Avertisment

Între 1952 și 1969, data numirii sale la catedra de Istoria sistemelor de gândire la Collège de France, Michel Foucault a predat în mai multe universități și instituții: psihologia, la École normale supérieure (începând cu 1951), la Lille (1952-1955) și la Clermont- Ferrand (1960-1966), apoi filosofia la Tunis (1966-1968) și la Vincennes (1968-1969). A mai susținut un curs în octombrie 1965, la universitatea din São Paulo, despre tematica a ceea ce va deveni, în 1966, Cuvintele și lucrurile.

Michel Foucault nu a păstrat decât câteva dintre manuscrisele cursurilor pe care le-a predat în acea perioadă. Aceste manuscrise sunt depuse în fondul Foucault de la Biblioteca Națională a Franței (sub cota NAF 28730). Mai pot fi găsite, în aceleași cutii în care sunt așezate cursurile, câteva texte, uneori foarte dezvoltate, contemporane cu ele. Ni s-a părut interesant să le integrăm printre volumele care compun această serie de „Cursuri și lucrări“, datând din perioada anterioară numirii lui Michel Foucault la Collège de France.

Pentru editarea acestor volume am respectat următoarele reguli:

— Textul este stabilit pornind de la manuscrisele depuse la Biblioteca Națională a Franței. Transcrierile sunt cât se poate de fidele manuscriselor; ele fac obiectul unei relecturi colective în sânul echipei editoriale. Dificultățile care pot apărea în privința anumitor termeni sunt indicate în note. Nu au fost aduse textului decât modificări minore (corectări ale unor greșeli evidente, punctuație, dispunere a textului) menite să-i ușureze lectura și înțelegerea. Ele sunt de fiecare dată semnalate.

— Citatele sunt verificate, iar referințele textelor utilizate sunt indicate. Textul este însoțit de un aparat critic, urmărind elucidarea punctelor neclare și precizarea celor critice.

— Pentru a facilita lectura, fiecare curs sau capitol este precedat de un scurt sumar care îi indică principalele articulații.

— Ca și pentru ediția cursurilor de la Collège de France, fiecare volum se încheie cu o „situație“, a cărei responsabilitate cade în grija editorului științific: ea are drept scop să ofere cititorului elementele de context necesare pentru înțelegerea textelor și pentru a-i permite situarea lor în cadrul operei publicate a lui Michel Foucault.

Comitetul editorial însărcinat cu proiectul este format din: Elisabetta Basso, Arianna Sforzini, Daniel Defert, Claude-Olivier Doron, François Ewald, Henri-Paul Fruchaud, Frédéric Gros, Bernard E. Harcourt, Orazio Irrera, Daniele Lorenzini și Philippe Sabot.

Ținem să mulțumim în mod special Bibliotecii Naționale a Franței, grație căreia am putut consulta manuscrisele pornind de la care a fost stabilită această ediție.

François Ewald

Daniel Defert a murit pe 7 februarie 2023, când ediția „Cursuri și lucrări ale lui Michel Foucault înainte de Collège de France“, pe care a înconjurat-o în permanență cu căldura sfaturilor sale, nu era încă finalizată. Comitetul editorial își exprimă întreaga recunoștință și afecțiune pentru Daniel Defert.

Reguli de stabilire a textului

Discursul filosofic a fost considerat multă vreme un curs pe care Michel Foucault l-ar fi susținut la Universitatea din Tunis în 1966-19671. Dar lucrurile nu au stat așa: este vorba mai degrabă de prima versiune a unui eseu pe care Foucault l-a compus în continuarea Cuvintelor și lucrurilor, foarte probabil (cel puțin în cea mai mare parte a lui) la Vendeuvre-du-Poitou în vara lui 1966, așadar înainte de a merge în Tunisia. Această ipoteză e confirmată de data pe care o menționează în a doua secțiune a Discursului filosofic (vezi infra, p. 31: „astăzi, 27 iulie 1966“), printr-o scrisoare întocmită în iulie 1966 („A încerca să spui ceea ce poate fi un discurs filosofic astăzi“2), precum și de o serie de note din al său Jurnal intelectual, datând din vara lui 1966. Eseul se prezintă sub forma unui manuscris autograf de 209 pagini recto/verso, numerotate de Foucault până la foaia 201. Acest manuscris e conservat în arhivele Bibliotecii Naționale a Franței (BNF, Fondul Foucault, cota NAF 28730, Cutia 58). Este foarte bine redactat și nu pune dificultăți de editare speciale.

Ni s-a părut important să adăugăm, în „Anexa“ acestui text, extrase din Jurnalul intelectual al lui Foucault, scrise între jumătatea lui iulie și jumătatea lui octombrie 1966, în momentul redactării Discursului filosofic. Aceste note abordează mai multe teme pe care Foucault le analizează în detaliu în manuscris și se află pe versoul Caietului nr. 4 și în Caietul nr. 6 (BNF, Fondul Foucault, cota NAF 28730, Cutia 91).

Textele au fost stabilite cât mai literal cu putință. Am respectat la maximum punerea în pagină, redactarea și numerotarea adoptate de Foucault. Când a părut indispensabil, am adăugat doar cuvinte-lipsă sau am rectificat construcția unor fraze incorecte, semnalând-o mereu prin paranteze drepte în corpul textului și printr-o notă de subsol. Ori de câte ori Foucault a operat o modificare sau a tăiat un paragraf care ni s-a părut semnificativ, am indicat acest lucru printr-o notă de subsol.

Note

1. Vezi „Cronologia“ stabilită de Daniel Defert odată cu publicarea Dits et Ecrits. 1954-1988, vol. I, 1954-1975, ed. sub dir. lui Daniel Defert și François Ewald, cu colaborarea lui Jacques Lagrange, Paris, Gallimard, 2001 [1994], pp. 13-90, aici p. 38.

2. Ibidem, p. 37.

Discursul filosofic

Capitolul 1

Diagnosticul

Filosofia ca acțiune de diagnosticare — A interpreta și a vindeca — Filosofia trebuie să spună ceea ce există

De ceva vreme deja — oare după Nietzsche? mai aproape de noi? —, filosofia a primit o sarcină care nu-i era până atunci deloc familiară: aceea de a diagnosticaa1. A recunoaște, după câteva însemne sensibile, ceea ce se petrece. A detecta evenimentul care țipă printre zgomotele pe care nu le mai auzim, într-atât ne-am obișnuit cu ele. A prezenta ceea ce se oferă vederii în ce vedem zi de zi. A pune în lumină, dintr-odată, acest ceas cenușiu în care ne aflăm. A profetiza momentul.

E vorba totuși aici de o funcție atât de nouă? Voin­du-se acțiune de diagnosticare, dedându-se acestei sarcini atât de empirice și de tatonante, atât de întortocheată și de oblică, s-ar părea că filosofia se îndepărtează de calea regală care îi aparținea când avea de întemeiat sau de desăvârșit cunoașterea, de enunțat ființa sau omul. De fapt, am putea la fel de bine să spunem — sau chiar mai bine, știindu-ne preferința pentru aceste întoarceri către origine — că filosofia, devenind discurs diagnostic, își regăsește vechea înrudire cu artele milenare care ne-au învățat să reperăm semnele, să le interpretăm, să dezvăluim răul care se ascunde, insuportabilul secret, a numi ceea ce, maiestuos, tace în miezul atâtor lucruri confuze. Încă de la începuturile epocii grecești și până azi, filosoful n-a recuzat nicicând pretenția de a fi câtuși de puțin și un ghicitor: a existat întotdeauna la el ceva dintr-un medic și dintr-un exeget. Heraclit și Anaximandru l-au învățat să asculte cuvântul zeilor, să descifreze secretul corpurilor. Iată că și după mai bine de două mii de ani filosofii continuă să citească semnele.

Când se spune azi că filosofia are drept sarcină să diagnosticheze, se vrea oare altceva decât ajustarea ei la cel mai vechi destin al său? Ce poate să însemne cuvântul „diagnostic“ — această idee a unei cunoașteri care străbate și deosebește —, dacă nu cumva o anumită privire în profunzime, o ascultare mai fină, simțuri mai ușor alertate care merg dincolo de sensibil, de audibil, de vizibil și care fac să țâșnească, în cele din urmă, în plină lumină, semnificația de sub text, răul din corp? De la începutul filosofiei grecești, nu cumva rațiunea de a fi a filosofului a fost aceasta: a interpreta și a vindeca2? A face să se ivească, într-un discurs în care ar fi solidare, enunțarea sensului și conjurarea răului. De-a lungul întregii culturi occidentale, în chip obscur sau manifest, răul și sensul n-au încetat să se sprijine, să se consolideze, să se susțină unul pe celălalt, desenând astfel o figură care a fost locul însuși al filosofiei noastre și motivul de a filosofa pe veci, din nou și din nou. Pentru că răul uitării, al întunericului, al căderii, al materiei și-a întins vălul, sensul și-a pierdut iluminarea primă în care scânteia; s-a retras în umbră și de aceea trebuie să-l pândim răbdător prin semnele care, din fericire, îl manifestă încă. Dar, invers, dacă ne înverșunăm să regăsim sensul este pentru că vrem cu încăpățânare să-l facem să spună de unde ne-au venit acest rău și această uitare și cum să reducem pentru totdeauna distanța (depășită doar câte o clipă uneori) care ne separă de plenitudinea primă a sensului. Și dacă n-ar exista deloc, dedesubtul tuturor formelor care ne sunt oferite, această surdă presiune a sensului, am ști noi oare vreodată că aparținem dinastiei răului? Fără rău, sensul, pe deplin desfășurat, n-ar mai fi un sens, ci prezența ființei înseși; iar în lipsa acestui sens, subteran, dar activ, răul s-ar scufunda în somn și s-ar șterge fără urmă în blândețea ațipită a ființei noastre.

Acesta a fost spațiul de joc dat filosofiei de către Occident. Aici s-a înnodat, înaintea oricărei metafizici, raportul filosofiei cu Dumnezeu; înaintea oricărui idealism, raportul său cu Binele. Aici și-a dat filosofia dublul rol de interpret ultim și de vindecător al sufletelor.