EDITORI:

Silviu Dragomir

Vasile Dem. Zamfirescu

director editorial:

Magdalena Mărculescu

REDACTOR:

Victor Popescu

DESIGN: Faber Studio

Foto copertă: Guliver/Getty Images/ © Diverse Images

DIRECTOR PRODUCŢIE:

Cristian Claudiu Coban

DTP:

Florin Paraschiv

CORECTURĂ:

Rodica Petcu

Cătălina Chiricheş

Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.

Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.

Titlul original: It Didn’t Start With You. How Inherited Family Trauma Shapes Who We Are and How to End The Cycle

Autor: Mark Wolynn

Toate drepturile rezervate, inclusiv dreptul de a reproduce în totalitate sau parţial, sub orice formă.

Publicat prin acord cu Viking, imprint al Penguin Publishing Group, o divizie a Penguin Random House LLC.

pentru prezenta ediţie

O.P. 16, Ghişeul 1, C.P. 0490, Bucureşti

Tel.: +4 021 300 60 90; Fax: +4 0372 25 20 20

E-mail: comenzi@edituratrei.ro

www.edituratrei.ro

ISBN (print): 978-606-719-932-1

ISBN (EPUB): 978-606-40-0067-5

Introducere

Limbajul secret al fricii

„În vremuri întunecate, ochiul începe să vadă…“
(Theodore Roethke, „In a Dark Time“)

Această carte este fructul unei misiuni, una care m-a purtat în jurul lumii, înapoi acasă la rădăcinile mele şi către o carieră profesională pe care n-aş fi putut să o întrevăd nicicum la începutul acestei călătorii. De mai bine de douăzeci de ani, lucrez cu persoane care se luptă cu depresie, anxietate, boli cronice, fobii, gânduri obsesionale, tulburări de stres posttraumatic şi alte afecţiuni debilitante. Mulţi au venit la mine descurajaţi şi abătuţi după ce ani de zile de tratamente psihoterapeutice, medicamentoase şi alte intervenţii au eşuat să descopere sursa simptomelor lor şi să le aline suferinţa.

Ceea ce am învăţat din propria mea experienţă, formare şi practică clinică este că răspunsul poate să nu se afle atât în povestea noastră proprie, cât în poveştile părinţilor, bunicilor şi chiar ale străbunicilor noştri. Cele mai recente cercetări ştiinţifice, care astăzi ţin prima pagină a ziarelor, ne spun şi ele că efectele traumelor pot trece de la o generaţie la următoarea. Acest „legat“ este ceea ce cunoaştem sub numele de traumă familială moştenită, iar dovezile care apar sugerează că este un fenomen cât se poate de real. Durerea nu întotdeauna se dizolvă de la sine sau se diminuează cu timpul. Chiar dacă persoana care a suferit trauma originară a murit, chiar dacă povestea lui sau a ei rămâne scufundată în ani şi ani de tăcere, fragmente de experienţă de viaţă, amintirea şi senzaţiile corpului pot rămâne vii, ca şi cum s-ar întinde din trecut pentru a-şi găsi rezolvarea în minţile şi trupurile celor care trăiesc în prezent.

Ceea ce veţi citi în paginile care urmează este o sinteză a observaţiilor empirice din practica mea ca director al Institutului de Constelaţii Familiale din San Francisco şi ultimele descoperiri din neuroştiinţe, epigenetică şi ştiinţele limbajului. Este, de asemenea, reflexia formării mele profesionale cu Bert Hellinger, renumitul psihoterapeut german a cărui abordare a terapiei familiale demonstrează efectele psihologice şi fizice ale traumei familiale moştenite de-a lungul mai multor generaţii.

Mare parte a acestei cărţi se concentrează pe identificarea tiparelor familiale moştenite — fricile, sentimentele şi comportamentul pe care le-am adoptat fără să ştim, care menţin în viaţă ciclul suferinţei de la o generaţie la alta — precum şi asupra modului în care poate fi oprit acest ciclu, aspect ce constituie punctul central al muncii mele. S-ar putea să aflaţi, aşa cum am aflat şi eu, că multe dintre aceste tipare nu ne aparţin; pur şi simplu au fost împrumutate de la alţi oameni din istoria noastră familială. De ce se întâmplă aşa? Cred cu tărie că se întâmplă astfel pentru că există o poveste care trebuie spusă şi care poate fi în sfârşit adusă la lumină. Daţi-mi voie să v-o spun pe a mea.

Nu mi-am propus niciodată să creez o metodă de depăşire a fricii şi anxietăţii. Totul a început în ziua în care mi-am pierdut vederea. Eram în agonia primei mele migrene oculare. Nicio durere fizică reală pe care să o pot descrie — doar un ciclon de groază întunecată, în care vederea mea se pierdea. Aveam treizeci şi patru de ani şi mă împiedicam prin birou în ceaţă, pipăind cu degetele telefonul de pe masă ca să formez numărul de urgenţă. Curând o ambulanţă era pe drum.

Migrena oculară în general nu e ceva grav. Vederea îţi devine confuză, dar de obicei revine la normal cam într-o oră. Doar că nu ştii acest lucru atunci când ţi se întâmplă. Pentru mine însă, migrena oculară a fost doar începutul. În câteva săptămâni, vederea ochiului meu stâng a început să dispară. Feţele şi semnele de circulaţie au devenit curând de un gri neclar.

Medicii mi-au spus că aveam retinopatie seroasă centrală, o afecţiune pentru care nu există tratament, cu cauze necunoscute. Se acumulează fluid sub retină şi apoi se scurge, cauzând pete oarbe şi estompări ale contururilor în câmpul vizual. Unii oameni, cei cinci la sută cu forma cronică pe care o căpătasem şi eu, devin oficial orbi. După cum mergeau lucrurile, mi s-a spus să mă aştept să îmi fie afectaţi amândoi ochii. Era doar o chestiune de timp.

Doctorii n-au putut să-mi spună ce anume îmi cauzase pierderea vederii şi care ar fi putut fi leacul. Tot ce am încercat de unul singur — vitamine, regimuri pe bază de sucuri, bioenergie — părea să-mi facă mai rău. Eram buimac. Cea mai mare frică a mea mi se întâmpla văzând cu ochii, iar eu nu eram în stare să fac nimic. Orb, incapabil să am grijă de mine însumi şi complet singur, clacam. Viaţa mea era ruinată. Îmi pierdeam dorinţa de a mai trăi.

Îmi tot repetam în minte scenariul. Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mai profund îmi pătrundea în trup sentimentul disperării. Mă scufundam într-o mâzgă. De câte ori încercam să ies, gândurile mi se întorceau la imaginea mea ca fiind complet singur, neajutorat şi ruinat. Ce nu ştiam atunci era că chiar aceste cuvinte singur, neajutorat şi ruinat făceau parte din limbajul meu personal al fricii. Nestrunite şi nestăpânite, ele mi se învârteau în cap şi îmi ronţăiau trupul.

Mă întrebam de ce le dădeam gândurilor atâta putere? Alţi oameni aveau necazuri mult mai mari decât ale mele şi nu cădeau aşa în hău. Oare ce anume din mine rămânea atât de profund îngropat în frică? Aveau să treacă ani de zile până să pot răspunde la această întrebare.

Atunci însă, tot ce puteam face era să plec. Am plecat din relaţia mea, din familia mea, din afacerea mea, din oraşul meu — din tot ce cunoşteam. Căutam răspunsuri care nu puteau fi găsite în lumea din care făceam parte — o lume în care mulţi oameni păreau derutaţi şi nefericiţi. Aveam doar întrebări şi prea puţină dorinţă de a-mi continua viaţa aşa cum o ştiam. Mi-am predat afacerea (o firmă de succes de organizări de evenimente) cuiva pe care literalmente abia îl întâlnisem şi am pornit către răsărit — cât de departe m-am putut duce la răsărit — până când am ajuns în Asia de Sud-Est. Doream să fiu vindecat. Doar că habar nu aveam cum arăta vindecarea.

Am citit cărţi şi am studiat cu învăţaţii care le scriseseră. De câte ori auzeam de câte unul care m-ar fi putut ajuta — vreo bătrână într-o colibă, vreun bărbat rânjit îmbrăcat în robă — apăream şi eu. Am luat parte la tot felul de programe de formare şi am făcut incantaţii alături de mulţi guru. Un guru ne-a spus, celor care ne adunaserăm să îl ascultăm, că vrea să se înconjoare doar de „descoperitori“. Căutătorii, zicea el, rămân doar atât — într-o stare de căutare constantă.

Voiam să fiu un descoperitor. Meditam ore întregi în fiecare zi. Posteam zile la rând. Fierbeam ierburi şi mă războiam cu fioroasele toxine care îmi imaginam că-mi invadaseră ţesuturile. În tot acest timp, vederea continua să mi se înrăutăţească, iar depresia mi se adâncea.

Ceea ce nu reuşeam să înţeleg în acea vreme este faptul că atunci când încercăm să rezistăm în faţa a ceva dureros, adeseori prelungim tocmai durerea pe care încercăm să o evităm. Aceasta este reţeta suferinţei continue. Mai este ceva şi în actul căutării care ne blochează accesul la ceea ce căutăm. Continua căutare în afara noastră ne poate împiedica să ştim când ne-am atins ţinta. Înăuntrul nostru se poate întâmpla ceva valoros, dar dacă nu ne acordăm la acel lucru, ne poate scăpa.

„Ce anume nu vrei să vezi?“ mă zgândăreau vindecătorii, provocându-mă să caut mai adânc. De unde să ştiu? Eu eram în beznă.

Un guru din Indonezia mi-a aprins parcă o lumină mai puternică în minte, când m-a întrebat: „Dar cine te crezi tu, ca să nu ai probleme cu ochii?“ Şi a continuat: „Poate că nici urechile lui Johan nu aud la fel de bine ca ale lui Gerhard şi poate plămânii Elizei nu sunt la fel de puternici ca ai Gertei. Iar Dietrich nu poate păşi nici pe departe la fel de bine ca Sebastian.“ (Cu toţii erau olandezi sau germani înscrişi în acel program de formare şi toţi păreau că se luptă cu câte o afecţiune cronică). Ceva m-a atins. Avea dreptate. Cine eram eu să nu am probleme cu ochii? Era o aroganţă din partea mea să mă lupt cu realitatea. Că-mi plăcea sau nu, retina mea era bolnavă şi vederea mea era înceţoşată, dar eu — „minele“ din spatele tuturor lucrurilor — începeam să mă simt calm. Indiferent cum se simţea ochiul meu, acesta nu mai avea să fie factorul definitoriu a ceea ce făceam eu.

Pentru a aprofunda învăţătura, acest guru ne-a pus să petrecem şaptezeci şi două de ore — trei zile şi trei nopţi — legaţi la ochi şi cu dopuri în urechi, meditând pe o pernuţă mică. În fiecare zi ni se dădea de mâncare un bol mic de orez, iar de băut doar apă. Fără să dormim, fără să ne ridicăm, fără să ne întindem, fără să comunicăm. Ca să mergi la baie trebuia să ridici mâna şi erai dus de cineva la o gaură în pământ pe întuneric.

Scopul acestei nebunii era chiar acesta — să ajungem să ne cunoaştem în mod intim nebunia propriei minţi, observând-o.