Editori:
Silviu Dragomir
Vasile Dem. Zamfirescu
Director editorial:
Magdalena Mărculescu
Redactare:
Virginia Lupulescu
Design și ilustrație copertă:
Andrei Gamarț
Director producție:
Cristian Claudiu Coban
Dtp:
Dan Crăciun
Corectură:
Irina Botezatu
Rodica Crețu
Conținutul acestei lucrări electronice este protejat prin copyright (drepturi de autor), iar cartea este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sub orice formă sau prin orice mijloc, fără consimțământul editorului, sunt interzise. Dreptul de folosință al lucrării nu este transferabil.
Drepturile de autor pentru versiunea electronică în formatele existente ale acestei lucrări aparțin persoanei juridice Editura Trei SRL.
Titlul original: Love Me Not
Autor: M. J. Arlidge
Original English language edition first published by Penguin Books Ltd, London in 2017
Text copyright © 2017 M. J. Arlidge
The author has asserted his moral rights. All rights reserved.
Copyright © Editura Trei, 2020 pentru prezenta ediție
O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, București
Tel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20
e-mail: comenzi@edituratrei.ro
ISBN (print): 978-606-40-0974-6
ISBN (epub) : 978-606-40-1316-3
07:05
Southampton licărea roșu ca sângele. Era o dimineaţă răcoroasă de toamnă, cu pământul încă acoperit de chiciură casantă, dar soarele se ridica încet la orizont și o lumină caldă se strecura deasupra orașului. Era o priveliște uimitor de frumoasă, iar Sonia Smalling zâmbea în timp ce conducea mașina pe drumul de ţară. Astfel de zile te făceau să te bucuri că ești în viaţă.
Sonia lucra în Southampton de aproape zece ani, dar nu alesese să trăiască aici, preferând ritmul calm și domol ale vieţii rurale. Locuia lângă Ashurst, la marginea Pădurii Noi, unde îi plăcea enorm să iasă cu câinii la plimbare în zori. Soţul ei, Peter, o însoţea adesea, uneori și băieţii, când puteau fi convinși să se dea jos din pat. Ar fi fost o zi splendidă în care să alerge pe cărările împădurite împreună cu cei doi setteri roșcaţi, cu soarele abia înălţat pe cer, dar astăzi Sonia trebuise să renunţe la această plăcere. Venea un nou lot de copii și ea voia să ajungă devreme la birou, ca să se asigure că totul decurge fără probleme.
Nu era o navetă dificilă, în ciuda traficului inevitabil de pe A336, iar când zbura așa pe drumurile de ţară, Sonia era chiar fericită. Găsise postul de radio preferat, căldura era dată la maximum și ea savura mugetul noului ei Audi. În mod neobișnuit pentru ea, nu alesese modelul de bază, ci își golise contul de economii pentru a cumpăra versiunea sport. „Trebuie să te bucuri puțin de viaţă“, își argumentase decizia în faţa soţului uimit.
Drumul era liber, așa că Sonia apăsă pe acceleraţie. În ciuda chiciurii, cauciucurile făceau priză la drum și mașina gonea. Sonia se uită la ceas — 7:05 — și își dădu seama că avea să ajungă la muncă mai devreme decât de obicei. Asta ar fi trebuit să-l calmeze pe șeful ei.
Ridică ochii și încremeni instantaneu. Pe drum, exact în faţa ei, era o femeie care striga și își agita braţele. Sonia călcă instinctiv frâna, dar știa deja că e prea târziu — avea s-o lovească pe femeie și avea să fie vina ei, pentru că mergea prea repede. În acele câteva secunde preţioase Sonia văzu totul — impactul oribil, trupul zdrobit —, dar, spre imensa ei surpriză, mașina se opri brusc la câţiva centimetri de femeia îngrozită.
Sonia rămase nemișcată, cu inima bubuind și capul zvâcnind. Dar femeia ocolise deja mașina și bătea în geam.
— Te rog, ajută-mă… Trebuie să mă ajuţi.
Sonia se întoarse spre ea, încercând să priceapă ce se întâmpla. Femeia purta niște pantaloni cu buzunare aplicate și un trenci. Sonia văzu, prin viziera deschisă a căștii femeii, că pe tâmplă îi curge puţin sânge.
— Prietenul meu a căzut de pe motocicletă. Nu se mișcă…
Sonia aruncă o privire de-a lungul drumului și avu al doilea șoc al dimineţii: în față era o motocicletă strivită, lângă care zăcea o siluetă inertă.
Femeia plângea disperată, cu suspine, așa că Sonia îi făcu semn să se îndepărteze de mașină, își desfăcu centura de siguranţă și deschise portiera. Era încă destul de zguduită, dar, după cum învăţase la cursul de prim-ajutor, era datoria ei să ajute. Aruncă o privire în spate, să se asigure că drumul e liber, și se grăbi spre bărbat, rugându-se ca rănile acestuia să nu fie grave. Văzuse multe la viaţa ei, dar încă nu-i murise nimeni în braţe.
— Mă auzi?
Sonia îngenunche pe asfaltul rece și îl rostogoli încet pe spate. Bărbatul avea viziera crăpată și ţinea ochii închiși. Sonia se temea deja de ce e mai rău.
— E bine? O să fie bine?
Sonia o ignoră pe prietena agitată a bărbatului și ridică puțin capul acestuia. Era cald încă, ceea ce însemna ceva, dar bărbatul nu reacţiona deloc, iar capul lui îi atârna greoi pe mână.
— Totul o să fie în regulă, îi spuse ea rănitului. Dar trebuie să vorbești cu mine.
Nicio reacţie. Sonia încercă să-i ridice viziera, dar aceasta nu se clintea.
— Auzi ce spun?
Nici acum nimic, așa că Sonia încercă iar, mai tare.
— Auzi ce spun…?
Ochii bărbatului se deschiseră brusc, aţintindu-se asupra ei.
— Te aud foarte clar, scumpo.
Apoi o izbi cu pumnul în faţă.
07:08
Parcarea subterană era întunecoasă și mohorâtă. Nu peste mult timp avea să fie plină de angajați tineri grăbiți spre mașinile lor, dar la ora aceasta era neînsufleţită și inospitalieră, luminată doar de neoanele pâlpâitoare. Helen Grace era silueta solitară care parcurgea betonul pătat cu ulei, cu luminile fluorescente dansând deasupra costumului ei de motociclist.
Se îndreptă rapid spre noua ei motocicletă, care stătea mândră în spaţiul 26. Helen nu era înclinată spre extravaganţă, dar în urma problemelor recente decisese să se răsfeţe. Primise o sumă consistentă ca despăgubire în urma arestării sale nedrepte și a încarcerării și decisese să folosească toți banii. Donase majoritatea unei organizaţii de caritate pentru copii, dar restul îi făcuse praf dintr-o singură achiziţie — un Kawasaki Ninja nou.
În această dimineaţă se bucura de compania motocicletei. Închisoarea nu o frânsese, dar lăsase o cicatrice adâncă. Helen se chinuia să doarmă, tăcerea din apartamentul ei de la ultimul etaj i se părea sufocantă, iar când reușea să aţipească, era chinuită de coșmaruri groaznice, în care era iar în celulă, speriată și disperată. Uneori, prin faţa ei defilau fantomele de la Holloway — deţinutele ucise care o dojeneau pentru că nu reușise să le salveze. Alteori apărea sora ei Marianne, care venea să o cheme să i se alăture în moarte. Marianne apărea nu așa cum îi plăcea lui Helen să și-o amintească, ci hidos, ca în ultimele ei clipe — cu o gaură de glonţ în fruntea umedă și sclipitoare.
Helen se trezea dezorientată și transpirată, iar frica persista și după ce aceste viziuni groaznice dispăreau. Își iubise întotdeauna micul apartament, dar la nouă luni după eliberare i se părea mic, claustrofobic. Știa că totul e doar în imaginaţia ei, că locuinţa aceasta confortabilă îi fusese întotdeauna refugiu, dar nu putea să nege respiraţia rapidă sau bătăile furioase ale inimii, când se trezea tresărind din aceste vise febrile. Helen nu avusese încă un atac de panică în toată regula, dar își dădea seama că urmează unul, așa că de fiecare dată când simţea că îi crește nivelul de anxietate, evada. Cobora la subsol și se urca pe motocicletă. Doar când era pe motocicletă sentimentele ei tenebroase începeau să se estompeze.
Nu mai era deţinută, dar uneori simţea nevoia imperioasă de a merge afară. Și de aceea abia aștepta zorile, când ziua era proaspătă și urma să fie cucerită. Cobora de pe suport, aștepta ca bariera să se ridice și apoi strângea acceleraţia și ieșea în trombă la lumină.
07:09
Sonia se trase înapoi cât de repede putu, târându-se pe asfalt. Își zgârie picioarele și își plesni unghiile, dar merse mai departe, în timp ce atacatorul avansa spre ea. Simţea că i se învârte capul și ochii îi erau plini de lacrimi. De pe bărbie îi picura sânge. Nu voia decât să se întindă pe jos și să plângă — dar instinctul o mâna mai departe. Trebuia să se îndepărteze de el.
Fusese atât de șocată când bărbatul deschisese ochii, că nu văzuse cum pumnul lui se repede spre ea. Își dăduse seama prea târziu de pericol și, în câteva clipe, simţea cum cade pe spate. Avea nasul rupt, cu siguranţă, iar ceafa, unde se lovise de asfalt, era și ea lipicioasă. I se făcu rău și simţi cum voma îi urcă pe gât, dar se forţă s-o reprime, în timp ce se străduia să fugă.
Încercă să se întoarcă, să se ridice în patru labe, dar gheata lui o lovi cu putere în piept, forţând-o să rămână pe spate. Sonia continuă să avanseze, dar dintr-odată capul i se umplu cu imagini ale lucrurilor pe care ar fi putut să i le facă el pe acest drum liniștit de ţară — lucruri despre care citise în ziare, lucruri pe care le întâlnise în meseria ei. Cunoscuse atât de multe victime, dar nu crezuse niciodată că o să fie și ea una dintre ele.
Acum bărbatul râdea, femeia — la fel. În interiorul Soniei izbucni ura. Nu aveau niciun drept să-i facă așa ceva. Să o momească afară din mașină. Să o bată. Să o terorizeze. Era o femeie matură, care avea o slujbă responsabilă — o slujbă în care îi ajuta pe alţii. Era și soţie, mamă…
Spinarea i se izbi tăios de ceva din spatele ei, scoţând-o din gândurile amare. Se întoarse și își dădu seama că se lovise de propria mașină, care îi bloca ruta de fugă. Se întoarse iar, îngrozită, să-și privească atacatorul, care se oprise la un metru de ea. Părea perfect calm, chiar relaxat. Deodată, Sonia îngheţă. Stăpânirea lui de sine părea să vestească doar lucruri rele.
— Pot să vă dau bani… se trezi ea că spune. Am bani, carduri… Luaţi mașina, dacă vreţi…
Arătă spre Audiul din spatele ei, cu un zâmbet slab și implorator. Dar bărbatul nu avea nicio reacţie, continuând să o privească concentrat.
— Am bijuterii, un inel cu diamante, un colier. Luaţi-le, puteţi să le vindeţi, vă rog… vă rog, luaţi-le, dar lăsaţi-mă să plec…
Bărbatul se uită la ea o clipă, apoi clătină încet din cap.
— Mă tem că nu se poate…
În timp ce vorbea, scoase de sub haină un obiect pe care îl îndreptă spre ea. Sonia își dădu seama, îngrozită, că are în faţa ochilor ţeava retezată a unei arme. Încercă să vorbească, dar rămăsese fără suflare și putu doar să asculte, neajutorată, în timp ce el încheia:
— Ai ajuns la capătul drumului, scumpo.