Editori:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:

Magdalena Mărculescu

Redactor:

Carmen Botoșaru

Coperta colecției: Faber Studio

Foto copertă: Guliver / Getty Images / © Trini Schultz

Director producție:

Cristian Claudiu Coban

Dtp:

Mihaela Gavriloiu

Corectură:

Roxana Nacu

Irina Mușătoiu

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: The Lying Game

Autor: Ruth Ware

First published as The Lying Game by Harvill Secker, an imprint of Vintage.

Vintage is a part of Penguin Random House group of companies.

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București

Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20

e-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-40-0324-9

ISBN (EPUB): 978-606-40-1686-7

În dimineaţa asta, Estuarul e larg și cufundat în tăcere, cerul de un albastru-fad e bătut de nori rozalii, unduioși și văluriţi ca solzii de pește, iar marea, puţin adâncă, abia dacă se încreţește în briza calmă, astfel că lătratul câinelui s-a auzit în liniștea din jur ca niște detunături de armă, alungând roiuri de pescăruși care ţipă și se învârtesc în aer.

Câinele zburdă fericit înspre râu, aruncând în aer cârdurile de nagâţi și rândunele în timp ce zorește de-a lungul canalului, unde pământul se leapădă de dunele de nisip încărcate de spini și iarbă, făcând loc noroiului împănat cu trestie, un loc în care apa este când dulce, când sărată.

În depărtare, Moara1 stă de pază, neagră și bătută de vânturi, proiectată pe cerul calm al dimineţii, singura construcţie umană din peisajul care se retrage încet în mare.

— Bob! Vocea femeii care se chinuia, gâfâind, să ţină pasul, se aude stridentă peste tirul de lătrături. Bob, ticălosule ce ești! Dă jos din gură! Dă jos din gură, n-auzi? Ce-ai găsit?

Pe măsură ce se apropie, vede câinele care trage iar de ceva ce iese din noroi, încercând să-l scoată de acolo.

— Bob, brută mizerabilă, ești plin de noroi din cap până-n picioare! Dă-i drumul! Oh, Doamne, sper că nu e altă oaie moartă!

Câinele mai trage o dată, face un ultim efort eroic, suficient de puternic încât să-l arunce câţiva pași înapoi în jos pe ţărm, cu ceva în gură. Câinele se caţără repede înapoi pe malul canalului, așezând triumfător captura la picioarele stăpânei.

Și, ca mareea care se întinde peste ţărmuri, liniștea se lasă încă o dată peste golf, în timp ce femeia stă în picioare, uluită, cu câinele răsuflând din greu la picioarele ei.

1 Tide Mill — în engleză, în original, moară de apă care are la bază energia mareomotrică. Pentru coerenţă, în carte o vom numi Moară.

REGULA 1

SĂ MINŢI

Nu se aude altceva decât o banală alarmă de SMS, un bip-bip domol răsunând în noapte, dar care nu-l trezește pe Owen și nu m-ar fi trezit nici pe mine, dacă n-aș fi fost deja trează, zăcând în pat, contemplând întunericul, cu copilul alintându-se la piept, nu tocmai sugând, dar nici dându-mi drumul.

Stau întinsă și mă gândesc o clipă la mesajul primit, întrebându-mă de la cine ar putea să fie. Cine trimite mesaje la ora asta? Niciunul dintre prietenii mei nu e treaz la ora asta… și totuși poate că Milly a intrat în travaliu… Oh, Doamne, nu poate să fie Milly, nu? Am promis să-l iau pe Noah la mine dacă părinţii lui Milly nu ajung la timp din Devon ca să aibă grijă de el, dar nu m-am gândit că…

Din locul în care mă aflu, nu reușesc să ajung la telefon și, în cele din urmă, o desprind pe Freya de la sân, punându-i un deget în colţul gurii, și o așez pe spate, o legăn ușor, iar ea, îmbuibată de lapte, își dă ochii peste cap de somn, ca un drogat. O privesc o clipă, cu palma așezată ușor pe trupușorul ei ferm, simţind freamătul inimii în colivia ei pe măsură ce copila se liniștește, apoi mă întorc să verific telefonul, iar propria-mi inimă, imitând-o pe cea a fiicei mele, își grăbește și ea pasul.

Tastez PIN-ul, închizând ușor ochii din cauza luminozităţii ecranului, și-mi spun să încetez cu prostiile; mai sunt patru luni până îi vine vremea lui Milly să nască, așa că probabil e doar un spam de genul: V-aţi gândit că aţi putea să recuperaţi banii de asigurare de la banca dumneavoastră?

Dar când telefonul s-a deblocat în sfârșit, văd că nu e Milly. Iar mesajul nu are mai mult de patru cuvinte.

Am nevoie de voi.

Este 3:30 dimineaţa, iar eu sunt trează de-a binelea, măsurând cu pașii podeaua rece a bucătăriei, mușcându-mi unghiile ca să încerc să-mi potolesc pofta de ţigări. N-am mai pus gura pe ţigară de aproape zece ani, dar nevoia să fumez e uriașă în diverse momente de stres și frică.

Am nevoie de voi.

Nu trebuie să întreb ce vrea să zică, pentru că știu, așa cum știu și cine a trimis mesajul, chiar dacă este de pe un număr pe care nu-l recunosc.

Kate.

Kate Atagon.

Simplul ei nume îmi trezește amintiri incredibil de vii, ca un talaz: mirosul săpunului ei, pistruii de pe nas, scorţișoară pe pielea măslinie. Kate. Fatima. Thea. Și eu.

Cu telefonul cald încă în buzunar, așteptând să curgă mesajele, închid ochii și mi le imaginez pe toate.

Fatima doarme lângă Ali, cuibărită la spinarea lui. Răspunsul ei va veni pe la 6 dimineaţa, când se trezește să le gătească micul dejun Nadiei și lui Samir și să-i pregătească de școală.

Thea... pe Thea nu mi-o pot închipui așa de ușor. Dacă lucrează în ture de noapte, atunci e la cazinou unde personalul nu are voie cu telefoane personale, care sunt încuiate în vestiare până la sfârșitul programului. Poate că iese din tură pe la 8 dimineaţa? Apoi se duce cu fetele să bea un pahar de ceva și abia după aceea va răspunde, agitată după o noapte în care a reușit cu brio să facă faţă tuturor amatorilor, să adune cipurile, să aibă grijă să nu fie trasă pe sfoară de jucătorii profesioniști.

Și Kate. Kate trebuie să fie trează... doar ea mi-a trimis mesajul! Stă la masa de lucru a tatălui ei — masa ei acum, bănuiesc — uitându-se pe fereastra care dă spre Estuar cu apele lui cenușii înaintea zorilor, reflectând norii și trupul întunecat al Morii. Fumează, așa cum a făcut dintotdeauna. Ochii îi sunt pironiţi asupra valurilor, a curenţilor veșnic schimbători ai mareei, într-un peisaj care nu se schimbă niciodată și care totuși, în același timp, nu e niciodată același de la un moment la altul — ca și Kate, de altfel.

Părul ei lung e dat la o parte de pe faţă, dezvăluind osatura fină și liniile săpate în colţurile ochilor de cei treizeci și doi de ani de vânt și mare. Degetele ei sunt pătate de vopsele uleioase infiltrate în cuticule, intrate adânc sub unghii, iar ochii ei sunt de un albastru-închis, cea mai adâncă nuanţă posibilă, profundă și de nepătruns. Stă și așteaptă răspunsurile noastre. Dar ea știe foarte bine ce o să-i răspundem — ce răspundem de fiecare dată când primim un mesaj cu aceste patru cuvinte.

Vin.

— Vin! îi urlu spre scări lui Owen care strigase ceva peste scâncetele și sughiţurile Freyei.

Când ajung sus, în dormitor, îl găsesc cu ea în braţe, mergând prin cameră dintr-o parte într-alta, cu faţa încă boţită și roșie de la pernă.

— Îmi pare rău, zice el, înăbușindu-și un căscat. Am încercat s-o calmez, dar n-am deloc noroc cu ea. Știi cum face când e flămândă.

Mă așez în pat și mă proptesc de perne, până când reușesc să stau cu spatele pe tăblia patului, iar Owen îmi întinde o Freya roșie la faţă de indignare, care întâi îmi aruncă o privire furioasă, apoi se aruncă pe sânii mei, icnind de mulţumire.

E liniște în casă, nu se aude decât suptul ei lacom. Owen cască din nou, își ciufulește părul, se uită la ceas și apoi își trage chiloţii pe el.

— Te scoli deja? îl întreb eu surprinsă.

El îmi face semn că da.

— Păi, dacă tot m-ai trezit... N-are sens să mă culc din nou, doar ca să mă trezesc la 7. Urăsc lunea!

Mă uit la ceas. E ora 6, mai târziu decât mi s-a părut mie. Probabil că m-am plimbat prin bucătărie mai mult decât am crezut.

— Dar tu ce făceai trează la ora asta? mă întreabă el. Te-a trezit mașina de gunoi?

Clatin din cap.

— Nu, n-am mai putut să dorm.

O minciună. Aproape că uitasem cum se simte pe limbă, alunecoasă și nesuferită. Simt în buzunarul de la cămașa mea de noapte greutatea și căldura telefonului. Aștept să vibreze.

— Asta e, zice el, chinuindu-se să-și înăbușe încă un căscat și încheindu-și nasturii de la cămașă. Vrei cafea, dacă tot fac?

— Da, sigur, îi zic. Apoi, în momentul în care iese pe ușă, îl strig: Owen!

Dar a plecat deja și nu mă aude.

Se întoarce zece minute mai târziu cu cafeaua, dar de data asta am lecţia deja pregătită și știu ce urmează să-i zic și tonul relaxat pe care o să-i spun. Înghit totuși, cu greutate, și-mi trec limba peste buzele uscate de neliniște.

— Owen, am primit ieri un mesaj de la Kate.

— Kate de la muncă? întreabă el.

Pune cafeaua pe masă, trântind-o ușor; se varsă puţin, iar eu mă folosesc de mâneca de la cămașa de noapte ca de o cârpă, ca să șterg cafeaua.

— Nu, Kate Atagon. Știi, am fost la școală cu ea?

— Oh, Kate aia. Tipa care și-a adus câinele la nunta la care am fost?

— Exact. Shadow.

Mi-l aduc aminte. Shadow, un ciobănesc german cu un nas negru și cu blana ca tăciunele pe spate. Mi-aduc aminte de felul lui de a sta în ușă, de a mârâi la străini, de a-și arăta burta ca neaua celor pe care îi îndrăgește.

— Deci...? mă îmboldește Owen, iar eu îmi dau seama că tac de ceva vreme, pierzând șirul gândurilor.

— Ah, da. Deci, m-a invitat să stau la ea o vreme și m-am gândit că aș putea să mă duc.

— Nu sună rău deloc. Când vrei să pleci?

— Păi... acum. M-a invitat să mă duc acum.

— Și Freya?

— O iau cu mine.

Evident, aproape că am spus, dar m-am abţinut. Freya n-a acceptat niciodată biberon, indiferent cât ne-am chinuit cu ea. O singură dată m-am dus într-o seară la o petrecere și a urlat de la 7:30 la 11:58, când am intrat buluc pe ușa apartamentului ca s-o iau rapid din braţele epuizate și înţepenite ale lui Owen.

Urmează din nou tăcere. Freya își lasă capul pe spate, mă privește încruntată și apoi râgâie ușor și se întoarce la treaba ei serioasă, să se sature. Văd pe chipul lui Owen gândurile care îi trec prin cap... că îi va fi dor de noi... că va avea patul numai pentru el... că o să doarmă până târziu dimineaţa...

— Aș putea să lucrez la camera copilului, zice el în cele din urmă.