„Două invenții ale oamenilor pot fi considerate, fără îndoială, ca fiind cele mai dificile: anume cea a artei de guvernare și cea a artei educației; și totuși, încă se mai discută în contradictoriu asupra Ideilor după care aceste arte se ghidează.”

Kant, Despre pedagogie

„A legăna pe cineva nu înseamnă a-l instrui.”

Alain, Opinii despre educație

„Presanta și urgenta sarcină de a desprinde umanitatea din barbaria apropiată ne poruncește să mergem drept către cel mai important țel omenesc. Copilul trebuie să cunoască puterea ce o are de a se cârmui, doar că nu trebuie să aibă o încredere exagerată în propriile forțe; trebuie să aibă sentimentul că această muncă asupra lui însuși este anevoioasă, dar și frumoasă. N-aș spune că tot ce-i ușor este rău; aș spune mai degrabă că ceea ce socotim ușor este rău. [...] Adevăratele probleme sunt mai întâi amare la gust; plăcerea o vor avea aceia care vor fi învins amărăciunea. Deci, nu voi făgădui plăcerea, dar voi oferi ca țel învingerea dificultății; aceasta-i nada ce se potrivește omului; numai pe această cale va reuși să gândească în loc să guste. Totul este să dozezi încercările și să cântărești eforturile, căci problema cea mare este să dai copilului o înaltă idee despre puterea sa și să i-o sprijini pe victorii; dar nu-i mai puțin important ca aceste victorii să fie anevoioase și izbândite fără vreun ajutor străin.”

Alain, ibidem

„Și astfel, n-a dăinuit nici cel puțin pentru scurtă vreme acea prea frumoasă și dreaptă așezare, deoarece nu avea înlăuntrul ei și acea legătură care este educația.”

Plutarh, Paralelă între Lycurg și Numa

Cuvânt-înainte

Prin acest cuvânt introductiv, doresc să-mi exprim recu­noștința față de viața mea și față de toate experiențele pe care ea mi le-a oferit, adesea dureroase și inițiatice, dar indispensabile în edificarea unei gândiri profunde asupra civilizației umane.

În 2003, pe când studiam pentru lucrarea mea de masterat dedicată filosofiei moral-politice a „bolii civilizației”, așa cum fusese ea conceptualizată de către Nietzsche, nu îmi imaginam că ne vom confrunta din nou cu ea, sub forme mult mai grave, întrucât acum sunt banalizate.

Cel care suferă de tulburări psihopatologice se consideră întotdeauna sănătos și dictează celorlalți propriile sale reguli de sănătate mentală.

Pericolul care ne pândește constă în simplificarea, în diminuarea și apoi în suprimarea gândirii.

O gândire normativă nu poate fi numită gândire propriu-zisă din moment ce însăși esența gândirii constă în natura sa dialectică, ce îndeamnă la confruntare; căci doar din dispută se poate ivi ceva nou.

Consider această lucrare dedicată subiectului autorității ca fiind esențială pentru înțelegerea tumultului în care se zbate în prezent civilizația noastră. Și încă nu este vorba decât de începutul haosului.

Dat fiind că între autoritate și libertate există o legătură strânsă, autoritatea este și ea învestită cu spirit: „Așa cum greutatea constituie esența materiei, tot astfel trebuie să spunem că esența spiritului este libertatea”.1

Într-o civilizație care a ajuns să prefere materia, consumabilul, plăcerea imediată, normele administrative și transformarea încă din leagăn a ființei umane în marfă, cât mai valorează oare spiritul și, prin urmare, libertatea?

Autoritatea ne reunește pe toți în jurul întrebării privitoare la valoarea cuvintelor și a actelor noastre.

Cuvintele capătă valoare doar în măsura în care corespund actelor înfăptuite — deci ele se înscriu într-un raport temporal.

„Omul nu este altceva decât suma faptelor sale”2, fapte pentru care, grație existenței autorității, este răspunzător.

„Pomul după roade se cunoaște”, spune proverbul.

Când mă gândesc la roadele societății noastre occidentale moderne, mi se par putrede și prea puțin savuroase.

Studiul autorității ne oferă șansa, ușor nostalgică, de a ne readuce în minte valorile morale ancestrale care și-au dovedit pentru totdeauna autenticitatea.

Doresc să le mulțumesc pe această cale tuturor acelor maeștri ai rațiunii și ai înțelepciunii, anonimi sau nu — se vor recunoaște singuri în aceste pagini —, care m-au educat, nu printr-o mare de cunoștințe artificial înfrumusețate, ci prin dăruirea de sine, învestindu-mă, prin omenia lor, cu propria-mi umanitate.

Introducere

Apariția acestei cărți concordă în mod dureros cu renașterea politicilor și a tendințelor autoritariste din Europa, fapt ce o face cu atât mai indispensabilă celor ce doresc să înțeleagă mecanismele implicate în exercițiul puterii.

Într-atât de larg este câmpul său semantic, încât această chestiune a autorității suscită necontenit întrebări.

De la arta guvernării la cea a educării, de la argumentul autorității la autoritatea morală, noțiunea de autoritate rămâne vagă, deci trebuie mai bine delimitată. Cert este însă faptul că ea este în primul rând un concept care ține de sfera politicului.

Specialiștii confruntați cu problematica autorității nu-și permit să nu se gândească în ce fel, într-un mod sistemic și simetric, suferințele și patologiile individuale sunt legate de exercitarea politică a puterii la nivel de grup, de instituție, de stat.

Într-o societate bazată pe autoritate nu vor apărea prea multe patologii ale autorității.

O societate bazată pe arbitrarietate înseamnă, a contrario, un teren fertil pentru patologiile autorității, patologii a căror gravitate poate fi apreciată în funcție de amploarea alienării cetățenilor, a persecuției lor de către puterea politică, a controlului excesiv exercitat asupra lor, a recrudescenței hărțuirilor și a manipulărilor perverse de tot felul.

Puține lucrări studiază rădăcinile de natură psihologică, filosofică și antropologică ale autorității. De multe ori, autorii lor identifică mai degrabă consecințele lipsei de autoritate din societatea noastră, pentru a trage concluzii dramatice. Doresc să explic aici pe îndelete ce înseamnă exercitarea autorității (asupra sieși, asupra unui grup...) și rolul ei în civilizație; apoi aș vrea să vă ofer o analiză completă atât a modului în care autoritatea se traduce în plan psihopatologic, cât și a efectelor sale.

Conceptul de „autoritate” aparține filosofiei politice, care reglementează toate aspectele sociale ale vieții politice (ale cetății), adică ale vieții în comun. El stabilește condițiile antropologice necesare comunităților umane. Din acest motiv, psihologia autorității nu poate fi redusă la o psihologie individuală sau interindividuală, ci implică automat o psihologie socială, sistemică și instituțională a fenomenului.

Mai întâi de toate, este mai simplu de văzut ce nu este autoritatea (puterea, dominația...), decât de definit ce este ea. De aceea, prima parte a acestei lucrări va fi în întregime consacrată stabilirii unor repere în definirea ei: Ce este autoritatea? Care sunt bazele ei psihologice? Și care sunt consecințele ei?

În cursul acestui studiu, definiția autorității va fi dezvoltată și exemplificată.

Ce anume ne îndreptățește să considerăm că există în prezent o criză a autorității? Pe ce se bazează această observație? Și care sunt simptomele acestei crize?

Firul conducător al acestei analize constă în a demonstra felul în care dimensiunea psihologică a autorității este alterată de actuala configurație ideologică și politică.

Autoritatea este, în esență, asimetrică. Acest punct este fundamental fiindcă, pentru Învățăcel, posibilitatea de a-și ridica nivelul de conștiință derivă din relația de asimetrie cu Maestrul său. Unica aspirație a Maestrului este „creșterea” și emanciparea Învățăcelului său. În caz contrar, el abuzează de autoritate, transformându-se într-un guru manipulator. Această asimetrie se regăsește în raporturile noastre cu vârstnicii, cu strămoșii și cu propriii noștri descendenți, raporturi care ne obligă să lăsăm în urma noastră lumea așa cum a primit-o, nedistrusă și, poate, mai bună.

În ziua de azi, această asimetrie este deranjantă pentru numeroase ideologii așa-zise progresive, care propovăduiesc egalitatea. Amintim că, din punct de vedere etimologic, cuvântul francez pentru „hărțuire” (harcèlement) trimite exact la egalizarea completă, căci la originea cuvântului harcèlement stă substantivul francez herse care se referă la „grapa” ce nivelează pământul. Așa se face că, în Grecia antică, tiranul Dionysius din Siracuza definea politica drept acțiunea prin care se folosește o grapă pentru nivelarea solului și pentru a tăia tot ce se ridică deasupra. Regăsim aceeași idee în noțiunea de „Gleichschaltung”, care se referea la „uniformizarea” poporului german înfăptuită de naziști între 1933 și 1934. „Gleich” („același”) se referă tot la o nivelare, a „ogorului” populațional de această dată, prin eliminarea oricărei opoziții deranjante, folosindu-se seducția, corupția, intimidarea sau teroarea. Egalizarea („toți oamenii sunt egali”) este o ideologie vicioasă și intolerantă care anihilează orice diferențiere și nivelează cu forța „ogorul” diferențelor.

Fiecare om se vrea virtuos, fără a apela însă la mijloacele care i-ar permite să fie astfel. Învățăcelul modern nu numai că refuză disciplina, dar se lasă adesea pradă orgoliului de a se crede egalul Maestrului său. Acest fapt este chiar rodul ambianței de demagogie, de promovare a „bunelor sentimente” și a promisiunilor ipocrite.