Mamei mele, Sonia, tatălui meu, Peter, și surorii mele, Lydia

Introducere

Trecuseră cinci ani din viața mea pe Pământ când am început să mă gândesc că aterizasem într-un loc greșit. Probabil că ratasem stația la care trebuia să cobor.

Mă simțeam o străină înăuntrul propriei mele specii: cineva care înțelegea cuvintele, dar nu putea vorbi limba; care avea în comun cu semenii o înfățișare similară, dar niciuna dintre caracteristicile esențiale.

În grădina noastră de acasă, obișnuiam să stau într-un cort multicolor lăsat într-o rână — nava mea spațială —, cu un atlas deschis în fața mea, întrebându-mă ce ar trebui să fac ca să pot da fuga înapoi spre planeta mea natală.

Și când am înțeles că nu e o soluție, m-am dus la unul dintre puținii oameni despre care credeam că probabil mă va înțelege.

— Mami, există vreun manual de instrucțiuni pentru oameni?

Mama s-a uitat la mine nedumerită.

— Știi... un ghid sau ceva, o carte care să explice de ce oamenii se poartă așa cum se poartă?

Nu pot fi sigură — nu era, nu este și nu va fi niciodată punctul meu forte să interpretez expresiile feței cuiva —, dar cred că în momentul acela am văzut cum mamei i se rupe inima.

— Nu, Millie.

N-avea nicio logică. Existau cărți despre aproape toate celelalte lucruri din univers, dar niciuna care să-mi poată spune cum să fiu; niciuna care să mă pregătească pentru ieșirea mea în lume; niciuna care să mă fi putut învăța să pun un braț consolator pe după umerii cuiva care plânge, să râd și eu când alții râd, să plâng când alții plâng.

Știam că trebuie să fi fost adusă pe această planetă cu un motiv și, pe măsură ce anii treceau și mi s-a dezvoltat conștientizarea propriei condiții, iar interesul meu pentru știință a crescut, mi-am dat seama că acesta trebuie să fie motivul: voi scrie un manual de care avusesem dintotdeauna nevoie — unul care să-i explice pe oameni celor ca mine, care nu înțelegeau, și care să-i ajute pe cei convinși că înțelegeau să vadă lucrurile altfel. Ghidul cuiva din afară pentru cum se trăiește. Această carte.

Nu a părut întotdeauna ceva evident sau măcar realizabil. Sunt genul de persoană care citește cărțile pentru copii ale lui Dr. Seuss, în timp ce învață pentru examenul de bacalaureat. De fapt, mie mi se face frică atunci când citesc ficțiune. Dar ceea ce îmi lipsește în viața de zi cu zi compensez cu felul distinctiv în care funcționează creierul meu și cu copleșitoarea mea dragoste pentru știință.

Dați-mi voie să vă explic. Motivul pentru care nu m-am simțit niciodată normală este pentru că nu sunt. Am ASD (tulburare de spectru autist), ADHD (tulburarea hiperkinetică cu deficit de atenție) și GAD (tulburare anxioasă generalizată). Împreună, toate acestea s-ar putea combina încât să facă imposibilă viața ca ființă omenească. Deseori așa mi se părea. Să ai autism poate fi ca atunci când joci un joc pe computer fără să ai consola, când gătești fără vase și ustensile de bucătărie sau cânți la un instrument fără să ai note muzicale.

Oamenilor cu ASD le vine mai greu să proceseze și să înțeleagă evenimentele la o scară cotidiană: deseori, nu avem niciun filtru în ceea ce spunem sau vedem, ne simțim cu ușurință copleșiți și putem manifesta comportamente idiosincrasice care pot face ca talentele noastre să fie trecute cu vederea și ignorate. Sunt genul de persoană care bat mereu darabana în masa din fața mea, scot chițăituri ciudate și tresar permanent, asaltată la întâmplare de tot felul de ticuri nervoase. Spun ce nu trebuie atunci când nu trebuie, râd la scenele triste din filme și pun întruna întrebări exact când sunt secvențele importante. Și nu sunt niciodată prea departe de o dezintegrare emoțională completă. Ca să vă faceți o idee despre cum funcționează mintea mea, gândiți-vă la finala turneului de tenis de la Wimbledon. Mingea — starea mea mentală — e lovită înainte și înapoi, din ce în ce mai repede. Sare și cade, se duce dintr-o laterală într-alta, în permanentă mișcare. După care, pe neașteptate, se schimbă ceva. Un jucător alunecă, face o greșeală sau se dovedește mai abil decât adversarul. Mingea scapă de sub control. Începe o prăbușire totală.

E frustrant să trăiești așa, dar, în același timp, te face să te simți complet eliberat. A fi nelalocul tău înseamnă și că ești în propria-ți lume — una în care ești liber să faci tu regulile. Mai mult decât atât, în timp, am ajuns să-mi dau seama că bizarul meu cocktail de neuro-diversitate este și o binecuvântare, care mi-a fost superputerea din viață — echipându-mă cu instrumentele mentale necesare unei analize rapide, eficiente și meticuloase a problemelor. Tulburarea de spectru autist mă face să văd lumea altfel și fără idei preconcepute; în timp ce tulburarea hiperkinetică cu deficit de atenție și cea anxioasă îmi permit să procesez informația cu cea mai mare viteză, pendulând între plictis și concentrare intensă, și să calculez în minte fiecare deznodământ posibil al fiecărei situații în care mă aflu. Neuro-diversitatea m-a făcut să îmi pun foarte multe întrebări despre ce înseamnă să fii om, dar mi-a dat și puterea de a le găsi un răspuns.

Am căutat acele răspunsuri prin intermediul lucrului care-mi aduce bucuria cea mai mare în viață: știința. Acolo unde oamenii sunt ambigui, deseori contradictorii și greu de înțeles, știința se arată demnă de încredere și clară. Nu te minte, nu-și maschează semnificația și nu vorbește printre dinți pe la spatele tău. La vârsta de șapte ani m-am îndrăgostit de cărțile de știință ale unchiului meu — o sursă de informații directe și concrete pe care pur și simplu nu le puteam găsi altundeva. În fiecare duminică urcam în biroul lui și mă scufundam în ele. Erau ca o supapă de presiune care se ridica — pentru prima dată în viața mea, găsisem ceva care să mă ajute să-mi explic lucrul care mă deruta cel mai mult: alți oameni. Fiind permanent în căutarea certitudinii, într-o lume care deseori refuză să ți-o ofere, știința s-a dovedit aliata mea neclintită și prietena în care pot avea cea mai mare încredere.

Și mi-a oferit lentilele prin care văd acum lumea, explicând multe dintre cele mai misterioase aspecte ale comportamentului uman, pe care le-am întâlnit în cursul aventurii mele pe Planeta Oamenilor. Deși știința le poate părea multor oameni abstractă și tehnică, poate și să pună într-o lumină clară cele mai importante lucruri din viața noastră. Celulele canceroase ne învață mai multe lucruri despre colaborarea eficace decât orice exerciții de teambuilding; proteinele din corpurile noastre ne oferă o nouă perspectivă asupra relațiilor interumane și a interacțiunii dintre oameni; iar învățarea automată ne poate ajuta să luăm decizii mai bine organizate. Termodinamica explică lupta pentru a crea ordine în viețile noastre; teoria jocurilor trasează un drum clar prin labirintul etichetei sociale; iar evoluția demonstrează de ce avem diferende de opinie atât de îndârjite. Înțelegând principiile științifice ne putem înțelege mai bine viețile, așa cum sunt ele în realitate: sursa fricilor noastre, baza relațiilor noastre, modul de funcționare a memoriei, cauza dezacordurilor, instabilitatea sentimentelor noastre și măsura independenței noastre.

Știința a fost cheia cu care am putut să descui o lume a cărei ușă îmi rămânea altfel închisă. Și cred că învățămintele pe care ni le oferă sunt importante pentru noi toți, fie că suntem neurotipici sau neurodivergenți. Dacă vrem să-i înțelegem mai bine pe oameni, atunci chiar că trebuie să știm cum funcționează aceștia: funcționarea corpului și a lumii naturale. Biologia și chimia fizică, pe care cei mai mulți dintre noi abia dacă le-am zărit în fugă, sub forma diagramelor din manuale, conțin de fapt personalități, ierarhii și structuri de comunicații de sine stătătoare — reflectându-le pe cele cu care avem de-a face zilnic și ajutându-ne să ni le explicăm. A încerca să le explici pe unele fără celelalte e ca și cum ai citi o carte din care lipsesc jumătate dintre pagini. O înțelegere mai completă a științei care stă la temelia umanității noastre și a lumii în care trăim este esențială pentru o înțelegere mai clară a noastră înșine și a celor din jurul nostru. Acolo unde ne bizuim, în mod normal, pe instinct, bănuială și presupuneri, știința poate aduce limpezime și poate oferi răspunsuri.

Eram o persoană care trebuia să învețe cum să descifreze oamenii și comportamentul uman așa cum înveți o limbă străină. Cu această ocazie, mi-am dat seama că mulți dintre cei care se pretind atotștiutori au și ei goluri de vocabular și înțelegere. Cred că această carte — manualul de instrucțiuni pe care a trebuit să-l creez pentru mine însămi din pură necesitate — poate ajuta pe oricine să înțeleagă mai bine relațiile, dilemele personale și situațiile sociale care ne definesc viețile.

De când mă știu, viața mi-a fost dominată de o singură întrebare: cum intri în legătură afectivă cu alți oameni atunci când n-ai fost programat de la natură ca s-o poți face? Sunt o persoană care nu știe instinctiv să recunoască sentimentul de dragoste, empatia, încrederea — dar îmi doresc cu disperare acest lucru. Așa că m-am transformat în propriul meu experiment științific pe viu, testând cuvintele, comportamentele și modurile de gândire care îmi vor permite să devin, dacă nu în totalitate umană, măcar un membru funcțional al propriei mele specii.