în picioare în faţa mea. O mângâi preţ de o clipă, apoi mă apropii de casa de marcat.

Pe dinăuntru, magazinul e la fel de dezordonat ca pe dinafară şi, din cauza haosului, nu-l văd din prima pe băiatul de la casa de marcat. Prezenţa lui acolo mă şochează puţin. E înalt şi lat în umeri; pare genul de băiat care a făcut sport ani întregi.

— Mark..., spun eu, chinuindu-mă să-mi aduc aminte numele lui de familie.

Toată lumea îi spune, simplu, Mark.

— Eu sunt Mark, aud o voce din spatele sportivului.

Mă aplec puţin într-o parte şi observ alt băiat, stând pe scaunul de la birou şi îmbrăcat tot în negru. E mai zvelt decât primul, totuşi prezenţa lui e mai puternică. Are părul castaniu-închis, lung în părţi, cu un ciuf în frunte. Braţele îi sunt pline de tatuaje, răspândite la întâmplare pe pielea bronzată. Nu prea îmi plac tatuajele, dar în loc să-l critic, nu mă pot gândi decât la faptul că toată lumea e bronzată vara, numai eu nu.

— Nu e el, eu sunt, se aude vocea unui al treilea băiat.

Mă uit înspre primul băiat şi dau cu ochii de un puşti de statură medie, slăbuţ, cu o freză foarte scurtă.

— Eu sunt Mark Junior, să ştii. Dacă-l cauţi pe babacu’, nu e azi aici.

Cel de-al treilea băiat are şi el tatuaje, dar sunt mai organizate decât cele ale tipului cu părul vâlvoi, şi are şi un piercing în sprânceană. Îmi amintesc că mi-am întrebat familia dacă pot să-mi pun şi eu un cercel în buric. Şi azi îmi vine să râd de reacţiile lor înspăimântate.

— El e cel mai bun Mark dintre cei doi, spune băiatul cu părul ciufulit, cu o voce profundă şi lentă.

Zâmbeşte şi în obraji îi apar nişte gropiţe superbe. Râd, bănuind că ăsta nu e nici pe departe adevărul.

— Mă cam îndoiesc de asta, îl necăjesc eu.

Izbucnesc cu toţii în râs, iar Mark Jr se apropie de mine, cu un zâmbet pe buze. Băiatul de pe scaun se ridică în picioare. E atât de înalt, încât prezenţa lui devine şi mai puternică. Înaintează şi se postează în faţa mea. E atrăgător; are trăsături puternice. Un obraz tăios, gene negre, sprâncene groase. Are nasul subţire, iar buzele îi sunt roz-deschis. Mă uit la el, iar el mă priveşte fix.

— Ce treabă ai cu tata? întreabă Mark.

Nu răspund imediat, iar Mark şi sportivul îmi aruncă priviri ba mie, ba prietenului lor. Mă trezesc la realitate şi, un pic stânjenită că am fost prinsă holbându-mă, îmi încep discursul.

— Am venit din partea Bisericii Baptiste din Hampstead şi mă-ntrebam dacă doriţi să ne donaţi cumva vopsea sau alte materiale. Renovăm biserica şi ne-ar prinde bine nişte donaţii...

Mă opresc, pentru că fermecătorul cu buze roz este adâncit în conversaţie, şoptind ceva prietenilor lui, cu o voce joasă, ca să nu-l aud. Apoi toţi se opresc şi mă privesc deodată, zâmbind la unison. Mark vorbeşte primul.

— Sigur că putem face asta, spune el.

Zâmbetul lui îmi aminteşte de o felină. Nu-mi dau seama exact de ce. Zâmbesc şi eu şi dau să-i mulţumesc. El se răsuceşte către prietenul lui cu corabia imensă tatuată pe biceps.

— Hardin, câte cutii sunt acolo?

Hardin? Ce nume ciudat; nu l-am mai auzit niciodată.

Mânecile tricoului negru al acestui Hardin acoperă pe jumătate corabia de lemn. E lucrată frumos; detaliile şi umbrele sunt superb desenate. Când îmi ridic privirea către chipul său, oprindu-mă o clipă asupra buzelor lui, îmi simt obrajii luând foc. Mă fixează, îmi observă privirea insistentă. Îi văd pe Mark şi pe Hardin uitându-se unul la celălalt, dar nu aud ce-i şopteşte Mark.

— Ce zici de-o propunere? spune Mark, dând din cap către Hardin.

Sunt interesată s-o aud. Hardin ăsta pare amuzant — puţin ciudat, dar îmi place de el deocamdată.

— Şi care-ar fi asta?

Îmi încolăcesc degetul în păr şi aştept. Hardin încă mă priveşte fix. E ceva rezervat în expresia lui. Simt asta din partea cealaltă a magazinului. Am devenit curioasă în privinţa acestui băiat care se străduieşte atât de mult să pară dur. Mă crispez când îmi imaginez ce-ar crede părinţii mei, cum ar reacţiona dacă l-aş aduce acasă. Mama crede că tatuajele sunt malefice, dar eu nu ştiu ce să zic. Nu mă caracterizează, dar sunt o formă de exprimare de sine şi, fără îndoială, asta e ceva frumos. Mark îşi scarpină obrazul bărbierit.

— Dacă ieşi de două ori în oraş cu prietenul meu Hardin, îţi dau zece galoane de vopsea.

Mă uit la Hardin, care mă priveşte cu un zâmbet în colţul gurii. Are nişte buze atât de frumoase. Trăsăturile lui aproape feminine îl fac mai atrăgător decât îmbrăcămintea neagră sau părul răvăşit. Mă-ntreb dacă despre asta şuşoteau. Oare Hardin mă place? În vreme ce mă gândesc la ofertă, Mark măreşte miza:

— Orice culoare. La alegere. Din partea casei. Zece galoane.

Se pricepe să-şi vândă marfa. Plescăi din limbă.

— O singură întâlnire, ripostez eu.

Hardin râde; mărul lui Adam i se mişcă atunci când râde, iar gropiţele îi apar în obraji. Bine, e foarte, foarte sexy. Nu-mi vine să cred că n-am observat cât e de sexy când am intrat aici. Eram atât de concentrată în privinţa vopselei, încât nici n-am remarcat ce ochi verzi are sub lumina fluorescentă din magazin.

— E bine şi o singură întâlnire.

Hardin îşi îndeasă mâna în buzunar, iar Mark se uită la domnul tuns scurt.

Mă simt triumfătoare după negocierea mea reuşită, aşa că zâmbesc şi fac lista culorilor care-mi trebuie pentru bănci, ziduri şi scări. Mă prefac că nu mă gândesc deja cu nerăbdare la întâlnirea mea cu Hardin, băiatul retras şi ciufulit, atât de inocent şi de timid încât e dispus să ofere zece galoane de vopsea pentru o ieşire în oraş.